{"id":9010,"date":"2011-09-22T16:35:20","date_gmt":"2011-09-22T14:35:20","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=9010"},"modified":"2011-09-22T16:35:39","modified_gmt":"2011-09-22T14:35:39","slug":"in-cautarea-geamanului-pierdut","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/in-cautarea-geamanului-pierdut\/","title":{"rendered":"In cautarea geamanului pierdut"},"content":{"rendered":"

Mircea Cartarescu, Zen. Jurnal 2004-2010, <\/em>Humanitas, Bucuresti, 2011, 632 p.<\/strong><\/p><\/blockquote>\n

 <\/p>\n

Sunt de acord cu Marius Chivu ca \u201eZen\u201c, cel mai recent jurnal al lui Cartarescu, a fost rau \u2013 in dublul sens de prost si cu rea-credinta \u2013 inteles de majoritatea criticilor de int\u00e2mpinare. Ceea ce i s-a reprosat sub diverse formule scriitorului e o lipsa de autenticitate dedusa din contradictia dintre statutul sau social-cultural si permanenta pl\u00e2ngere pe ruinele propriului scris, de nu a propriei existente in general. S-a aplicat, astfel, experientelor relatate in jurnal o grila simplissima, ca sa ma exprim eufemistic. Cum poate fi depresiv Mircea Cartarescu de vreme ce se afla in atentia juriului Nobel, e tradus in 15 limbi si pe deasupra apreciat de publicul larg, cum se mai poate declara nemultumit de viata c\u00e2nd s-a mutat la vila cu trei nivele, si-a cumparat doua masini, un iPad si un aparat foto profesionist? Am citit, astfel, neverosimile fragmente inchizitoriale la adresa scriitorului, care ba nu si-ar iubi indeajuns sotia sau copilul, ba e opac la lucrurile \u201ecu adevarat importante\u201c din viata, ba n-are pretuire fata de colegii de breasla. Ceea ce m-a facut sa-mi revizuiesc intr-un fel atitudinea vizavi de recentele infruntari ale scriitorului cu criticii \u2013 carora le tineam partea \u2013 si sa ing\u00e2n impreuna cu Cartarescu celebrul paradox al paranoicului: daca esti obsedat de faptul ca toti cei din jur vor sa-ti faca rau, nu inseamna ca ei nu vor sa-ti faca propriu-zis rau.
\nPostumitatea de scriitor<\/strong>
\nNu stiu daca-i legitim sa citesti cartea ca pe o fictiune get-beget, asa cum marturiseste criticul de la \u201eDilema veche\u201c ca a facut-o, insa trebuie spus din start ca \u201eZen\u201c e una dintre cele mai convingatoare si mai frumoase confesiuni despre pierderea inspiratiei \u2013 nu doar din literatura actuala, ci, probabil, din intreaga literatura rom\u00e2na. Redundanta notata de mai toti comentatorii (dar nu e ea un ingredient al vietii de zi cu zi si n-ar fi insemnat efortul de diversificare parasirea artificiala a temelor obsedante de dragul scrisului frumos?) provine, in fond, din focalizarea asupra acestei drame din care decurg, cu necesitate, toate celelalte aspecte ale vietii lui Cartarescu. E vorba aici mai degraba de o marturisire la limita despre marasmul creator dec\u00e2t de un jurnal integral de existenta. Scriitorul nu-si inregistreaza fiecare miscare sau eveniment (nici macar nu scrie zilnic), ci alearga la jurnal ca la un confesor caruia ii marturiseste neputintele si pacatele legate de scris. Din acest punct de vedere, \u201eZen\u201c face un pandant perfect cu \u201eNimic\u201c, cartea de poezie aparuta anul trecut. Fiecare consfinteste, in felul ei, desprinderea definitiva de c\u00e2te un segment al creatiei in care autorul a r\u00e2vnit \u201etotul\u201c. \u201eNimic\u201c e un ramas-bun spus poeziei, in timp ce recentul jurnal marcheaza despartirea definitiva de proza. Ambele au in centru \u2013 de aici si forta lor extraordinara \u2013 un personaj care-si traieste, uneori resemnat, alteori tragic-convulsiv, in acelasi timp vulnerabil, paranoic, plin de spaime, dar si muscator, revoltat sau vituperant la adresa societatii, postumitatea ca scriitor. S-ar prea putea ca Mircea Cartarescu sa mai dea opere fundamentale de acum incolo, insa punerea in scena a acestei drame e at\u00e2t de credibila, inc\u00e2t devine aproape imposibil sa nu-l citesti cu empatie si cu intelegere.
\nCaci sentimentul dominant din \u201eZen\u201c nu e at\u00e2t inflamarea sau megalomania, cum s-a tot spus, ci o imensa nostalgie fata de propria creatie si fata de postura de scriitor activ: \u201eUn scriitor ar trebui sa aiba decenta sa moara t\u00e2nar. Daca-si supravietuieste, nu doar ca va avea grijile si necazurile oricarui om, din pricina carora sam\u00e2nta Cuv\u00e2ntului va fi repede inabusita, dar va si suferi c\u00e2ineste la amintirea stralucirii incomunicabile a vietii lui de altadata\u201c. La acest mesaj, at\u00e2t de simplu, dar at\u00e2t de ramificat in sensuri, se reduce trama intinsa pe mai bine de 600 de pagini a celui mai recent jurnal cartarescian. Cartea e scrisa cu constiinta ca undeva pe parcurs, in biografia de autor, de nu in cea reala, a avut loc o ruptura iremediabila care a condus la neagra sterilitate. Excelente sunt imaginile ce surprind aceasta drama, cu at\u00e2t mai mult cu c\u00e2t ele nu sunt simple descrieri sau diagnosticari, ci incercari disperate de a-i identifica originea si de a gasi cai de vindecare. Cea mai frecventa metafora a acestei decaderi e pierderea sirei spinarii: \u201eCe mi s-a int\u00e2mplat e lucrul cel mai simplu de pe lume. M-am lasat incalecat de viata. Care, delicat si perseverent, cu o apasare niciodata violenta, mi-a rupt in bucati sira spinarii. Asta se-nt\u00e2mpla doar c\u00e2nd renunti la scutul puternic al iresponsabilitatii, c\u00e2nd te maturizezi. Fiindca asta inseamna sa fii matur: sa auzi, din c\u00e2nd in c\u00e2nd, pocnetul de cristal zdrobit al c\u00e2te unei vertebre, sa te sageteze durerea si sa z\u00e2mbesti stiind ca fiinte mici si neajutorate se hranesc cu durerea ta\u201c. E, aceasta, si o trimitere oblica la compromisurile mediatice si politice din ultimii ani. Ele nu sunt, in logica lui Cartarescu, at\u00e2t cauza stingerii inspiratiei, c\u00e2t mai degraba efectul ei. Noul scriitor se risipeste cu voluptate doar in lucruri marunte tocmai pentru ca undeva i s-a intrerupt firul de acces direct la revelatie.
\nGestul reflex al cartii e de regasit in incercarea de a reformula permanent, aproape zilnic, simptomatologia acestei impotente cronice. Fram\u00e2ntat, surescitat, cu fibrele neuronilor incordate la maxim, scriitorul avanseaza si paraseste pe r\u00e2nd de la cele mai simple p\u00e2na la cele mai fantastice ipoteze, toate exprimate intr-o imagistica demna de cele mai bune pagini din \u201eOrbitor\u201c. Marasmul de acum e, asadar: o staza pur fiziologica (\u201eo crampa a mintii mele, la fel de mecanica precum o crampa a degetelor\u201c), o suprasaturatie livresca (\u201eSunt teribil de deprimat, cum ar fi un mare amator de tatuaje care si-a acoperit tot corpul, milimetru cu milimetru, cu spirale si inscriptii, inclusiv pe teasta rasa, pe testicule, pe buze si chiar pe cerul gurii. Iar acum? Mai are decenii si nici un loc de pus v\u00e2rful acului de tatuaj\u201c) sau, dimpotriva, o implinire personala totala si autosuficienta: \u201eSunt foarte fericit, naiba sa ma ia, asta e adevarul: Gabriel si Ioana imi umplu fiecare minut al vietii asteia afrodisiac-paradisiace de la Solitude. Mintea mea e o scoica fericita, fara aschia dureroasa care produce perla\u201c. In cele mai multe cazuri, insa, frazele baroce alterneaza cu retorica dezabuzata si directa, intr-o dinamica de sistola-diastola, ce da o vitalitate iesita din comun acestei confesiuni la limita. Pasele de hiperexcitare nervoasa sunt imediat echilibrate de dezumflarea resemnata a celui caruia nu-i mai da m\u00e2na sa se joace de-a literatura. Avem de-a face aici cu un Cartarescu iesit total din apele lui, expus fara podoabe stilistice, cum de putine ori am avut ocazia sa-l vedem, \u201ecu inima-n fundul gol\u201c, de vreme ce se rezuma adesea la constatari limpezi si seci: \u201eNu ma mai pot bucura de absolut nimic, nu ma mai ajuta nimic\u201c; \u201eNu stiu ce m-a distrus in asa hal in ultimii ani\u201c; sau, pur si simplu, \u201eMi-am pierdut credinta\u201c.
\nContre soi-m\u00eame<\/strong>
\nCea mai dureroasa experienta \u2013 extrem de pregnant figurata in intregul jurnal \u2013 e aceea a dedublarii. Pierderea inspiratiei echivaleaza, inainte de toate, cu un \u201einfarct creator\u201c sau cu \u201ececitatea psihologica\u201c absoluta. Expulzat violent din literatura (Cartarescu n-a renuntat nicio clipa la ea, ci invers, ea s-a debarasat de el ca de o carcasa goala), diaristul regreseaza intr-o stare sub-umana, isi pierde facultati elementare, capituleaza in fata unei bizare afazii: \u201eE de necrezut, nu ma pot obisnui cu prostratia asta a mintii mele: sunt aproape un idiot, inclusiv moral; in cele mai obisnuite discutii, la o terasa, nu-mi mai aduc aminte numele cele mai uzuale si cuvintele de vocabular activ. Uit frazele inainte de a le formula bine. Sunt ca un cardiac sau un bolnav de rinichi: vad cum totul se ruineaza si nu pot face nimic, caci acum si organul care \u201ema\u201c contine si pe care-l confund uneori cu mine insumi (creierul meu care contine mintea care ma contine) se arata la fel ca celelalte: centrifug, independent, inervat de o putere straina\u201c. Cei care l-au acuzat pe prozator de grandomanie au fost neatenti si nedrepti. Pentru ca, pe de o parte, scrie pasaje care demonstreaza foarte clar ca cel dint\u00e2i detractor al lui Cartarescu ram\u00e2ne, totusi, el insusi: \u201eNu pot sa-nteleg, nu pot sa ma-nteleg. Nu se poate sa fiu eu cel de acum. Dementul asta. Ma desolidarizez de mine, ma reneg. Dac-as avea curaj, m-as anihila\u201c. Sau: \u201eSunt plictisit si exasperat de frazarea mea, de cliseele mele, de scleroza ad\u00e2nca a mintii mele si-a imaginii mele de sine\u201c; \u201eDaca n-as avea permanent dispretul asta pentru parazitul in care m-am transformat, as spune ca viata nu mi-e insuportabila\u201c. Pe de alta parte, infatuarea at\u00e2t de mult imputata e perfect compatibila cu viziunea neo-romantica, evidenta la Cartarescu inca din primele texte (doar stratul de relativism postmodern de la suprafata a incetosat-o cumva), a scriitorului posedat de o forta supranaturala. Astfel inc\u00e2t, atunci c\u00e2nd scrie fraze desantate despre propria opera, el face mai degraba elogiul acestei puteri nevazute, care l-a parasit total de cur\u00e2nd. Nu mitul creatorului absolut, atotputernic si totalitarist, \u00e0 la Breban, ci mai degraba cel al scribului \u201ecu puterile ajutate\u201c de metafizic e predominant la Cartarescu. De aici si teoria paradoxala a scriitorului \u201emare\u201c nu ca un original absolut, ci ca un copiator de geniu: \u201eE oribil sa scrii daca nu vezi deja literele pe pagina, prin h\u00e2rtia de calc, caci marii scriitori sunt copisti si caligrafi, iar cei prosti sunt originalii\u201c.
\nSi cum doar t\u00e2narul Cartarescu, cel al \u201eNostalgiei\u201c, al \u201eLevantului\u201c si al primului \u201eOrbitor\u201c avea acces la starea de gratie, cel de acum il va privi permanent cu o nostalgie amestecata cu gelozie. De altfel, incercarea disperata de depasire a acestei dedublari sta in miezul fierbinte al jurnalului cartarescian. Nu s-a observat ca \u201eZen\u201c repeta, la nivelul identitatii auctoriale, scenariul regasirii geamanului din \u201eOrbitor\u201c. Cel decazut, care scrie acum in jurnal, e permanent frustrat de figura luminoasa a t\u00e2narului singur, nefericit, fara bani si fara statut social, dar proprietar cu acte in regula al unui imaginar autonom. C\u00e2nd nu-si declara, in momentele de deznadejde maxima, geamanul irecuperabil disparut (\u201eM.C. e mort, s-a dus…\u201c), imaginarul lui i se pare at\u00e2t de strain, inc\u00e2t nu-l mai considera opera proprie \u2013 ca si cum crunta sterilitate actuala l-ar fi deposedat si de mai vechile bunuri literare: \u201esunt un anonim care n-a scris nimic inca\u201c. Notatii de mare subtilitate si sensibilitate avem, insa, in pasajele in care diaristul imbatr\u00e2nit de acum se raporteaza la identitatea sa trecuta ca la un fiu disparut prea devreme \u2013 dar resuscitat prin incapat\u00e2narea si disperarea tatalui: \u201eEram fericit tocmai pentru ca stiam ca am in mine acea mare nefericire, asa cum pixul are-n el pasta neagra care va m\u00e2nji paginile. Rezerva aceea intunecata era pe-atunci intacta, nu scrisesem si nu-mi inchipuiam viitorul, devenit intre timp trecut. Habar n-aveam ca peste 33 de ani, intr-o zi de august, aveam sa ma g\u00e2ndesc la mine cu tandretea si nostalgia sf\u00e2sietoare pe care-o poti avea pentru un fiu de care te-ai despartit (…) M. C. de la douazeci de ani, subtire si intolerant ca eroii sud-americani, cu masele deja stricate si mustata firava, cu o (in cur\u00e2nd) faimoasa privire fixa se stravede prin mine in fiecare toamna, iar eu nu ma pot ruga dec\u00e2t ca el sa ajunga sa-mi umple forma, pentru ca aura lui sa para macar ca e a mea, iar rezerva lui intacta de viitor dens sa para ca umple tubul vid al coloanei mele vertebrale, iar eu sa par iarasi M.C., fie si doar pentru c\u00e2teva momente, si nu prin magie, ci prin arta iluziilor si-a substitutiilor\u201c.
\nAceasta fractura dureroasa \u2013 trairea pe viu a decaderii din sine \u2013 explica perfect atitudinile contradictorii ale scriitorului at\u00e2t fata de propria opera, c\u00e2t si fata de receptarea ei. E nemultumit de propriul lucru in timp ce scrie \u201eOrbitor\u201c 3 (destule calificative depasesc severitatea criticii de dupa: \u201escremere neputincioasa\u201c, \u201eciulama onirica groasa\u201c), insa e gata sa-l decreteze compensativ la nastere, cum fac parintii cu copiii cei mai napastuiti, drept opera demna de volumele anterioare. Se supara si c\u00e2nd e criticata \u201eDe ce iubim femeile\u201c, cartea de compromis mediatic, si c\u00e2nd e laudata, de vreme ce ea da intreaga masura a posibilitatilor celui decazut. Daca isi infiereaza cu violenta criticii, e pentru ca pun degetul pe o rana deschisa. Ii detesta, asadar, pe cei care-i observa sterilitatea actuala, dar si pe admiratorii cartilor trecute, scrise de Celalalt, de M. C. Astfel inc\u00e2t, daca e in razboi cu toata lumea, e pentru ca autorul \u201eZen\u201c-ului e intr-un razboi dur si neconcesiv cu el insusi, care-i macina creierii si-i distruge consecventa in (auto)valorizare. Nu de ipocrizie e vorba aici, ci de drama reala a celui care marturiseste din toti rarunchii: \u201esunt satul de mine p\u00e2na-n g\u00e2t\u201c. Mizantropia de care sufera in ultima vreme \u2013 un tip ciudat de singuratate suficienta siesi, cum frumos se exprima scriitorul \u2013 nu e nici ea simptom al dispretului de geniu neinteles la adresa contemporanilor, c\u00e2t complex, frustrare, spaima de a se afisa cu sufletul amputat in fata celorlalti: \u201eCum nu mai sunt si nu mai stiu nimic, mi-e frica p\u00e2na si de cursurile de la facultate, de iesirile in public, de discutiile private. Au sa-si dea seama ca nu mai fac dec\u00e2t sa ma perpetuez fara sens, ca o carcasa de insecta uriasa\u201c. Str\u00e2ns legata de aceasta retractilitate in relatiile sociale e si teama de impostura, gap-ul tot mai ad\u00e2nc, pe zi ce trece, dintre reputatia in continua ascendenta si eficienta tot mai slaba in scris. Sigur ca prozatorul ar putea sa-l reduca destul de usor printr-o mai buna gestiune a expunerii publice, insa motivele pentru care n-o face ram\u00e2n strict personale si nu intra in sfera niciunui comentariu critic. De\u00a0 notat insa ca Mircea Cartarescu e primul scriitor rom\u00e2n devenit vedeta media sau produs capitalist \u2013 si care se confrunta de aceea pe cont propriu, fara posibilitatea de apel la traditie, cu toate dilemele morale ce decurg din aceasta ecuatie. Ceva din blocajul lui creator provine cu siguranta din sentimentul de alienare, de produs in serie \u2013 cu totul opus nu doar ethosului scriitoricesc de la noi, definit permanent in contrast cu valorile pietei, ci si individualismului neoromantic al imaginarului sau: \u201eApar la numeroase televiziuni, simbol vid si multiplicat la nesf\u00e2rsit precum cutiile de supa Campbell. Nimeni, including me, nu mai stie macar un vers sau un titlu dintre ale mele, dar sunt o \u201epersonalitate culturala\u201c\u201e.
\nThriller-ul al crizei de creatie<\/strong>
\nIn incercarea de a surmonta abisul dintre imagine si fond (scriitorul ram\u00e2ne chiar si aici un High Modernist), Cartarescu se infrunta nu doar cu marele zeu al inspiratiei sau cu dilemele grave de identitate, ci si cu demonii mici, de zi cu zi, ai obisnuintei. Mai in gluma mai in serios, niciodata n-a fost mai expresiv descris la noi infernul marunt al tabieturilor scriitoricesti cotidiene care am\u00e2na totusi scrisul propriu-zis. Numarul cafelelor, dependenta de internet sau doar de laptop (al carui motoras fin sperie totusi concentrarea), tentatia permanenta a plus-confortului la masa de scris erodeaza toate, pas cu pas, disponibilitatea creatoare. P\u00e2na intr-at\u00e2t, inc\u00e2t, fara un r\u00e2nd innegrit la sf\u00e2rsitul zilei, prozatorul devine un zombie, captiv al acestui mediu aparent primitor, dar perfid si ispititor. Ca sa capete curaj si chef de scris, Cartarescu nu invoca doar rugaciuni abstracte, ci se foieste permanent, se muta dintr-o camera in alta, dintr-o casa in alta, dintr-o tara in alta. Toate schimbarile de mediu de-a lungul celor sapte ani surprinsi in jurnal sunt legate, de altfel, de incercarea de imbl\u00e2nzire a muzelor si de recuperare a identitatii de scriitor. Singurul interval de scris propriu-zis din cei sapte ani e legat de bursa de la Schloss Solitude, c\u00e2nd Cartarescu finalizeaza \u201eOrbitorul\u201c. Tocmai pentru ca se vrea permanent plecat de acasa si din sine insusi, prozatorul isi concepe vila de la Baneasa ca pe o locuinta de vacanta, care sa imite, macar ca exigenta de confort si de singuratate, palatul nemtesc. Tensiunea si ritmul jurnalului sunt intretinute, de altfel, de aceasta permanenta stare de alerta \u2013 reportata de la o zi la alta \u2013 cu privire la propria productivitate. Daca \u201eZen\u201c-ul se citeste cu mare placere (chiar cei mai intransigenti critici au fost nevoiti s-o recunoasca printre grimase), e pentru ca reuseste sa puna in scena un excelent thriller al crizei de creatie, o lupta contra cronometru \u2013 cu schimbari tactice si cu lovituri de teatru \u2013 impotriva tuturor relelor care p\u00e2ndesc din umbra meseria de scriitor.
\nNu reiau aici pe larg celelalte trei segmente importante care ocupa jurnalul cartarescian \u2013 visele, lecturile de zi cu zi si viata de familie -, ci ma rezum la a spune ca ele n-au existenta in sine, ci sunt legate foarte strict de conflictul central. Transcrierea viselor, multe dintre ele de o frumusete \u201eorbitoare\u201c, daca ma pot exprima astfel, nu reprezinta dec\u00e2t incercarea de reconectare la identitatea pierduta. Frenezia cuprinderii lor p\u00e2na la cel mai concret detaliu indica dorinta secreta a celui intrat in paralizie mentala de a se pipai, de a mai spune inca o data ca este si ca ceva colcaie inca in ad\u00e2ncuri.
\nSeveritatea cu care trateaza cartile autorilor mari, de la Tolstoi p\u00e2na la Virginia Woolf, indica si ea o cautare disperata de sine. Mircea Cartarescu ii poate trata acum de la egal la egal nu at\u00e2t pentru ca nu-si vede lungul nasului, ci tocmai pentru ca, expulzat din literatura, refuzat de inspiratie, asa cum se simte, nu mai are nimic de pierdut. C\u00e2teodata, diagnosticele foarte dure sunt domolite de constatarea ca, in fond, in comparatie cu propriile posibilitati actuale, nu doar clasicii, ci si contemporanii straini in voga sunt, toti, remarcabili. Cel gata sa-si asume odinioara competitia creatoare dezinhibata (caci ce altceva era \u201eLevantul\u201c dec\u00e2t un turnir al diversitatii stilurilor de toate calibrele si categoriile?) priveste acum literatura celorlalti cu resemnare si cu invidie, ca pe un bun la care accesul i-a fost interzis. Ca razbunare, pozitia de outsider ii ofera insa, in mod paradoxal, libertatea de a chestiona operele mari din unghiuri curajoase si putin frecventate. De aici, si excelenta \u2013 remarcata de toata lumea \u2013 amarelor analize cartaresciene, asupra carora nu mai pot insista.
\nIn fine, nici familia nu e deloc rau reprezentata in \u201eZen\u201c. Nu stiu daca diaristul isi pretuieste la adevarata masura noua stabilitate casnica, cum i s-a reprosat, insa multe pagini frumoase scrie Mircea Cartarescu despre ceea ce el numeste \u201esinguratatea in trei\u201c. Domina portretele \u201ehomerianului\u201c Gabriel, voinic si intreprinzator, de care tatal e cu at\u00e2t mai m\u00e2ndru cu c\u00e2t astfel de calitati l-au ocolit totdeauna \u2013 si numai in fundal se intrevede, in momente de discretie si delicatete maxima, figura Ioanei, alter ego natural al scriitorului. Ceea ce-i sigur, insa, e ca autorul \u201eZen\u201c-ului pune permanent in balanta si incearca sa rezolve ecuatia aproape imposibila, inexplicabila pentru el insusi, dintre depresia creatoare si idilicul vietii familiale. Cum se poate ca, at\u00e2t de pregnante in viata lui, cele doua sa ram\u00e2na p\u00e2na la capat niste universuri paralele? se intreaba \u2013 in mii de feluri \u2013 acest scriitor profund si autentic, capabil sa-si externalizeze cele mai incomode dileme, chiar cu pretul de a se oferi drept prada perfecta cititorului pus pe simplificari: \u201eEl sGabrielt a-mplinit un an si bucuria mea de a-l avea (de-a ma tine l\u00e2nga inima pe mine insumi la v\u00e2rsta de un an) n-are nici un punct de legatura cu continua mea nefericire. De fapt, viata mea fericita paraziteaza ca un mucegai pe noaptea compacta a nefercirii mele. Ii iubesc pe Ioana, pe Ionuta si pe Gabriel, ii iubesc mult si cu duiosie. Si totusi viata mea ad\u00e2nca e abandonata, risipita\u201c.
\nAm mai scris-o si c\u00e2nd am recenzat \u201eNimic\u201c-ul: Mircea Cartarescu e printre singurii scriitori contemporani de la noi indeajuns de complecsi si de autonomi inc\u00e2t sa-si poata transforma p\u00e2na si neputinta creatoare intr-o tema puternica. Urmarirea ind\u00e2rjita, dar lucida, a acestei drame in toate inflexiunile si raporturile posibile, p\u00e2na la ultimele ei consecinte (nu e aceasta o noua forma de apropriere a \u201eTotului\u201c?), fac din \u201eZen\u201c o schela impresionanta ridicata pe cenusa propriului scris. Mie unul tare mi-ar placea sa mai avem macar vreo doi-trei scriitori la fel de neinspirati cum a devenit recent Mircea Cartarescu.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Mircea Cartarescu, Zen. Jurnal 2004-2010, Humanitas, Bucuresti, 2011, 632 p.   Sunt de acord cu Marius Chivu ca \u201eZen\u201c, cel mai recent jurnal al lui Cartarescu, a fost rau \u2013 in dublul sens de prost si cu rea-credinta \u2013 inteles de majoritatea criticilor de int\u00e2mpinare. Ceea ce i s-a reprosat sub diverse formule scriitorului e… Cite\u0219te mai mult »In cautarea geamanului pierdut<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[1],"tags":[1521,5826],"class_list":["post-9010","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-mozaic","tag-mircea-cartarescu","tag-zen-jurnal-2004-2010"],"views":2191,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/9010","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=9010"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/9010\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=9010"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=9010"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=9010"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}