Repetitia, dupa Hegel, joaca un rol esential \u00een istorie: c\u00e2nd un eveniment are loc o singura data, poate fi expediat ca accident, ca fapt ce ar fi putut fi evitat daca situatia ar fi fost altfel manipulata. Dar c\u00e2nd acelasi eveniment se repeta \u00eenseamna ca asistam la desfasurarea unui proces istoric mai complex. C\u00e2nd Napoleon a fost \u00eenvins \u00een Leipzig la 1813 s-ar fi putut spune ca a avut ghinion, dar c\u00e2nd a pierdut din nou si la Waterloo a fost limpede ca i s-a cam dus vremea. Acelasi rationament este valabil si pentru prelungita criza financiara. \u00cen septembrie 2008, a fost prezentata de unele voci ca o anomalie ce poate fi \u00eendreptata prin reglementari mai bune etc. Acum, c\u00e2nd semnele unui colaps financiar devin tot mai evidente, este limpede ca ne aflam \u00een fata unui fenomen structural.
\nNi se tot repeta ca trecem printr-o criza a datoriilor, ca ar trebui sa \u00eempartim povara acestora si sa str\u00e2ngem cureaua. Cu totii, adica \u00eenafara celor (foarte) bogati. Ideea de a le impune taxe mai mari este tabu: daca am proceda astfel, se argumenteaza, bogatii nu ar mai fi stimulati sa investeasca, s-ar crea mai putine locuri de munca si am avea de suferit. Singura modalitate de a ne salva \u00een aceste vremuri grele este ca saracii sa devina si mai saraci, iar bogatii mai bogati. Ce ar trebui sa faca saracii? Ce pot ei sa faca?
\nDesi revoltele din Marea Britanie au fost declansate de \u00eempuscarea lui Mark Duggan \u00een circumstante suspecte, suntem cu totii de acord ca miscarile exprima o nemultumire mult mai profunda \u2013 dar ce fel de nemultumire? La fel ca \u00een cazul incendierii masinilor \u00een banlieurile pariziene \u00een 2005, revoltatii britanici nu au avut nici un mesaj de transmis. (Este o diferenta clara fata de protestele studentesti din noiembrie 2010 care s-au soldat, de asemenea, cu violente. Studentii au fost expliciti \u00een ideea ca refuza reformele educatiei superioare.) De aceea, este dificil sa \u00eencadram revoltatii britanici \u00een termeni marxisti, ca exemplu de aparitie a unui subiect revolutionar. Acestia se pliaza mult mai bine pe conceptul hegelian de \u201emasa\u201c, cei dinafara spatiului social organizat, care nu \u00eesi pot exprima nemultumirea dec\u00e2t prin izbucniri \u201eirationale\u201c de violenta distructiva \u2013 ceea ce Hegel numea \u201enegativitate abstracta\u201c.
\nEste o poveste veche despre un muncitor suspectat de furt: \u00een fiecare seara, la iesirea din fabrica, se inspecteaza cu atentie roaba pe care o \u00eempinge \u00eenaintea lui. Paznicii nu gasesc nimic \u2013 este \u00eentotdeauna goala. \u00cen cele din urma, le pica fisa: ceea ce fura muncitorul este chiar roaba. Paznicilor le scapa evidenta, asa cum o scapa si comentatorii revoltelor. Caderea regimurilor comuniste la \u00eenceputul anilor 1990, ni se spune, a indicat sf\u00e2rsitul unei ideologii: se sf\u00e2rsea vremea proiectelor ideologice de scara mare, care au culminat \u00een catastrofe totalitare, si paseam \u00eentr-o era a politicii rationale si pragmatice. Daca locul comun ca traim \u00eentr-o era post-ideologica este c\u00e2tusi de putin adevarat, acest lucru se poate vedea \u00een recenta izbucnire de violenta. Ea a fost gradul zero al protestului \u2013 o actiune violenta care nu revendica nimic. \u00centr-o \u00eencercare disperata de a da un sens revoltelor, sociologii si editorialistii au \u00eenc\u00e2lcit misterul revoltelor.
\nProtestatarii, desi defavorizati si exclusi social de facto, nu traiau la limita \u00eenfometarii. Oameni cu greutati materiale mult mai serioase, ca sa nu mai vorbim de oprimarea fizica si ideologica, au reusit sa se organizeze \u00een forte politice cu platforme mult mai clare. Trebuie, prin urmare, interpretat faptul \u00een sine ca revoltatii nu au avut nici un program: ne spune foarte multe despre \u00eencurcatura ideologico-politica \u00een care ne aflam si despre tipul de societate \u00een care traim, o societate care proclama libera alegere, dar \u00een care unica sansa posibila de a impune consensul democratic este izbucnirea oarba. Opozitia fata de sistem nu se mai poate articula sub forma unei alternative realiste sau macar ca proiect utopic, ci poate doar sa ia forma unei dezlantuiri fara sens. Care mai este rostul clamatei libertati de a alege, atunci c\u00e2nd unica alegere oscileaza \u00eentre respectarea regulilor si violenta (auto)distructiva?
\nAlain Badiou sustine ca traim \u00eentr-un spatiu social care este din ce \u00een ce mai versat \u00een a fi \u201efara lume\u201c s\u201esans monde\u201ct: \u00eentr-un astfel de spatiu, unica forma pe care o poate lua protestul este violenta fara sens. Se poate ca acesta sa fie unul din principalele pericole ale capitalismului: desi, \u00een virtutea faptului ca este global si include \u00eentreaga lume, sustine o constelatie ideologica \u201efara lume\u201c, \u00een care oamenii sunt privati de propriile mijloace de a plasa sensul. Lectia fundamentala a globalizarii este modul \u00een care capitalismul se poate adapta la orice tip de civilizatie \u2013 crestina, hindusa sau budista: nu exista o \u201econceptie capitalista despre lume\u201c globala, o \u201ecivilizatie capitalista\u201c inerenta. Dimensiunea globala a capitalismului este un adevar fara sens.
\nPrima concluzie la care trebuie sa ajungem \u00een urma protestelor, prin urmare, este ca at\u00e2t reactiile conservatorilor, c\u00e2t si cele ale liberalilor sunt nepotrivite. Reactia conservatoare era previzibila: nu exista nici un fel de justificare pentru un asemenea vandalism; trebuie sa facem uz de toate mijloacele necesare pentru a reinstitui ordinea; pentru a preveni viitoare izbucniri de acest fel, nu avem nevoie de mai multa toleranta si ajutor social, ci de mai multa disciplina, munca din rasputeri si simt al responsabilitatii. Aceasta perspectiva este gresita nu doar pentru ca ignora situatia sociala disperata care \u00eei \u00eempinge pe tineri sa rabufneasca violent, ci poate mai ales pentru ca ignora faptul ca aceste izbucniri reflecta tocmai premizele nespuse ale ideologiei conservatoare. C\u00e2nd, \u00een 1990, conservatorii si-au lansat campania \u201eBack to Basics\u201c s\u201erevenire la principiile fundamentale\u201ct, elementul obscen aferent a fost dezvaluit de Norman Tebbit: \u201eOmul nu este numai un animal social, ci si teritorial, iar platforma noastra trebuie sa includa satisfacerea acestor instincte primare tribale si teritoriale\u201c. Asta este ceea ce \u00eensemna, de fapt, \u201erevenirea la principiile fundamentale\u201c: eliberarea barbarului care p\u00e2ndea din spatele societatii noastre aparent civilizate si burgheze, prin satisfacerea \u201einstinctelor fundamentale\u201c ale barbarului. \u00cen anii 1960,\u00a0 Herbert Marcuse a introdus conceptul \u201edesublimarii represive\u201c prin care explica \u201erevolutia sexuala\u201c: instinctele umane pot fi desublimate, lasate libere, fac\u00e2nd \u00een acelasi timp obiectul controlului capitalist \u2013 vezi industria porno. Ceea ce am vazut pe strazile din Marea Britanie \u00een timpul acestor evenimente nu a fost omul redus la \u201eanimal\u201c, ci forma sublimata a \u201eanimalului\u201c creat de ideologia capitalista.
\n\u00cen acelasi timp, liberalii de st\u00e2nga, nu mai putin previzibili, au tinut-o pe-a lor cu programele sociale si initiativele de integrare care, neglijate, au privat a doua si a treia generatie de emigranti de orice perspectiva economica si sociala: izbucnirile violente sunt singurul mijloc de care dispun pentru a-si exprima nemultumirea. Ne putem macar imagina ce \u00eenseamna sa traiesti ca t\u00e2nar \u00eentr-o zona saraca, amestecata rasial, sa fii a priori suspectat si hartuit de politie, nu numai neangajat, ci neangajabil, fara vreo speranta de viitor? Concluzia este ca, \u00een situatia \u00een care se afla acesti oameni, este inevitabil sa nu iasa \u00een strada. Problema cu aceasta perspectiva, totusi, este ca enumera numai conditiile obiective ale revoltelor. Scopul revoltelor este acela de a face o declaratie subiectiva, implicit de a exprima modul \u00een care fiecare priveste propriile conditii obiective.
\nTraim \u00een vremuri cinice si nu este usor sa ne imaginam un protestatar care, atunci c\u00e2nd este prins jefuind sau incendiind un magazin si este \u00eentrebat de ce face asta, are capacitatea de a raspunde pe limba asistentilor sociali si a sociologistilor, mention\u00e2nd mobilitatea sociala, lipsa crescuta de siguranta, dezintegrarea autoritatii paternale, lipsa de iubire materna \u00een frageda copilarie. Este constient de ceea ce face, dar asta nu \u00eel \u00eempiedica sa-i dea \u00eenainte.
\nNu are nici un rost sa ne \u00eentrebam care din cele doua reactii, conservatoare sau liberala, este mai rea: cum ar fi spus Stalin, sunt am\u00e2ndoua mai rele, iar asta este valabil inclusiv pentru avertismentul emis de ambele parti ca pericolul real al acestor izbucniri consta \u00een previzibila reactie rasista a \u201emajoritatii tacute\u201c. Una din expresiile acestei reactii a fost activitatea \u201etribala\u201c a comunitatilor locale (turca, sikhisita, caraibiana) care si-au organizat rapid propria paza comunitara, pentru a-si proteja proprietatea. Reprezinta oare proprietarii de magazine mica burghezie care \u00eesi apara proprietatea \u00eempotriva unui protest autentic \u00eempotriva sistemului daca acesta devine violent sau reprezinta acestia clasa muncitoare care lupta \u00eempotriva fortelor de dezintegrare sociala? Si \u00een acest caz ar trebui sa ne abtinem de la partipriuri. Adevarul este ca vorbim de un conflict \u00eentre doi poli ai dezavantajatilor: cei care au reusit sa functioneze \u00een cadrul sistemului si cei care sunt prea suparati pentru a \u00eencerca macar. Violenta revoltatilor a fost aproape exclusiv \u00eendreptata \u00eempotriva celor de-ai lor. Masinile arse si magazinele vandalizate nu se aflau \u00een cartiere bogate, ci chiar \u00een cele ale revoltatilor. Acesta nu este un conflict \u00eentre diferitele parti ale societatii. Este, \u00een sensul cel mai radical, un conflict \u00eentre societate si societate, \u00eentre cei care au totul de pierdut si cei care nu au nimic de pierdut, \u00eentre cei care nu au nici un rost \u00een propria comunitate si cei al caror rost este cel mai mare.
\nZygmunt Bauman a descris revoltele ca fiind gestul unor \u201econsumatori deviati si exclusi\u201c: \u00eenainte de toate, au fost manifestarea tentatiei consumiste, exprimata la modul violent din imposibilitatea de a se \u00eemplini la modul \u201enormal\u201c \u2013 cumpar\u00e2nd. \u00cen sine, revoltele contin, de asemenea, un moment de protest autentic, \u00een forma unui raspuns ironic dat ideologiei consumiste: \u201eNe \u00eendemnati sa consumam, dar \u00een acelasi timp ne privati de mijloacele de a o face cum se cuvine \u2013 deci iata-ne consum\u00e2nd si noi asa cum putem!\u201c Revoltele sunt proba fortei materiale a ideologiei \u2013 poate ca la asta se reduce teoria \u201esocietatii post-ideologice\u201c. Dintr-un punct de vedere revolutionar, problema cu revoltele nu este violenta \u00een sine, ci faptul ca nu te poti afirma cu adevarat prin violenta. Aceasta este furie neputincioasa si disperare, camuflata \u00eentr-o etalare de forta, este invidie camuflata \u00een mars triumfal.
\nRevoltele ar trebui g\u00e2ndite \u00een asociere cu un alt tip de violenta, pe care majoritatea liberala de astazi \u00eel priveste ca pe o amenintare a modului ei de viata: atacurile teroriste sau atentatele sinucigase. \u00cen ambele situatii, violenta si contraviolenta sunt prinse \u00eentr-un cerc vicios, am\u00e2ndoua declans\u00e2nd fortele \u00eempotriva carora \u00eencearca sa lupte. Diferenta este aceea ca, spre deosebire de revoltele din Marea Britanie sau de la Paris, atacurile teroriste sunt organizate \u00een numele Sensului absolut oferit de religie.
\nDar nu au fost revoltele arabe un act colectiv de rezistenta prin care s-a evitat falsa alternativa a violentei autodistructive si a fundamentalismului religios? Din pacate, vara egipteana din 2011 va fi amintita ca sf\u00e2rsitul revolutiei, ca moment \u00een care potentialul sau eliberator a fost \u00eenabusit. Iar cei care i-au sapat groapa au fost armata si islamistii. Forma pactului dintre armata (armata care apartinea lui Mubarak) si islamisti (care au fost marginalizati \u00een primele luni ale transformarilor sociale, dar care c\u00e2stiga acum teren) este din ce \u00een ce mai neclara: islamistii sunt dispusi sa tolereze privilegiile materiale ale armatei, asigur\u00e2nd la schimb hegemonia ideologica. Cei care vor pierde vor fi pro-occidentalii liberali, care sunt prea slabi \u2013 \u00een ciuda fondurilor pompate de CIA \u2013 pentru a \u201epromova democratia\u201c, c\u00e2t si adevaratii actori ai evenimentelor din aceasta primavara, st\u00e2nga seculara \u00een formare care a \u00eencercat sa puna bazele unei retele a organizatiilor societatii civile, de la sindicate la feministe. Mai devreme sau mai t\u00e2rziu, situatia economica \u00een degradare accelerata va aduce \u00een strada saracii, care au lipsit \u00een cea mai mare parte de la protestele din primavara. Este foarte probabil sa aiba loc o noua izbucnire, iar \u00eentrebarea spinoasa pentru subiectii politici ai Egiptului este cine va reusi sa dirijeze furia saracilor? Cine o va transpune \u00eentr-un program politic: noua st\u00e2nga seculara sau islamistii?
\nReactia generala a opiniei publice occidentale la pactul dintre islamisti si armata se va caracteriza fara \u00eendoiala printr-o manifestare triumfatoare de \u00eentelepciune cinica: ni se va spune ca, asa cum a reiesit limpede din cazul Iranului (nearab), miscarile populare din tarile arabe sf\u00e2rsesc \u00eentotdeauna \u00een islamism militant. Mubarak va parea raul cel mai mic \u2013 ca doar e mai bine sa te \u00eentelegi cu diavolul pe care \u00eel stii, dec\u00e2t sa risti cu emanciparea. \u00cen pofida unui astfel de cinism, trebuie sa continuam sa credem neconditionat \u00een esenta radical-emancipatoare a insurgentei.
\nDar trebuie, de asemenea, sa ne ferim de narcisismul unei cauze pierdute: este prea la \u00eendem\u00e2na sa admiram frumusetea sublima a insurgentelor sortite esecului. St\u00e2nga actuala se confrunta cu problema \u201enegatie determinata\u201c: ce ordine noua trebuie sa o \u00eenlocuiasca pe cea veche dupa revolutie, c\u00e2nd sublimul entuziasm al primului moment se va stinge? \u00cen acest context, este relevant manifestul spaniolilor indignados, lansat dupa demonstratiile din mai. Primul lucru care atrage atentia este accentuatul ton apolitic: \u201eUnii ne consideram mai degraba progresisti, altii mai degraba conservatori. Unii suntem credinciosi, altii nu. Unii avem ideologii clar definite, altii suntem apolitici, dar suntem cu totii preocupati si indignati de situatia politica, economica si sociala \u00een care ne aflam, de coruptia politicienilor, a oamenilor de afaceri, a bancherilor, care ne lasa neputinciosi, fara reprezentare\u201c. Se protesteaza \u00een numele \u201edrepturilor fundamentale care ar trebui sa fie garantate \u00een societatile noastre: dreptul la locuinta, la un loc de munca, la cultura, asistenta sociala, educatie, participare politica, dezvoltare personala libera si dreptul la consumul de bunuri necesare pentru o viata sanatoasa si fericita\u201c. Resping\u00e2nd violenta, ei cheama la \u201eo revolutie etica. Suntem fiinte umane si nu marfa. Nu suntem doar ceea ce cumparam, de ce cumparam si de la cine cumparam\u201c. Care vor fi protagonistii acestei revolutii? Indignados descalifica \u00eentreaga clasa politica, de st\u00e2nga sau de dreapta, ca fiind corupta si definita prin setea de putere, dar, cu toate acestea, manifestul lor este format dintr-o lista de revendicari adresate\u2026 cui? Nimanui: indignados sustin (deocamdata) ca nimeni nu va raspunde \u00een locul lor, ca trebuie sa fie ei \u00eensisi schimbarea pe care si-o doresc. Aceasta este punctul fatalmente nevralgic al recentelor proteste: ca exprima o furie reala, care nu reuseste sa se transforme \u00eentr-un program pozitiv pentru schimbarea socio-politica. Este expresia unei revolte fara revolutie.
\nSituatia din Grecia pare mai promitatoare, probabil datorita recentei traditii a auto-organizarii progresiste (care a disparut \u00een Spania dupa caderea regimului lui Franco). Dar chiar si \u00een Grecia, miscarea de protest tradeaza limitele auto-organizarii: protestatarii sustin un spatiu al libertatii egalitariene, fara vreo autoritate centrala care sa \u00eel reglementeze, un spatiu public \u00een care tuturor le este acordat acelasi drept la\u00a0 exprimare si asa mai departe. C\u00e2nd protestatarii au \u00eenceput sa dezbata ce trebuie sa faca mai departe, cum sa depaseasca simplul protest, consensul majoritatii a fost ca necesar nu este un nou partid sau o tentativa directa de a prelua puterea de stat, ci o miscare capabila sa exercite presiune asupra partidelor politice. Ceea ce, evident, este insuficient pentru a impune reorganizarea vietii sociale. Pentru a face asta, avem nevoie de o organizatie puternica si capabila sa ia decizii rapide si sa le implementeze cu toata seriozitatea necesara.<\/p>\n
Traducere de Sanda Watt<\/strong><\/em> Repetitia, dupa Hegel, joaca un rol esential \u00een istorie: c\u00e2nd un eveniment are loc o singura data, poate fi expediat ca accident, ca fapt ce ar fi putut fi evitat daca situatia ar fi fost altfel manipulata. Dar c\u00e2nd acelasi eveniment se repeta \u00eenseamna ca asistam la desfasurarea unui proces istoric mai complex. C\u00e2nd Napoleon… Cite\u0219te mai mult »Hoti de magazine din toata lumea, uniti-va!<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[3],"tags":[6356,6359,6291,6358,6357],"class_list":["post-8988","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-politica","tag-criza-datoriilor","tag-era-post-ideologica","tag-liberalism","tag-regimurile-comuniste","tag-saraci-si-bogati"],"views":1426,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/8988","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=8988"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/8988\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=8988"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=8988"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=8988"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}
\nText preluat de pe platforma CriticAtac.ro<\/strong><\/em><\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"