Dl. Ion Grosescu, care a publicat nu demult o seducatoare carte despre mahalalele orasului Ploiesti (intr-una dintre ele \u2013 cea a Pielarilor \u2013 am trait si eu intre 11 si 18 ani!), imi solicita un scurt cuv\u00e2nt inainte la studiul lui Mircea Iorgulescu despre Panait Istrati (in editie definita). Accept fara a sta prea mult pe g\u00e2nduri, desi relatiile mele cu autorul n-au fost deloc idilice in ultimii 20 de ani. As spune ca, din motive pe care nu le-am inteles bine niciodata, relatiile au fost reci si chiar contrariante. Fusesem, timp de c\u00e2teva decenii in aceeasi echipa (echipa de critici literari de la \u201eRom\u00e2nia literara\u201c), aparasem cam aceleasi valori si int\u00e2mpinasem cam aceleasi ostilitati din partea cenzurii ideologice. Spre sf\u00e2rsitul anului 1989, Mircea Iorgulescu a ramas, spre surpriza generala, in Occident, iar dupa revolutia din decembrie, atunci c\u00e2nd viata literara s-a divizat, vechiul nostru amic si comilitone a trecut rapid in alta tabara dec\u00e2t aceea pe care o alesesera Marin Sorescu, Fanus Neagu, Valeriu Cristea si subsemnatul. Noi credeam ca nu trebuie abandonat in haosul tranzitiei principiul autonomiei esteticului si, in genere, ca politicul nu trebuie sa se amestece in literatura (se amestecase, p\u00e2na era gata s-o sufoce, timp de o jumatate de secol), vechii nostri amici din tabara criticii estetice voiau, acum, dimpotriva, prioritatea politicului. Teoria est-eticului le acaparase total spiritul critic. Din aceasta dilema n-am putut iesi. Asa ca vechea noastra alianta si prietenie literara s-a sfar\u00e2mat. De la Paris sau M\u00fcnchen, nu mai stiu unde lucra atunci, Mircea Iorgulescu a optat fara multe ezitari pentru solutia politica, zic\u00e2nd si el ca, atunci c\u00e2nd armele zanganesc, muzele esteticului sa faca bine sa taca. Asa ca eu am ramas, cum a scris cineva, in spatiul apolitismului si am suportat nu totdeauna cu resemnare, recunosc, dar am suportat, totusi, contestatiile si chiar injuriile cele mai aspre. Ei, fostii mei prietenii, au calatorit confortabil in trenul mai norocos al istoriei.
\nC\u00e2nd stau si ma g\u00e2ndesc acum (7 august 2011) la aceste int\u00e2mplari, ma minunez si ma consolez, ca bun rom\u00e2n, cu ideea ca asa a fost sa fie. De ce trebuia sa ne invrajbeasca asa de tare ideea autonomiei esteticului si de ce era necesar sa ne desparta definitiv optiunea noastra pentru o forma sau alta a democratiei? De ce aceasta schizofrenie continua si azi in viata intelectuala rom\u00e2neasca? Mister. Pe Mircea Iorgulescu l-am pierdut din vedere in aceasta disputa. Si el pe mine. La drept vorbind, n-am mai comunicat, de atunci, cu el. L-am int\u00e2lnit de doua ori, o data la Paris, la inceputul anilor ’90, a doua oara, c\u00e2tiva ani mai t\u00e2rziu, la Bucuresti, la o receptie data de nu stiu ce ambasada. Int\u00e2lnirea de la ambasada a fost strict formala, fara amabilitati din nicio parte. Comentatorul politic de la \u201eEuropa libera\u201c parea grabit si aferat, nu avea chef de confesiuni, vorbea \u2013 mi s-a parut \u2013 cu mine si se uita in alta parte. O vaga promisiune de a ma cauta la telefon, o str\u00e2ngere rapida de m\u00e2na si cam at\u00e2t. Discutia de la Paris, purtata intr-o cafenea de l\u00e2nga statia de metrou Saint-Michel din Cartierul Latin, la inceputul\u00a0 anilor ’90, fusese, tot asa, fara istorie si fara urmari. Spiritul lui Mircea Iorgulescu era, si atunci, grabit, mereu preocupat, parca, de altceva. Incercam sa-i sugerez, ca si lui Lucian Raicu, sa se intoarca in tara, unde talentul si experienta lor de critici literari puteau avea o influenta pozitiva in deja invrajmasita noastra viata literara. N-am avut succes nici cu unul, nici cu altul. Mai mult: si unul, si altul au suspendat, cum se spune in limbajul diplomatiei, relatiile cu grupul nostru eretic, deja satanizat la Bucuresti de fostii prieteni din ce in ce mai intoleranti. Vechea echipa de la \u201eRom\u00e2nia literara\u201c, care jucase un rol esential in orientarea estetica a literaturii si ramasese solidara si eficace in regimul totalitar, dadea semne, in regimul libertatii, de destramare. Ceea ce, repet, s-a si int\u00e2mplat. Cu Lucian Raicu fusesem, decenii de-a r\u00e2ndul, prieten apropiat, cu Mircea Iorgulescu \u2013 venit mai t\u00e2rziu in grupul nostru \u2013 fusesem doar amic sau, cu o vorba azi complet discreditata, \u201etovaras de idei\u201c. Nici prietenia, nici amicitia si nici tovarasia de idei n-au mai contat dupa 1990, c\u00e2nd pasiunile, orgoliile literare si interesele individuale au explodat pur si simplu.
\nDe ce? Un alt subiect. Nu-l pot dezvolta aici. Aici trebuie sa spun, pe scurt, ceva despre cartea unui critic important si, totodata, despre autorul ei care, de cur\u00e2nd, s-a grabit sa paraseasca aceasta lume. In aceste circumstante, vechile regrete si melancolii nu-si mai au rostul… Ram\u00e2ne ca alta generatie de critici literari, daca va fi interesata de aceste probleme, sa lamureasca mai bine controversele, divorturile morale si intelectuale, performantele si compromisurile generatiei ’60 pe care unii vizionari generosi o compara cu generatia interbelica, iar altii (c\u00e2tiva scriitori din generatia optzecista) o contesta sistematic si o considera demult expirata. Cam de c\u00e2nd au inceput ei sa publice… De este asa sau altminteri ram\u00e2ne de vazut.
\nRevin la Mircea Iorgulescu si la studiul lui, remarcabil \u2013 trebuie sa spun de la inceput \u2013 despre Panait Istrati, un scriitor pe care critica rom\u00e2neasca l-a refuzat deseori pe motiv ca n-a scris in limba rom\u00e2na. G. Calinescu a facut, surprinzator, aceasta eroare de situare pentru ca, in afara de faptul ca Istrati a scris o buna parte din povestirile sale in limba materna, chiar celelalte, scrise in franceza, au un puternic fond si duh rom\u00e2nesc. Eroarea de situare si judecata estetica continua si azi, din nefericire, semn ca prejudecatile sunt mai tari in critica literara dec\u00e2t bunul simt si adevarul estetic. Mircea Iorgulescu a scris, asa dar, in anii ’80 studiul pe care, acum, il prezinta intr-o varianta definitiva, dupa ce a consultat alte documente si pe alti comentatori ai operei lui Panait Istrati, un prozator pe care Franta continua sa-l citeasca si sa-l pretuiasca, dovada ca Gallimard il publica din c\u00e2nd in c\u00e2nd. N-am avut timp sa verific ce-a schimbat si ce-a adaugat Mircea Iorgulescu in editia de fata in raport cu prima editie. In anii ’80, el a adus, imi amintesc, multe lucruri noi fata de cercetarile anterioare, fatal mai timorate in epoca stalinista c\u00e2nd venea vorba de momentul spovedaniei unui invins, primul act de dizidenta radicala in r\u00e2ndurile intelighentiei europene…
\nComentariile sunt, acum, mai clare si informatiile mai numeroase. Sunt mirat sa aflu, din trimiterile facute de Mircea Iorgulescu, c\u00e2ti eseisti occidentali au scris despre aceasta tema si, in genere, c\u00e2ti se arata interesati in ultimii ani de cazul Panait Istrati si, de asemenea, sunt surprins sa descopar pagini de Istrati pe care nu le cunoastem. De pilda, prefata scrisa de el la cartea lui Orwell aparuta, in 1935, in Franta sub titlul \u201eLa vache enrag\u00e9e\u201c. Era prima carte tradusa in franceza a acestui englez p\u00e2na atunci necunoscut. Istrati o citeste si este inc\u00e2ntat de faptul ca autorul ei nu face literatura, evita, adica, frazeologia calofilia, scriitura fastuoasa si mistificatoare. Istrati gasea, aci, propriile sale convingeri despre scrisul direct, neimpodobit… Criticul discuta, pe larg, \u201ecazul Istrati\u201c in Europa politica din anii ’20 si ’30 si reconstituie biografia scriitorului si biografia scrierilor sale. Nu face, dec\u00e2t accidental, analiza estetica a operei, dar, c\u00e2nd se int\u00e2mpla sa dea judecatii de valoare despre ea, judecatile sunt verosimile. Studiul sau, mai degraba, eseul sau se citeste cu placere, ca o naratiune critica, are ceea ce se cheama o epica interioara, putine pagini sunt aglomerate de date stufoase. Acelea, mi s-a parut, despre publicistica de tinerete a lui Istrati. Este aceasta at\u00e2t de interesanta, are ea o valoare epica sau are idei originale? Ma indoiesc (cel putin c\u00e2nd urmaresc fragmentele reproduse in carte), dar Mircea Iorgulescu crede, imi dau seama, altceva si continua cronica sa migaloasa.
\nMai interesant este \u201ecazul Istrati\u201c ca destin existential si destin scriitoricesc intr-o Europa intelectuala care, in deceniile interbelice, vireaza masiv spre politica si face ea insasi politica, de dreapta sau de st\u00e2nga. In Franta, unde ajunge rom\u00e2nul Istrati, o politica mai ales de st\u00e2nga. El adera sincer la aceasta pozitie, apoi este dezamagit si, tot sincer si imprudent, se leapada, nu de credinta lui, ci de mecanismul represiv odios care se organizase in spatele ei. Ce-a urmat se stie. Mircea Iorgulescu prezinta cu o obiectivitate, as zice, pasionata, participativa aceasta evolutie a \u201ecazului\u201c. Cartea lui este substantiala, intre altele, pentru ca reuseste sa faca in asa fel inc\u00e2t existenta lui Istrati, plecat in lume cu numai patru clase primare in spate, sa se transforme prin scrierile lui, in buna parte autobiografice, in ceea ce Malraux numeste un destin. Istrati, scrie Mircea Iorgulescu, \u201eapartine unei stirpe blestemate: acea a lui Hamlet pentru ca se v\u00e2ntura bezmetic prin lume\u201c. O fi asa? Ca se v\u00e2ntura prin lume este sigur, ca pare a fi bezmetic poate fi zis, dar ca el face parte, umoral si spiritual, din familia lui Hamlet nu-mi vine sa cred despre acest \u201enomad statornic\u201c, cum ii zice criticul, folosind programatic acest oximoron. Nu insist!…
\nN-as incheia aceste note rapide fara a spune ceva despre doua documente care privesc in chip direct nu biografia lui Istrati, ci biografia criticului sau, Mircea Iorgulescu. E vorba, int\u00e2i, de dosarul lui de la C.N.S.A.S publicat in \u201eCultura\u201c si de acuzatia de a fi colaborat cu Securitatea si, in al doilea r\u00e2nd, de mesajele pe care criticul, grav bolnav, i le trimite lui Ion Grosescu in timp ce pregateste aceasta editie. Mesajele sunt dramatice. Omul trece printr-o suferinta atroce si, in scurtele momente de calm, scrie. \u201eSunt stors \u2013 zice el (la 5 iunie 2011) \u2013 dar nu ma las\u201c. Simte ca are in el o stranie \u201efurie de a trai\u201c, face planuri delirante, apoi demoralizat cedeaza, cade la pat, se scoala si o ia de la capat (\u201eraul a venit, ieri, m-a inundat, m-a zdrobit, apoi s-a dus, acum mi-e mai bine\u201c)… Disperarea spiritului si, in acelasi timp, incercarea spiritului de a se salva, pentru o clipa, prin scriitura… Vechea, admirabila, tragica iluzie a scriitorului…
\nIn acest timp, cetateanul rom\u00e2n Mircea Iorgulescu este judecat, ca un infractor, pentru nu stiu ce complicitati, slabiciuni morale din timpul comunismului. Mi se pare o coincidenta, cu adevarat, bestiala. Citesc documentele din \u201eCultura\u201c si, fara sa stiu cu exactitate ce-i adevar si ce-i neadevar si speculatie in ceea ce citesc, ma intreb: orice ar fi, asa trebuie sa iasa din viata un scriitor, aceasta-i ceremonia de adio pe care putem sa i-o oferim? Asemenea coincidente aranjate sunt, pur si simplu, sinistre si descalificante pentru o natie culturala. Nu puteau adversarii lui Micea Iorgulescu (cei mai inversunati sunt, am observat, unii dintre vechii lui prieteni!) sa mai astepte putin, p\u00e2na c\u00e2nd trecerea s-ar fi sav\u00e2rsit?<\/p>\n
P.S.<\/strong> Dl. Ion Grosescu, care a publicat nu demult o seducatoare carte despre mahalalele orasului Ploiesti (intr-una dintre ele \u2013 cea a Pielarilor \u2013 am trait si eu intre 11 si 18 ani!), imi solicita un scurt cuv\u00e2nt inainte la studiul lui Mircea Iorgulescu despre Panait Istrati (in editie definita). Accept fara a sta prea mult… Cite\u0219te mai mult »Despartirea de Mircea Iorgulescu<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[1720],"class_list":["post-8914","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara","tag-mircea-iorgulescu"],"views":1985,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/8914","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=8914"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/8914\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=8914"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=8914"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=8914"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}
\nApropo de mentalitati locale, de natie culturala, bun-simt, de insinuari, speculatii, turnatorii mizerabile si razbunari… Cineva, care ma iubeste \u2013 se vede limpede \u2013 cu o ura lunga si grea, ma denunta la D.N.A. pe site-ul unui post de televiziune, cum ca am facut afaceri cu averile Academiei Rom\u00e2ne, ca am vizitat un primar de ziua lui de nastere, ca am sustinut alt primar din provincie si, in genere, ca am relatii cu persoane nefrecventabile din nu stiu ce pricina. Nu este prima si, probabil, nici ultima oara c\u00e2nd mahalaua literara se ocupa de mine. C\u00e2nd am reusit sa public in facsimil manuscrisele lui Eminescu, au cerut numaidec\u00e2t anchetarea mea de procurorii de la D.N.A. Mai inainte, c\u00e2nd n-am vrut sa cedez \u201eCasa oamenilor de stiinta\u201c unor cumparatori de drepturi litigioase, am fost dat in judecata si, timp de aproape opt ani, a trebuit \u2013 aveam, n-aveam treaba \u2013 sa merg la tribunal. C\u00e2nd am reusit sa incheiem \u201eDictionarul General al Literaturii Rom\u00e2ne\u201c (in sapte volume) s-au suparat altii si, evident, m-au reclamat peste tot. Acum c\u00e2nd incerc sa public in editii stiintifice, intr-o colectie de tip Pl\u00e9iade, pe clasicii literaturii rom\u00e2ne, apar alte semne de iritare, precum cel semnalat mai inainte. Cu adevarat, se confirma \u2013 sa mai spun o data \u2013 proverbul rom\u00e2nesc ca nicio fapta buna nu ram\u00e2ne nepedepsita. Nu-mi face nicio placere sa recunosc, dar cam asa stau lucrurile, din nefericire, in lumea rom\u00e2neasca de azi…
\nPentru ca unii prieteni ma intreaba ce se ascunde sub aceste denunturi ur\u00e2te si aberante, le raspund, aici, ca nu stiu si nici n-am posibilitatea sa aflu. Ce pot sa le spun este ca:
\n1) N-am facut si nici n-am putut face nicio afacere cu bunurile Academiei. Nu mai sunt de aproape sase ani Presedintele acestei inalte institutii si, c\u00e2nd am fost, am recuperat, intr-adevar, aprox. 5000 de ha. din averea Academiei Rom\u00e2ne, iar de v\u00e2ndut, n-am v\u00e2ndut niciun metru pentru ca negotul si, in genere, afacerile de niciun fel nu intra in atributiile unui Presedinte al Academiei Rom\u00e2ne. Nici altfel, ca simplu cetatean, nu ma ocup de astfel de lucruri. N-am calitatea. Turnatorii mei de azi nu sunt in chestie…
\n2) In privinta persoanelor pe care le frecventez…. De c\u00e2nd, ma rog, a sta de vorba cu un personaj public sau a-ti exprima parerea despre cineva reprezinta o culpa morala, demna de cercetat de D.N.A.?
\n3) Nu vi se pare, iubiti cititori, ca turnatorii rom\u00e2ni nu sunt atinsi deloc de criza? Ca\u00a0 n-au intrat deloc in somaj? Ca mie mi se pare.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"