{"id":8912,"date":"2011-09-01T17:49:14","date_gmt":"2011-09-01T15:49:14","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=8912"},"modified":"2011-09-01T17:49:14","modified_gmt":"2011-09-01T15:49:14","slug":"o-supravietuire-nevictorioasa","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/o-supravietuire-nevictorioasa\/","title":{"rendered":"O supravietuire nevictorioasa"},"content":{"rendered":"

Dan Lungu, \u201eIn iad toate becurile sunt arse\u201c,<\/em> Polirom, Iasi, 2011, 240 p.<\/strong><\/p><\/blockquote>\n

 <\/p>\n

\u201eDupa ce am scris o prima forma a cartii si am lasat-o \u00abla uitat\u00bb o perioada suficient de mare, am luat-o la citit pe sarite, de curiozitate, inainte de a incepe rescrierea. Ei bine, acum apare surpriza. Uitasem at\u00e2t de bine textul, inc\u00e2t unele pasaje ma faceau sa rosesc usor din pricina limbajului nu tocmai ortodox. Ori, cum bine stim, atunci c\u00e2nd esti in gasca, intr-o atmosfera speciala, multe cuvinte care din afara par vulgare, inauntrul grupului au o istorie a lor si sunt considerate foarte normale. Eu, dupa un timp, citind pe sarite si fiind in afara atmosferei romanului, devenisem un outsider\u201c (Dan Lungu, 11 martie 2011, pe 121.ro).
\nCu alte cuvinte, Dan Lungu rescrie un roman. Bolnav de-o nostalgita fara leac dupa ceva mai tinerii \u201eBaieti de gasca\u201c din liceul botoshiman, autorul incepe si duce la bun sf\u00e2rsit un subiect incropit pe sarite, contrapunctic la toate nivelurile. Fara sa-i detectez un simptom al epuizarii narative, Dan Lungu bate pasul pe loc intr-o continua gratie. Cert e ca prozatorul epuizeaza trama din volumul de scurta publicat in 2005, de parca proza cu amanuntul ar putea functiona ca simplu pretext pentru a scrie mai bine. Despre cum baietii de gasca s-au facut peste noapte barbati de treaba, la casa, cu nevestele si regretele lor.
\nDupa nu multe pagini, s-ar parea ca volumul poate fi repede plasat la capatul pantei romanesc-descendente cobor\u00e2nd lin dinspre \u201eRaiul gainilor\u201c inspre \u201eIadul becurilor arse\u201c, ca si cum ar fi punctul unui semn de intrebare pus dupa \u201eCum sa uiti o baba comunista\u201c. Contrar asteptarilor ajunse la orizont, romanul e bun, se citeste chiar cu placere de la un punct, fie cu z\u00e2mbetul sau cu jalea pe buze, printre care se infiltreaza si merge pe g\u00e2t ca un pahar de vin demisec rosu.
\nO naratiune la patrat
\nAvem un fost baiat al unei gasti, ajuns extaximetrist alcoolic si fara copii, rolul acestora fiind jucat de amintirile propriei copilarii si adolescente, carora, din pacate, le-a supravietuit. Si Dan Lungu propune o tehnica (meta)narativa ce presupune capitole autonome, dar legate mnezic, involuntar, adica necronologic, intr-un du-te-vino marcat inclusiv la modul grafic-italic. Doi naratori, unul nedivulgator p\u00e2na la capat, altul mucalit; unul cica impersonal, cazut in butoiul cu nostalgii comuniste puse la macerat, povestind in stil indirect liber viata lui Victor, alias Franzela; celui din urma i se imprumuta tot la al doilea capitol vocea, cu libertatea de a se desfasura ca un altul in cel mai direct stil cu putinta \u2013 dupa hachitele unui flux al (in)constiintei ce vrea sa rememoreze totul: fapte, vorbe si vise. Cu alte cuvinte, memoria cu durata scurta si cea cu bataie lunga se intrepatrund in atentia lectorului poate mai putin divizat, caruia, nota bene, personajul i se mai adreseaza si direct (\u201efii antena\u201c, \u201ema intelegi\u201c, \u201enu stiu daca v-ati g\u00e2ndit vreodata la chestia asta\u201c). Un adevarat zig-zag, una calda-fierbinte, una rece, de gheata, liantul extremelor amintite fiind \u201erascolutia\u201c, sau, mai nimerit, \u201eaglomeratia din decembrie\u201c.
\nMai mult, asa cum patea prozatorul in persoana la recitirea pe sarite a romanului in lucru, personajul sau \u201epovestea aprins, cu voluptate, sur\u00e2z\u00e2nd sau explod\u00e2nd in mici hohote, imit\u00e2ndu-i pe unul si pe altul, amintindu-si expresii deocheate, pe care nu le mai folosise de ani buni\u201c. Cu riscul asumat, as indrazni sa cred ca intercalajul narativ pune in contrast o voce sastisita cu alta ceva mai t\u00e2nara, cumva de nativ in zodia racului, pentru care contrapunctul veseliei debordante nu poate fi dec\u00e2t nostalgia, cu doi stropi dublu rafinati de revolta; climaxul e bireliefat, in chiar mijlocul cartii: razbunarea pe pisica sotiei si vorbele grele scuipate patronului, soldate cu pierderea slujbei. Toate, pentru ca in final sa ne pice si noua fisa, de parca toate flashback-urile de gasca le-ar fi fost insirate unor copii cu sindrom Down; o poveste in povestire, o punere a degetului pe rana si a trecutului in rama, cu voie buna, ceremonial si tot tac\u00e2mul: \u201eapoi trase c\u00e2teva g\u00e2turi de vin, fiindca asa ii sade bine povestitorului, sa-si clateasca vocea inainte de a scoate din traista tot felul de trasnai.\u201c Sf\u00e2rsindu-se basmic, intr-o similideconstructie ce neaga realitatea faptelor narate, romanul ar putea continua la nesf\u00e2rsit, ca un vis in bucla, visat repetat sau in propriul interior. Un vis in vis. Trecutul in trecut, sau trecutul ca vis?
\nStil de stil
\nApoi, stilistic vorbind, \u201eIn iad…\u201c functioneaza, la fel, o dihotomie paralela. De cele mai multe ori, Dan Lungu prefera constructul verbal spusei pe sleau, ceva ce s-ar numi propriu-zis indirectetea stilului. In doua feluri: comparatia si lexicul argotic. Nu verde in fata, ci verde ca mecla de martian. Astfel, in special din jumatatea narata la persoana a III-a s-ar putea pune de-un atlas de comparatii fundamentale, selectia fiind ampla, deoarece tropii cu pricina graviteaza cel putin doi pe decimetru patrat; si, surpriza, la examenul unei priviri comparatiste, prozatorul nu seamana dec\u00e2t cu el insusi. In linii mari, c\u00e2nd explic(it)area figurala nu e pierduta de sub control si nu distruge din efectul insolitarii \u2013 ca in cazul unor \u201efulgi mari c\u00e2t cocoloasele de h\u00e2rtie\u201c, pline de greseli ingeresti explicate copiilor \u2013 autorul ma obliga sa spi(l)cuiesc: initial, personajul sau principal \u201esuferea de parca ar fi inghitit bile de rulment incinse\u201c pentru a face loc unei hiperbole de genul \u201eOrice stare de neputinta s\u2026t sau de disperare e ca un cal mort care iti sta in g\u00e2t. Sa te g\u00e2ndesti mereu la trecut e ca si cum ai incerca sa numeri p\u00e2na la zece pe o m\u00e2na cu cinci degete.\u201c; comparatia cu tenta palimpsestica (\u201educea paharul la gura in dorul lelii, parca era in reluare.\u201c) se int\u00e2lneste cu substratul metaforic (\u201ezilele erau compacte, de plumb, cadeau ca o fisa intr-un tonomat de trait\u201c); mai departe, avem \u201eo pisica vargata, imensa, cu mustatile ca o libelula cu aripile zb\u00e2rn\u00e2ind\u201c, \u201eorele, s\u2026de curs; n.m.t, erau lungi si plictisitoare ca un tren de marfa\u201c, \u201esoneria a ciripit vesel si polifonic, ca la o crescatorie de pasari exotice\u201c; resortul cinic-sarcastic (\u201estatea duioasa ca Madona-cu-kilul-de-ulei-in-brate\u201c) face buna casa cu poezia puerila (\u201efulgii imensi, m\u00e2nati de v\u00e2nt, parasute ale unor extraterestri minusculi, hotar\u00e2ti sa colonizeze pam\u00e2ntul\u201c), iar \u201ecapetele barbatilor se roteau ca girofarurile\u201c, pentru ca suferinta sa revina mereu, la modul eteric: \u201etristetea m-a aburit pe dinauntru, asa cum sufli intr-un pahar\u201c.
\nPe de alta parte, in pasajele narate la persoana I ni se pune de-un delir textual, un foc de artificii lexicale in care se perpelesc indoit expresii memorabile, cu sos picant-argotic, de la subnume de gasca, nutritive pentru spiritul adolescentin, la injuraturi afumate. Faze, farse, fite juvenil-infantile, doldora de umor, niste pastile de stimulat glanda r\u00e2sului. Cu titlu grosolan de exemplu, iata pseudonimele profelor din liceu: Salupa \/ Sapula, Madam Pizdette, M\u00e2ta Vectoriala. Si comicul nu e deloc lungit, numai grobian, grotesc uman \u2013 adica omenesc, prea omenesc.
\nPentru a pastra dualismul, voi mentiona si cele doua secvente onirice. Daca Victor se viseaza privitor ca la teatru al propriilor funeralii televizate (in plus, avem un absurd \u00e0 la Urmuz, cu personajul \u201einfiletat in locul unui bec\u201c), sosia Franzela se vede prin zapada pe punctul de-a deveni bogat, am putea spune viu. Dar poate ca nu de vis e vorba. Din toate becurile sale arse, romanul emite o atmosfera cumva de cosmar, de spatiu postmortem, in care Fasola devine diavolul pazitor al inca necoaptei porecle protagoniste. Fireste, iadul acesta nu e dec\u00e2t infernul cotidian, existenta ca iad, aparent fara iesire \u2013 alta dec\u00e2t in gura sticlelor de vin, adevarat orificiu de scurgere in paradis. Mortile se repeta, succesive si conform(ist)e, ca niste reincarnari ale aceluiasi in acelasi, p\u00e2na la mult intrevazuta moarte finala.
\nJumatate minimalism existential, jumatate lectura de vacanta cu tenta comerciala, de consum exportabil, defel expirabil, cea de pe urma isprava rom\u00e2nesca marca Dan Lungu st\u00e2rneste senzatia lenta ca prozatorul se tot pregateste sa dea lovitura, dar, culmea, rateaza nimerind bara. Ce sa-i faci, asa se int\u00e2mpla cu preluarile din propriul golaveraj. Urmaresti un meci in reluare, de vazut pe sarite, cu ochii form\u00e2nd iute combinatia derulare. Pentru ca, nu-i asa, in reluare \u2013 la fel ca in derulare \u2013 se vede mai bine cine si cum a ratat, inscriind in propria poarta, prin ditamai ricoseul. Insa, de regula, prozatorii supravietuiesc unei victorii. Chiar c\u00e2nd ei sunt invinsii.<\/p>\n

 <\/p>\n

 <\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Dan Lungu, \u201eIn iad toate becurile sunt arse\u201c, Polirom, Iasi, 2011, 240 p.   \u201eDupa ce am scris o prima forma a cartii si am lasat-o \u00abla uitat\u00bb o perioada suficient de mare, am luat-o la citit pe sarite, de curiozitate, inainte de a incepe rescrierea. Ei bine, acum apare surpriza. Uitasem at\u00e2t de bine… Cite\u0219te mai mult »O supravietuire nevictorioasa<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[6334,1182],"class_list":["post-8912","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara","tag-in-iad-toate-becurile-sunt-arse","tag-dan-lungu"],"views":1322,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/8912","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=8912"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/8912\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=8912"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=8912"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=8912"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}