Ar fi prea mult sa spun ca am fost prieteni. As zice mai cur\u00e2nd ca am fost apropiati. Cel putin asa ajunseseram sa fim in momentul despartirii. O apropiere in mod fatal ad\u00e2ncita de iminenta unui sf\u00e2rsit. Caci, daca ar fi sa fac comparatii, legatura noastra nu a traversat decenii, nu a fost inspirata la inceputurile ei de niciun interes literar, nu a cunoscut proba solidaritatii intelectuale prerevolutionare, pe la inceputul anilor 80, c\u00e2nd Mircea Iorgulescu, publicist si critic de autoritate, se afla in vizorul Securitatii pentru aptitudinile lui protestatare. Cu toate ca inainte de 1989 lumea literara era mai adunata, forma o comunitate si, cu toate ca aveam prieteni comuni iar intre noi diferenta de v\u00e2rsta era destul de mica, nu numai ca nu ne-am frecventat, dar nici nu ne-am int\u00e2lnit dec\u00e2t in treacat. O amintire destul de stravezie care mi-a ramas in memorie \u2013 singura capabila sa reconstituie o situatie anume \u2013 se refera la o int\u00e2lnire scurta, intr-o seara de iarna la Cumpatul, in holul Vilei 4 ce apartinea pe atunci Uniunii Scriitorilor, c\u00e2nd Mircea Iorgulescu sosea impreuna cu sotia si cu cele doua fete, probabil in vacanta, in timp ce noi, familia noastra, ne pregateam sa ne intoarcem la Bucuresti. O int\u00e2mplare banala, careia nu as putea sa-i atribui o semnificatie. Fapt este insa ca, insotit ori singur, Iorgulescu nu trecea neobservat. La r\u00e2ndu-i, era atent, gata sa se implice, dornic sa comunice. Era sobru, dar spectaculos. C\u00e2nd vorbea, vorbea z\u00e2mbind, tare si cu pofta. Ii displacea excesul altora, poate pentru ca il obliga sa fie rezervat. Or, temperamentul lui il presa sa fie direct, zgomotos. Tatona mai int\u00e2i, indelung, posibilitatea unei prietenii folosind cu tact faza preliminara a amicitiei. Nu se livra insa cu totul, banuiesc ca si dintr-un fel de pudoare, chiar daca nu era un inocent. Putea fi uneori mucalit, iar atunci era ireprosabil: nu doar supletea spiritului, ci parca un mecanism propriu de precizie si control al expresiei il ferea sa cada in facil. Aici se int\u00e2lnea bine cu Caragiale, dincolo de \u201eMarea trancaneala\u201c. Isi exersa, de altfel, in orice imprejurare si cu nedisimulata m\u00e2ndrie, simtul limbii, ca si pe cel al ideii. C\u00e2nd era malitios, isi savura el insusi perfectiunea. Avea un verb nimicitor, dar stia sa-si aleaga si victimele. Aproape ca le convoca.
\nAmator inveterat, traducea cu delicii cozeria frantuzeasca in tacla: mai ales c\u00e2nd putea petrece c\u00e2teva ceasuri in tihna cu un prieten, \u201ela cafin\u00e9\u201c. Oriunde se afla, la Bucuresti, la Paris, se desfasura cu aceeasi frenezie, cu talentul actoricesc al copiilor fara inhibitii, atent, totusi, sa-si exercite cu putere fascinatia intelectuala. Parea ca poate face orice cu sine. Isi tempera c\u00e2nd voia impetuozitatea, isi deturna cu subtilitate accesele de cruzime verbala, devenind tandru sau ceremonios.
\nEra un mare cititor, un fin degustator de arta. Avea o nemaipomenita agilitate de a plonja in trecut si de a se intoarce de acolo improspatat si inspirat. Curios peste fire, fremata, scormonea, absorbea, aspira \u2013 se precipita sa afle, sa stie, il interesa totul, orice fapt de cultura, viu sau conservat. Asimilarile si arderile ii tineau in echilibru un metabolism sanatos de istoric literar. Avea insa instinct de jurnalist: febricita adulmec\u00e2nd stirea, toca si devora cu lacomie evenimentul. In 1989, c\u00e2nd s-a stabilit la Paris, avea toate calitatile pentru a deveni un analist politic stralucit. Experienta acumulata in tara avea sa-i consolideze, la Europa libera, la RFI, vocatia de jurnalist.
\nNu stiu cum va fi fost Iorgulescu in cabina radioului, dupa o meticuloasa si epuizanta munca de documentare (povestea adesea despre RFI, unde avea program la ore crunt de matinale), c\u00e2t de tensionat era in asteptarea semnalului intrarii in emisie. Dar c\u00e2nd vorbea, se lasa el insusi furat cumva de farmec, vibra la propria-i desfasurare, in timp ce microfonul il energiza.
\nIn general, c\u00e2nd relata, c\u00e2nd analiza, isi adapta din mers perspectivele si stilul pun\u00e2nd la treaba reflexele de int\u00e2mpinare ale criticului. Comentariile lui, picante, adeseori acide, nu se dezlegau prin spontaneitate de exigenta formularii superioare. Cuv\u00e2ntul lui avea greutate, rostit sau scris era dificil de inlocuit ori dislocat. Aceasta greutate nu-i afecta placuta volubilitate, dimpotriva, conferea dezvoltarilor ei inedite intensitati in rasfirari, sc\u00e2nteieri si spumegatii.
\nEra un om ferm Mircea Iorgulescu, un om de opinie. Aducea insa totul, p\u00e2na si ultimul amanunt al trairii personale sau culturale, la o viziune interioara. Era un om cu convingeri, dar si cu deschideri. In mod evident, nu un provincial. Nu avea tristeti ori lamentari inutile, cu at\u00e2t mai putin o optica de emigrant ranit. Avea incredere in sine si isi lichida slabiciunile in inclestari nestiute pe fronturi personale. Detesta din rasputeri penibilul, urma cu luciditate o terapie a autoironiei pentru a-si asigura optimismul necesar. Autoironia a fost si funia de care, bolnav fiind, se agatase in ultimii ani, intre doua tratamente, pentru a reveni \u201ela suprafata din ad\u00e2ncimile chimice\u201c. Odata revenit se incapat\u00e2na sa spuna \u201emerg inainte!\u201c. Suferinta nu-l ingenunchease \u2013 o imbratisa ca pe o int\u00e2mplare a vietii, benigna. Si, intr-adevar, ea i-a dat un alt sentiment al timpului, al urgentei, ajut\u00e2ndu-l, c\u00e2t mai putea, sa-si stabileasca unele prioritati. Astfel, Mircea Iorgulescu a facut si un al treilea rond \u2013 anume, parca, pentru a-si verifica si stramuta dincolo, undeva in memoria eterna, roadele strategiei lui critice. Nu lipsesc din ea \u201eclasicii\u201c \u2013 Dinicu Golescu, C.Dobrogeanu-Gherea, Eminescu, I.L.Caragiale, Panait Istrati, Calinescu, Eliade, Cioran, Eugen Ionescu, dar nici tinerii, poeti, prozatori, dramaturgi, critici pe care, cu decenii in urma i-a int\u00e2mpinat in cronicile sale. Mai mult chiar, a mizat pe efectele pozitive ale consacrarii lor. Ii trecuse atunci prin m\u00e2na o buna parte din literatura noastra. La al treilea, si ultimul rond, a revenit, in articole, prefete si interviuri, asupra unor teme si asupra unor autori \u2013 Dinicu Golescu, I.L.Caragiale, Panait Istrati, Augustin Buzura \u2013 care ii stateau, as spune, in caracter. A dorit, probabil, sa-si reconfirme odata pentru totdeauna optiunile, judecatile de valoare, adeziunile. In octombrie, anul trecut, publica \u201ePostalionul cu boi\u201c, o culegere de articole aparute anterior in \u201eVatra\u201c, \u201eCultura\u201c si in suplimentul \u201eSc\u00e2nteia\u201c al ziarului \u201eJurnalul National\u201c. Cu doar trei luni inainte de a se stinge, slabit si macinat de dureri, se hotar\u00e2se sa se aseze, totusi, la masa de lucru. In aceste conditii, a scris doua texte de referinta: \u201eO tranzitie de altadata\u201c \u2013 prefata la volumul \u201eTeatru\u201c de I.L.Caragiale si \u201eCalatorie la radacinile raului\u201c \u2013 prefata la editia definitiva a romanului lui Augustin Buzura, \u201eFetele tacerii\u201c pe care le-a vazut aparute in volum. Stimulat de prietenul sau, Ioan Grosescu, a conceput proiectul \u201ePanait Istrati \u2013 editie definitiva\u201c, stiind prea bine ca aceasta carte avea sa fie publicata postum. Tot atunci se aplecase \u2013 mai bine-zis se chircise \u2013 asupra \u201eSpovedaniei unui invins\u201c. Exeget en titre, in Rom\u00e2nia, al lui Panait Istrati, se simtea dator fata de autorul sau sa lase el insusi in urma sa o versiune rom\u00e2neasca.<\/p>\n
* <\/strong><\/p>\n Dar si sa vreau mai mult, aceasta nu este dec\u00e2t o eruptie subiectiva intr-o evocare, din pacate, postuma: in comparatie cu omul care a fost, un portret, probabil, incomplet. Mai cur\u00e2nd al \u201eultimului Iorgulescu\u201c, pe care l-am cunoscut si cu care am colaborat. Celalalt Iorgulescu, cel adevarat, a fost, cu siguranta, mai complex, mai complicat. A fost admirat si pretuit \u2013 in 1978 fusese distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor, in 1982 cu Premiul Academiei Rom\u00e2ne \u2013, dar si criticat si contestat. Cred insa ca merita sa luam aminte la toate comentariile care s-au scris despre el si la toate marturiile, inclusiv la cele denigratoare. Iar la acestea din urma, macar pentru un singur motiv, si anume, ca nimeni, vreodata, nu i-a urmarit cu at\u00e2ta tenacitate miscarile \u2013 cu exceptia oamenilor Securitatii \u2013, ca nimeni nu i-a gestionat cu mai acribioasa pasiune imaginea dec\u00e2t au facut-o neobositii sai adversari. * <\/strong><\/p>\n Mircea Iorgulescu a murit in cursul acestui an la Paris, in ziua de 7 iunie. Prin disparitia sa, revista noastra a pierdut un colaborator statornic si un prieten: printre cei dint\u00e2i care au inteles mizele proiectului nostru publicistic. Scria cu placere pentru \u201eCultura\u201c si a citit-o neintrerupt chiar si in momentele critice, pe patul de spital. Rubrica sa, intitulata \u201eCarti, reviste, cafenele\u201c, s-a incheiat. S-a sf\u00e2rsit doar cu putin inainte de a se sav\u00e2rsi din viata eminentul ei titular. In 23 august, Mircea Iorgulescu ar fi implinit 68 de ani.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":" Ar fi prea mult sa spun ca am fost prieteni. As zice mai cur\u00e2nd ca am fost apropiati. Cel putin asa ajunseseram sa fim in momentul despartirii. O apropiere in mod fatal ad\u00e2ncita de iminenta unui sf\u00e2rsit. Caci, daca ar fi sa fac comparatii, legatura noastra nu a traversat decenii, nu a fost inspirata la… Cite\u0219te mai mult »Mircea Iorgulescu, ultimul rond<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[6234,1720,6235],"class_list":["post-8741","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara","tag-amintiri-despre-mircea-iorgulescu","tag-mircea-iorgulescu","tag-prieteni-mircea-iorgulescu"],"views":1795,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/8741","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=8741"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/8741\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=8741"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=8741"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=8741"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}
\nSi totusi, un fapt care nu se cere dovedit este ca, in multe privinte, si la rece vorbind, Iorgulescu, a fost incomod. Dupa unii, prea ambitios. Altii vor fi fost deranjati de \u201eofensivele\u201c lui polemice. Altii, de interesul pentru ideologie. De militantismul sau civic si de morbul politicului \u2013 inclinatii, pe buna dreptate, demne de a fi urmarite cu vigilenta de aparatorii unui regim dictatorial precum fostul regim comunist. Dupa 1989, revenind in presa din tara (titular de rubrica in \u201eDilema\u201c, cronicar literar la \u201e22\u201c), a fost admonestat pentru asa-zisele lui \u201electii\u201c de democratie. (Pacat \u2013 imi vine sa spun \u2013 ca nu s-au si invatat !) Dar, dupa Revolutie, in confuzia care s-a instalat la noi, s-a int\u00e2mplat deseori, si inca se int\u00e2mpla la modul cel mai aberant, ca un subiect sa provoace perceptii diametral opuse \u2013 de entuziasm exagerat si de respingere nejustificata; iar bunele intentii, si bunele servicii, in folosul societatii, sa fie criticate si descurajate. Iorgulescu nu a fost nici el, din pacate, iertat.
\nCe trebuie sa retinem insa, mai int\u00e2i, c\u00e2nd vorbim despre Mircea Iorgulescu, este ca el ne-a lasat o opera critica si publicistica remarcabila prin tematica si prin constructia ei. Cartile sale, de n-ar fi sa amintesc dec\u00e2t \u201eRondul de noapte\u201c (1974), \u201eScriitori tineri contemporani\u201c (1978), \u201eCritica si angajare\u201c (1981), \u201ePrezent\u201c (1985), \u201eSpre alt Istrati\u201c (1986), \u201eMarea trancaneala. Eseu despre lumea lui Caragiale\u201c (1994), \u201eTangentiale\u201c (2004), atesta o activitate critica vie si stimulatoare, fidela, deopotriva, unor aspiratii si unor valori morale solide. Ea a fost animata de elanuri innoitoare, de abordari si asumari indraznete, sustinute, potrivit exegetilor sai, de modalitati proprii de interpretare, fara insa ca prin aceasta criticul sa neglijeze in vreun fel obligatiile fundamentale ale profesiei sale: de int\u00e2mpinare, de revizuire si de reformare a ierarhiilor de valori. De permanenta adecvare la schimbarile de paradigma, sociale si literare.
\nDar Mircea Iorgulescu a plecat dintre noi lu\u00e2nd cu sine povara unor grave acuze si a unei sentinte a carei logica este deocamdata de neinteles. O lovitura mai grea nici n-ar fi putut primi un critic ca el, care a gasit in principiile moralitatii una din principalele ratiuni ale scrisului sau. Se va resemna, oare, istoria noastra literara sa piarda un astfel de critic, pentru a se imbogati \u2013 de parca n-ar avea destule \u2013, cu (inca) un \u201ecaz\u201c?
\nEliminarea oricaror echivocuri ar fi, cred, nu doar un lucru intelept ci, din aceasta perspectiva, si unul necesar. Ar fi, mai ales, in spiritul lui Iorgulescu.<\/p>\n