{"id":8735,"date":"2011-08-18T11:51:46","date_gmt":"2011-08-18T09:51:46","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=8735"},"modified":"2011-08-18T11:52:45","modified_gmt":"2011-08-18T09:52:45","slug":"jacques-chirac-%e2%80%9ememorii%e2%80%9c-ii","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/jacques-chirac-%e2%80%9ememorii%e2%80%9c-ii\/","title":{"rendered":"Jacques Chirac \u201eMemorii\u201c (II)"},"content":{"rendered":"

Atuurile\u00a0 unui presedinte<\/strong>
\nCare ar fi atuuri-le unui mare om de stat? Ale unui presedinte, de exemplu. \u00cen 1945, nu este o butada, Charles de Gaulle a cerut unei cunostinte sa-i recomande un consilier preciz\u00e2nd ca trebuie sa fie \u201eun licentiat care sa stie sa scrie frantuzeste\u201c. Acel licentiat a fost gasit. Era un profesor de franceza, om de litere \u00een plus, care avea sa ajunga nu numai consilier prezidential, ci presedintele Frantei. Este vorba de Georges Pompidou. Contele de Marenches, ajuns seful Serviciilor Secrete, \u00eel descrie astfel pe Pompidou: \u201ePoseda virtutile cardinale pe care ar trebui sa le aiba orice om politic ce se doreste si om de stat: bun-simt, inteligenta, sensibilitate, umor si modestie\u201c. Am gasit o completare a acestui portret politic pe care \u00eencerc sa-l recompun (nu din motive didactice) \u00een memoriile fostului presedinte francez, Jacques Chirac, pe care gasesc potrivit sa le adaug: \u201eAm primit de la presedintele Pompidou, ca toti cei care au lucrat cu el, un exemplu de determinare, de demnitate, de rigoare si de stap\u00e2nire de sine care au contat foarte mult \u00een ideea pe care mi-am facut-o despre rolul unui sef de stat si despre responsabilitatea care \u00eei incumba acestuia\u201c. Sa convenim: multi oameni au respectivele daruri, dar nici bunul simt, nici umorul, nici sensibilitatea, nici modestia, fie singure, fie \u00eempreuna, nu sunt suficiente pentru a deveni sef de stat. Sa mai adaugam ca nici determinare, demnitate, rigoare si stap\u00e2nire de sine nu sunt de-ajuns. Mai trebuie ceva. Ceva mai mult, dificil de definit. Poate trebui sa numim acest \u201eceva\u201c civilizatie politica. Dupa razboi, Charles de Gaulle personifica Statul \u00een ceea ce trebuia sa aiba acesta mai puternic, mai \u00eenaltator. Regasise Franta \u00eenvinsa, umilita, cu institutiile de stat degradate. A fost nevoit sa faca din Stat o adevarata religie, sa-i reconstruiasca institutiile, sa imprime administratiei o alta cadenta. I-o impunea Istoria. Succesorul lui, Georges Pompidou, nu mai purta pe umerii lui greutatea istoriei, scrie Chirac, ci trebuia sa-si \u00eenfiga puternic radacinile \u00een pam\u00e2ntul Frantei reconstruite. Aceasta se face cu alte mijloace. \u201eUmanismul \u00een care \u00eesi concepuse viata, cultura vasta si eclectica pe care o dob\u00e2ndise, aliata cu o inteligenta exceptionala, i-au permis sa-si asume dificila succesiune a Generalului imprim\u00e2nd propria lui marca functionarii institutiilor. Om al tolerantei si al masurii, el a stiut sa demonstreze ca aceste institutii nu erau facute numai pentru timpuri eroice, ci ca ele ofera tarii o sansa durabila de echilibru si de stabilitate\u201c. \u00cencet-\u00eencet completam astfel nu portretul unui presedinte anume, ci al unui presedinte de stat \u00een care, nu ma \u00eendoiesc, lectorului nu-i scapa conditia esentiala a exercitarii acestei \u00eenalte demnitati: capacitatea de a prevedea neprevazutul si darul intuitiei politice. Sunt idei care abunda \u00een vol. II al \u201eMemoriilor\u201c lui Jacques Chirac.
\nA impune pacea, a evita erorile<\/strong>
\n\u201eMemoriile\u201c lui Chirac devin, astfel, esentiale pentru verificarea multora dintre informatiile sau analizele consacrate evenimentelor din Balcani, din Europa, din Orientul Mijlociu si din Irak. \u00cen cei 12 ani prezidentiabili, el s-a dovedit un actor de forta pe scena europeana si a mentinut Franta, la sf\u00e2rsitul si \u00eenceputul de mileniu, \u00een linia factorilor respectabili de decizie chiar daca aceasta \u00eesi pierduse aura de mare putere. \u00cen cele peste 600 de pagini, el vorbeste despre lectiile istoriei, despre lupta \u00eencr\u00e2ncenata pentru impunerea pacii, despre capcanele guvernantei mondiale, despre nevoia \u00eentoarcerii la origini pentru ca sa ofere francezilor, la sf\u00e2rsit, un testament politic. Unul dintre mesajele lui Chirac poate fi concentrat \u00een sintaxa: a impune pacea presupune sa evitam erorile. \u201e\u00cen cursul verii lui 2002, pregatirile de razboi\u00a0 ale americanilor (\u00een Irak, n.n.) sunt precipitate. La 5 august, iau cunostinta de o nota confidentiala a sefului meu personal de Stat Major, Henri Bent\u00e9geat, \u00een care am totala \u00eencredere. El ma informeaza despre diverse \u00eent\u00e2mplari care indica faptul ca o operatiune militara ar putea sa fie declansata \u00eempotriva Irakului \u00eenainte de sf\u00e2rsitul anului. Mai \u00eent\u00e2i ca Sadam Hussein s-ar pregati pentru o astfel de eventualitate, redistribuind dispozitivele lui militare si caut\u00e2nd sa procure, de la Coreea de Nord \u00een special, armamente ne-conventionale. Apoi, punerea \u00een aplicare progresiva\u00a0 de catre Statele Unite, cu sustinerea britanicilor si a australienilor, a unui dispozitiv prepozitionat \u00een jurul Irakului. \u00cen sf\u00e2rsit, cresterea sensibila a fortelor americane desfasurate \u00een regiune. Totusi, strategia Pentagonului nu pare definitiv fixata\u201c. Diplomatia franceza se pune \u00een miscare impulsionata de presedinte. O fotografie \u00eel \u00eenfatiseaza pe Chirac d\u00e2nd instructiuni echipei lui de diplomati. Orientarea este clara: \u201eReamintesc ca \u00een primul r\u00e2nd obiectivul prioritar al comunitatii internationale este cel al \u00ab\u00eentoarcerii neconditionate\u00bb a inspectorilor ONU \u00een Irak, \u00eenvit\u00e2nd totodata autoritatile de la Bagdad sa se supuna acestora fara \u00eent\u00e2rziere. Subliniez apoi, cu referire la Statele Unite, ca \u00een ipoteza \u00een care Irakul va continua sa se cramponeze pe pozitiile sale, \u201eConsiliul de Securitate este singurul organism abilitat sa ia decizii care pot fi impuse (Irakului, n.n.). O stiti, eu nu sunt favorabil \u00abunilateralismului\u00bb ori de unde acesta ar veni\u201c (pag.369-370). Evolutia spre razboi nu a putut fi oprita, cu toata batalia dusa de Dominique de Villepin \u00een Consiliul de Securitate, una dintre marile vine ale Kremlinului care, dupa ce a rezistat pe pozitie cu Franta, a cedat \u00een conditii obscure insistentelor Washingtonului. Chirac scrie pagini memorabile despre acest episod. Lectura este fascinanta.
\nCoabitarea este posibila. <\/strong>
\nCu o conditie<\/strong>
\nAs vrea sa ma opresc la ultima m\u00e2hnire, una personala, ca presedinte,\u00a0 a lui Chirac. Se \u00eent\u00e2mpla ca Chirac, dupa doua esecuri \u00een alegerile prezidentiale, mai multe mandate ministeriale, unul de primar al Parisului si altul de prim-ministru, sa-l \u00eenlocuiasca pe Mitterrand la Elys\u00e9es. Se cunosteau ca adversari politici, ba chiar fusesera obligati sa exercite puterea \u00eentr-o formula inedita, cea de coabitare. Coabitarea guvernamentala este o experienta posibila numai \u00eentr-o civilizatie politica \u00een care democratia a avut timp si forta sa-si impuna regulile si valorile. Nu stiu, nici nu cred, sa existe sanse de reusita ale acestei formule \u00een altfel de medii. Ca prim-ministru, Chirac recunoaste ca regulile coabitarii le-a deprins \u00een intimitatea colaborarii cu presedintele Frantei. \u201eCea ce stiu despre coabitare am \u00eenvatat de la Fran\u00e7ois Mitterrand (idem. pag. 207)\u201c. Paginile consacrate momentului preluarii puterii ne arata doi politicieni versati, de o eleganta rara. Nici o urma de resentimente politice \u00een relatiile dintre ei. Nici o umbra a disputelor vechi pentru putere, de ranchiuna pentru esecuri sau de invidie pentru victorie. \u201eLe temps pr\u00e9sidentiel\u201c se deschide cu o admirabila lectie de curtoazie politica. \u201eA doua zi dupa alegerea mea, \u00eesi \u00eencepe Chirac memoriile de presedinte, asist \u00een compania lui Fran\u00e7ois Mitterrand, pe Champs Elys\u00e9es, la ceremoniile consacrate celei de a 50-a aniversari a victoriei de la 8 mai 1945. Suntem asezati unul l\u00e2nga altul \u00een tribuna prezidentiala si vorbim prieteneste si destinsi. Fara sa lase impresia ca se abate de la prerogativele sale, seful statului manifesta fata de mine o cordialitate fara prefacatorie sau ostentatie. Desi oficial sustinuse candidatul socialist, \u00een realitate nu parea nemultumit ca francezii facusera o alegere diferita de cea pe care o preconizase el. Totul ma facea sa cred ca, \u00een secret, el preferase ca succesor un om din afara familiei lui politice, pentru care nu ar fi trebuit sa suporte nici certurile de mostenire, nici \u201edatoria inventarului\u201c. Fara \u00eendoiala, el vedea \u00een aceasta garantia unei preluari de putere mult mai linistite. Fusesem adversarul lui Fran\u00e7ois Mitterrand \u00eenainte de a deveni primul lui ministru. Astazi, iata-ma, succesorul lui. Oricare au fost dezacordurile noastre anterioare, sunt constient de legatura particulara care ne leaga \u00een viitor si care depaseste raporturile personale, oric\u00e2t de bune ar fi ele. Aceste legaturi se bazeaza, \u00eenainte de toate, pe misiunea primordiala \u00eencredintata de catre poporul francez de a asuma, unul dupa celalalt, destinul natiunii si de a prezerva\u00a0 coeziunea lui, locul lui \u00een Istorie si stralucirea lui \u00een lume. Orice presedintie noua este purtatoare de sperante si de o legitima vointa de schimbare. Dar datoria ei este, de asemenea, de a veghea la permanenta valorilor, a principiilor si a traditiilor care au faurit identitatea poporului nostru si care ram\u00e2ne cea mai buna garantie a unitatii lui. Este ceea ce confera functiei prezidentiale, asa cum a fost conceputa de generalul de Gaulle. caracterul ei sacru si inalienabil\u201c (pag. 9-10). Chirac nu este un conservator \u00een sensul rigid al cuv\u00e2ntului. \u00cen ultimul lui mesaj politic, el cerea tinerilor sa nu accepte niciodata sa duca povara de plumb a conservatorismului si a\u00a0 pesimismului fondat pe postulatul ca ceea ce a fost facut, construit, creat ieri ar fi \u00een mod implicit mai bun dec\u00e2t ceea ce se poate face, construi, crea \u00een viitor. El spune si adevarul ca Franta este patria rafuielilor \u00eentre vechi si moderni, dar ca aceasta tara are meritul de a bulversa ideile, moravurile, obisnuintele cu pretentie de certitudini. \u201eNu lasati pe cei de ieri, \u00eei \u00eendeamna el pe tineri, sa va dicteze legea voastra. Aveti at\u00e2tea continente noi de descoperit, at\u00e2tea Bastilii de cucerit, at\u00e2tea lucruri de construit \u00eentr-o maniera mai dreapta.\u00a0 Si, patetic, asa cum ne obisnuise \u00een timpul celor 12 ani ai mandatului lui de presedinte, el \u00eesi \u00eencheie memoriile cu \u00eendemnul \u201eAsadar:\u00a0 Francezi, Visati! \u00cendrazniti!\u201c.
\nSi presedintii au m\u00e2hnirile lor<\/strong>
\nAm citit cu un interes particular \u201eLe temps pr\u00e9sidentiel\u201c avertizat de dezvaluirile ziaristilor la lansarea cartii: \u00een discursul de dupa anuntarea victoriei, noul locatar al Palatului Elys\u00e9e, resedinta presedintilor Frantei, nici nu a pronuntat numele predecesorului! A fost o\u00a0 gafa sau o ingratitudine deliberata? Desigur, unii nu au putut trece peste acest \u201eamanunt\u201c si l-au interpretat ca fiind o entorsa adusa civilizatiei politice. Oricum ar fi, momentul nu are echivalent \u00een patria politetii. De aceea, primele pagini pe care le-am citit au fost tocmai cele despre ciudata \u00eent\u00e2mplare, aflate chiar la sf\u00e2rsitul cartii. \u201eLa 6 mai 2007, Nicolas Sarkozy a fost ales presedinte al Republicii. \u00cen acea seara, \u00eempreuna cu Bernadette si cu nepotul meu Martin, cu toti colaboratorii mei, ne-am adunat pentru a asculta prima declaratie a viitorului sef de stat. Cu totii ascultam fiecare fraza, fiecare cuv\u00e2nt pe care (noul presedinte) \u00eel pronunta p\u00e2ndind \u00een secret momentul \u00een care el va pronunta, nu putea fi altfel, numele celui pe care se pregateste sa-l urmeze sau chiar sa-i multumeasca acestuia pentru sprijinul pe care i l-a dat. Acest moment nu va veni niciodata. \u00cen ce ma priveste, m-am abtinut sa am o reactie, oric\u00e2t de mica. Dar, \u00een sufletul meu am fost lovit si stiu, pentru viitor, la ce sa ma astept\u201c (pag. 587). Ziua aceea, a m\u00e2hnirii, Chirac a tratat-o cu \u00eengaduinta superioara, de la \u00eenaltimea omului politic pe umerii caruia destinul tarii lui si cel al Europei erau mai importante dec\u00e2t ingratitudinea. Nu schimbarea de stil \u00eel ranea \u2013 se \u00eentelege din lectura Memoriilor \u2013 ci \u00eengrijorarea ca la nivelul cel mai de sus putea fi ignorata conditia istorica a Frantei de azi: unitatea pentru prezervarea viitorului, cea care a conferit forta\u00a0 \u201e\u00een momentele de glorie dar si \u00een cele tragice din istoria natiunii franceze\u201c. Aceasta idee va fi dezvoltata de Chirac \u00een ultimul lui discurs prezidential, cel de adio. \u201eO natiune este o familie. Aceasta legatura care ne uneste este bunul nostru cel mai de pret. El ne aduna \u00eempreuna. El ne protejeaza. El ne permite sa mergem \u00eenainte. El ne da forta necesara sa imprimam stilul nostru lumii de azi\u201c. Atunci, \u00een 2007, la Elys\u00e9e, discursul lui Sarkozy nu a fost numai unul insolit ci si un semn al orgoliului puterii personale. Vom \u00eentelege acest sentiment care \u00eel devasta pe Sarkozy\u00a0 din carnetele lui intime (\u201eCarnets intimes de Nicolas Sarcozy\u201c, Ed. NiL, Paris), un fals jurnal publicat de Christine Clerc, \u00een 2010, cu evidentul asentiment al protagonistului. Care, cum am mai scris, a consimtit sa-si asume urmatoarea tirada: \u201eDe acum, eu voi fi stap\u00e2nul jocului. Nimic si nimeni nu va putea sa-mi impuna ceva, orice anume. \u00cei voi ridica pe cei care au cazut, \u00eei voi \u00eempinge la fund pe cei care s-au ridicat. Un puternic v\u00e2nt de modernizare trebuie sa bata peste aceasta tara. Trebuie \u00eenceput cu stilul. Ludovic al XIV-lea si Napoleon au \u00eenteles aceasta. Eu voi schimba stilul vestimentar, stilul Consiliului de Ministri, al calatoriilor oficiale, al receptiilor, al guvernarii. Si voi merge mai departe: voi schimba Franta. Si Europa\u201c. Francezii vor decide, chiar \u00een 2012, cu ocazia alegerilor prezidentiale, daca Franta are nevoie de o astfel de schimbare. Sa revenim la memoriile lui Chirac. \u201eLe temps pr\u00e9sidentiel\u201c este o carte a marturisirilor\u00a0 facute cu detasare dar si cu responsabilitate si cu o libertate de spirit de invidiat. Chiar aceasta este calitatea, as spune virtutea, recentului volum – sper sa nu fie ultimul, Chirac mai are multe sa ne spuna – consacrat mandatului lui prezidential, cel mai lung dupa cel al lui Fran\u00e7ois Mitterrand. \u00cent\u00e2lnirile si discutiile lui cu cancelarii germani, cu presedintii americani si rusi, cu conducatorii chinezi sunt revelatoare pentru energia pe care acest mare presedinte a depus-o ca\u00a0 Franta sa ram\u00e2na pe scena marilor decizii politice ale unei lumi mereu \u00een miscare, mereu \u00een schimbare. Ultimul capitol, cel intitulat \u201eUn testament politic\u201c da dimensiunea responsabilitatii pe care oamenii politici francezi trebuie sa o aiba fata de viitorul Frantei \u00een era globalizarii. \u201e\u00cen fata unei lumi \u00een plina schimbare, \u00eenteleg ca putem fi \u00eencercati de \u00eendoieli sau de nelinisti. Dar solutia nu este cea a replierii \u00een sine. Daca Franta se \u00eenchide \u00een false certitudini si are iluzia unei noi linii Maginot, ea va sf\u00e2rsi \u00een cel mai fericit caz ca \u201eo tara muzeu\u201c amara, egoista si \u00eentepenita si \u00een cel mai rau caz se va prabusi \u00eentr-una din acele crize care, la noi, produc \u00eentotdeauna renuntare\u201c (pag. 597).
\nPentru istoria comparata a ideilor Europei sf\u00e2rsitului de mileniu si \u00eenceputului de secol nou, Memoriile presedintelui Jacques Chirac sunt pretioase. Adevarul de care are nevoie istoria beneficiaza de o lumina \u00een plus.<\/p>\n

<\/strong><\/em><\/p>\n

(Din volumul \u201eBuna seara, doamna Europa\u201c, \u00een curs de aparitie)<\/strong><\/em><\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Atuurile\u00a0 unui presedinte Care ar fi atuuri-le unui mare om de stat? Ale unui presedinte, de exemplu. \u00cen 1945, nu este o butada, Charles de Gaulle a cerut unei cunostinte sa-i recomande un consilier preciz\u00e2nd ca trebuie sa fie \u201eun licentiat care sa stie sa scrie frantuzeste\u201c. Acel licentiat a fost gasit. Era un profesor… Cite\u0219te mai mult »Jacques Chirac \u201eMemorii\u201c (II)<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[3],"tags":[6232,319,6185],"class_list":["post-8735","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-politica","tag-idei-europene","tag-istoria-europei","tag-jacques-chirac-memorii"],"views":4602,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/8735","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=8735"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/8735\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=8735"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=8735"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=8735"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}