{"id":8673,"date":"2011-08-11T16:30:51","date_gmt":"2011-08-11T14:30:51","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=8673"},"modified":"2011-08-11T16:32:57","modified_gmt":"2011-08-11T14:32:57","slug":"a-orna-galati-%e2%80%93-un-alt-bluffeur-i","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/a-orna-galati-%e2%80%93-un-alt-bluffeur-i\/","title":{"rendered":"A. Orna-Galati \u2013 un alt bluffeur? (I)"},"content":{"rendered":"

Un bluffeur era, in opinia lui E. Lovinescu, autorul \u201edramoletei neoromantice\u201c \u201eMaica cea t\u00e2nara\u201c, a carei premiera pe scena Teatrului National din Bucuresti are loc la 23 ianuarie 1912. Criticul isi incepea articolul publicat sub titlul \u201eBluff!\u201c o saptam\u00e2na mai t\u00e2rziu in \u201eRampa\u201c (din 2 febr.) constat\u00e2nd ca \u201ede c\u00e2teva luni suntem terorizati de d. Emil Isac, t\u00e2nar publicist din Cluj\u201c. In acest sens, preciza el, ziarele si unele reviste \u201eii vestesc cu o staruinta neobosita gloria apropiata\u201c, inclusiv punerea in scena peste hotare, instiinteaza ca \u201emaestrul Caragiale a spus cutare si cutare lucru\u201c, ca \u201eautorul e seful decadentilor din Ardeal\u201c, ca \u201ee un Oscar Wilde\u201c, aduc declaratii ale sale in care literatura rom\u00e2na a momentului e privita de la inaltimi ametitoare. Dupa o rapida examinare a operei si formularea unei judecatii drastice (piesa nu este dec\u00e2t \u201eo omleta, in care ouale sunt Maeterlinck si cu deosebire \u00abSalomea\u00bb a lui Oscar Wilde\u201c), criticul incheia cu o recuzare, blajina, in aparenta, dar necrutatoare, in esenta: \u201eIn d. Emil Isac salut blufful american, care in sf\u00e2rsit s-a hotar\u00e2t sa vina si la noi; vad campania de presa incalzita cu dibacie; vad conspiratia g\u00e2ndacilor si a ratatilor, vad scari de redactie urcate, vad fraternitatea literara rau inteleasa; vad reclama americana ca pentru un sapun sau niste pilule, vad naivitatea increzuta, vad gesturi, vad \u00abtrucul\u00bb strainatatei ce vrea sa ne dispute o glorie nationala, vad calculul unora si nepriceperea multora…\u201c Ind\u00e2rjirea lui E. Lovinescu se explica prin consecinta logica, pe care el o sublinia cu o ironica, simulata acceptare: \u201eCritica rom\u00e2neasca poate acum sa dispara. Nu mai are nici o menire. Blufful i-a luat locul. Inaintea lui ma-nchin cu respect, zdrobindu-mi pana ce nu mai poate lupta cu o intreaga masina de scris.\u201c
\nInsa, poetul ardelean nu era singurul ce parea sa recurga in acel moment la un bluf, indeosebi la \u201e\u00abtrucul\u00bb strainatatei ce vrea sa ne dispute o glorie nationala\u201c. Ba chiar el fusese precedat, poate intr-un mod mai putin zgomotos, de altcineva, anume de A. Orna-Galati. La acesta, insa, foarte interesant e ca de la un punct \u201etrucul\u201c inceteaza sa mai fie cu adevarat truc, motiv pentru care neindoielnic se poate vorbi de un veritabil caz. In cele ce urmeaza, vom incerca sa-l examinam cu atentia pe care o merita.
\n\u201eO frumoasa reputatiune\u201c<\/strong>
\nIn al treilea numar al sau (din 19 oct. 1911), gazeta \u201eRampa\u201c isi instiinta cititorii despre succesul unui compatriot \u2013 \u201eun t\u00e2nar scriitor care se bucura de o frumoasa reputatiune in cercurile literare\u201c \u2013, a carui piesa, intitulata \u201eEcce homo!\u201c, fusese \u201eprimita\u201c spre a fi reprezentata la Th\u00e9\u00e2tre des Mathurins din Paris. \u201eRampa\u201c nu mai dadea alte informatii despre A. Orna-Galati, cum se numea autorul, de pilda, ca piesa lui fusese \u201eprimita\u201c prima data in 1910 la un alt teatru parizian, unde, pe semne, p\u00e2na la urma nu vazuse lumina scenei. Si nici nu dezvaluia pe ce se baza \u201efrumoasa sluit reputatiune in cercurile literare\u201c din tara.
\nDe fapt, expresia din urma era hiperbolica. Nascut la Galati in 1882 sau 1883, intr-o familie saraca de institutor evreu, Adolf Ornstein nu putuse absolvi dec\u00e2t clasele gimnaziale. Incepuse devreme, la 17 ani, sa-si c\u00e2stige existenta lucr\u00e2nd, se pare, ca \u201emic functionar de birou\u201c, apoi la mici ziare din orasul natal si din alte orase de provincie. In mai 1903, suplimentul \u201eLitere si arte\u201c al ziarului \u201eAdevarul\u201c ii gazduia o interventie intr-o disputa a zilei (\u201eRealismul e pornografie?\u201c), iscalita Orna. I-au urmat, din toamna, alte articole si note eseistice \u2013 \u201eRealismul\u201c, \u201eCurentele literare si cele sociale\u201c, \u201eArta pentru toti\u201c, \u201eCritica\u201c, \u201ePacea prin dezarmare\u201c, \u201eVanitatea omeneasca\u201c, \u201ePsihologia amorului\u201c), precum si un amplu \u201estudiu\u201c intitulat \u201eDumnezeu\u201c. Articolul \u201eArta pentru toti\u201c il republica, anul urmator, in revista ieseana \u201eArta\u201c, unde mai dadea la iveala alte doua noi (\u201eDespre arta\u201c si \u201eRealismul in teatru\u201c), iar \u201estudiul\u201c amintit vedea din nou lumina zilei, in acelasi an 1904, in \u201eLiteratura si arta rom\u00e2na\u201c. Revista dirijata de N. Petrascu si-l facea colaborator asiduu, poate chiar redactor, in ea apar\u00e2ndu-i in continuare niste \u201eCugetari\u201c, \u201estudiul social\u201c \u201eLumea asa cum este\u201c, apoi alte \u201estudii\u201c (\u201eDeterminism\u201c, \u201ePsihofiziologia dragostei\u201c, \u201ePsihologia vietii\u201c), precum si \u201eConfesiile unui egoist\u201c. Acestora li se adauga, in aprilie 1907, drama intr-un act \u201eCeas rau\u201c. In 1908 numele lui A. Orna nu mai este int\u00e2lnit in \u201eLiteratura si arta rom\u00e2na\u201c, ci doar in efemera \u201ePareri libere\u201c, al carei redactor era B. Nemteanu, sub c\u00e2teva scene dintr-o alta drama, intitulata \u201eZbucium\u201c, precum si sub talmacirea unui fragment din piesa \u201eOmul care doarme\u201c a lui Lucien Muhlfeld.
\nAmbitios, cu siguranta, si nu tocmai lucid in judecarea lucrarilor proprii, Orna isi tiparise in brosura \u201estudiile\u201c \u201eDumnezeu\u201c (in 1905) si \u201eLumea asa cum este. Opinii si sentinte\u201c (cu o prefata-scrisoare a lui N. Petrascu, in 1906). Doi ani mai t\u00e2rziu, in 1908, de sub tipar ii iesea, de asemenea, drama in trei acte \u201eDoua cai\u201c. Cele trei carti au avut parte, dupa stirea noastra, de c\u00e2te o singura recenzie. De primul \u201estudiu\u201c s-a ocupat Spartacus (C. Mille), in \u201eAdevarul\u201c, din 24 mai 1905, iar de cel de-al doilea \u2013 colegul de redactie N. I. Apostolescu, in \u201eLiteratura si arta rom\u00e2na\u201c (nr. 9-10, 1906). Ambii recenzenti se alaturau lui N. Petrascu (din scrisoarea-prefata) pentru a sublinia temeritatea autorului, care atacase o tematica vasta, fara necesara sistematizare, precum si \u201emunca\u201c lui ind\u00e2rjita, desigur, in parcurgerea a numeroase lucrari \u201ede specialitate\u201c. La drept vorbind, cele doua \u201estudii\u201c ale lui A. Orna dezvaluiau limpede ca autorul era (inca) un autodidact, cu un gust nepotolit pentru lectura unor carti dificile, dar care tocmai de aceea acorda mai lungi sau mai scurte recreatii discernam\u00e2ntului. La aceasta se adauga folosirea (prea) multor cuvinte cu sensuri imprumutate ilicit, pornind de la false inrudiri si asemanari superficiale, precum si o irezistibila dorinta de a da mai tuturor comunicarilor forma de paradox.
\nC\u00e2t priveste recenzia dramei \u201eDoua cai\u201c, aparuta in \u201eAdevarul\u201c (din 9 apr. 1908), sub semnatura lui Victor Anestin, ea incepe cu o apreciere \u2013 \u201epiesa aceasta e poate mai buna dec\u00e2t multe din cele ce s-au jucat pe scena teatrului nostru\u201c \u2013, cu justificarea ca \u201eare un subiect ale carei scene se inlantuie dupa toate regulile artei teatrale\u201c. Mai departe, insa, se constata ca personajul principal, antreprenorul Rasta, care vrea sa construiasca in Bucuresti un fel de \u201egrand magasin\u201c in genul celor de la Paris, \u201enu e cel mai bine redat\u201c, ca deznodam\u00e2ntul nu e prea fericit (\u201eloviturile de revolver (…) au omor\u00e2t intotdeauna o piesa\u201c), ca alte personaje (fiul si fiica lui Rasta ori prima lui sotie) sunt \u201ebine redate\u201c, dar si ca sunt de \u201esistem vechi\u201c (neoriginale). Finalul recenziei revenea totusi la generozitatea din incipit. \u201eAutorul ei spieseit \u2013 scria Victor Anestin \u2013 e desigur t\u00e2nar si tineretea are mult entuziasm, care de multe ori te conduce pe drumul talentului.\u201c
\nS-a spus ulterior ca drama a placut actorilor Const. Toneanu si P. Liciu, nu insa si daca a fost prezentata comitetului de lectura al Teatrului National. Printre piesele originale care au vazut lumina rampei in stagiunile acelor ani (1907-1909) se numarau \u201eCrima si virtute\u201c de G. Bengescu-Dabija, \u201eStiri senzationale\u201c de I. Bacalbasa, \u201eSanda\u201c de Al. G. Florescu, \u201eUltimul vlastar\u201c de N. Pandelea, \u201eMarul\u201c de Zaharia B\u00e2rsan, \u201eJertfa\u201c de I. Miclescu, \u201eApus de soare\u201c de B. Delavrancea. Aceasta din urma, se stie, in ciuda multor slabiciuni pe care le avea, a devenit \u201eclasica\u201c. Un oarecare succes a avut si \u201eSanda\u201c, care a inregistrat o \u201eserie\u201c de spectacole, inclusiv in stagiunile urmatoare. Piesa lui A. Orna, daca ar fi fost pusa in scena, cu siguranta, nu i-ar fi impartasit soarta. Simple schite erau, de asemenea, \u201eCeas rau\u201c (intr-un act), cu o intriga arhibanala (descoperirea de catre un bancher a adulterului sotiei, urmata de uciderea ei) si cu personaje fara relief, si \u201eZbucium\u201c, cu cele doar c\u00e2teva scene publicate ale sale.
\nIn contra \u201ematadorilor\u201c <\/strong>
\nliteraturii rom\u00e2ne<\/strong>
\nIn chip vadit, asadar, aprecierea relativa la \u201ereputatiunea in cercurile literare srom\u00e2nestit\u201c a lui A. Orna nu acoperea realitatea. Nu era singurul caz de exagerare, de supralicitare a valorii cuiva in rubricile informative ale ziarelor si revistelor. Cel mai adesea, totul se reducea la un mod de a vorbi, care nu angaja nici pe cel ce redacta informatia, nici periodicul ce o insera. \u201eEcoul\u201c din nr. 3 al \u201eRampei\u201c, insa, constituia de fapt o \u201euvertura\u201c la o colaborare destul de asidua la gazeta intemeiata tocmai atunci de N.D. Cocea. Trei zile dupa anunt, A. Orna-Galati semna o \u201esilueta\u201c \u2013 \u201eOmul popular\u201c \u2013, apoi o alta \u2013 \u201eSentimentalul\u201c \u2013, dupa care au urmat c\u00e2teva medalioane consacrate dramaturgilor parizieni (Henry Bataille, G. de Porto Riche si Paul Hervieu) si doua articole pe o tema din aceeasi sfera \u2013 \u201eTeatrul francez\u201c si \u201eDecadenta teatrului francez\u201c. O nota cu totul noua aducea insa articolul \u201eMediocritatea in arta\u201c (in nr. din 5 dec. 1911). Pentru prima data, Orna exprima opinii asupra literaturii rom\u00e2ne din momentul respectiv, opinii deloc pozitive. El condamna \u201eapelul la indulgenta criticei\u201c, care, se observa chiar in incipit, a devenit un obicei \u201ein saracia de idei care domneste la noi, pusa si mai mult in evidenta de multimea revistelor incolore si sterse, cari apar, dispar sau exista fara sa lase urme\u201c. (Aprecierea aceasta o contrazicea flagrant pe aceea formulata chiar de directorul \u201eRampei\u201c, N.D. Cocea, in \u201eO renastere\u201c, din 22 oct. 1911. Aici se spunea: \u201eNu, nu e o simpla si dulce iluzie. Nu e o impresie izolata a c\u00e2torva vizionari, furati si orbiti de entuziasmul lor. Nu suntem victimele unui miragiu.\u201c O dovada pentru \u201erenasterea\u201c din arta si literatura rom\u00e2na era tirajul atins de \u201eRampa\u201c in prima saptam\u00e2na \u2013 10.000 de exemplare!) Argumentele principale aduse de A. Orna erau ca \u201emediocritatile vor ram\u00e2ne vesnic mediocritati\u201c si ca \u201escriitorul de valoare n-are nevoie sa cerseasca indulgenta; opera lui se impune singura si va cuceri singura publicul si critica\u201c. Vizata insa cu adevarat era un alt fel de \u201eindulgenta\u201c, anume aceea manifestata prin \u201epreferarea unei lucrari slabe s\u2026t unei opere superioare\u201c, cu motivatia ca prima \u201ee iesita din mijlocul nostru s\u2026t iar a doua e straina\u201c, motivatie ce ar fi fost neintemeiata c\u00e2ta vreme \u2013 se argumenta \u2013 \u201ela soarele artei universale se incalzeste o lume intreaga, fiindca arta n-are nationalitate\u201c si, in plus, e \u201eo injosire a spiritului si un rau serviciu pe care il facem gustului estetic\u201c. La prima vedere, rationamentul impune, insa, privit de aproape, vadeste o armatura slaba, alcatuita din generalizari si absolutizari greu de acceptat. (De altfel, doar cu c\u00e2teva fraze inainte de a afirma ca \u201earta n-are nationalitate\u201c, Orna sustinuse ca \u201eproductia artistica si literara a unei tari este intotdeauna in raport cu mediul in care se cultiva\u201c.) Duc\u00e2nd lucrurile la absurd, pretutindeni si intotdeauna ar trebui sa se \u201eprefere\u201c exclusiv capodopera, unica lucrare superioara tuturor celorlalte. Evident, insa, nu pentru asa ceva pleda colaboratorul \u201eRampei\u201c.
\nMai transant inca era A. Orna in comentariul sau pe marginea raspunsurilor la ancheta pe care o intreprindea colegul de redactie Mihail Cruceanu asupra \u201ecurentelor noastre literare\u201c. Precedentul raspuns apartinuse lui Emil Isac si, fireste, era in sensul negarii vechiului, a traditionalismului. (Vezi \u201eAnchete literare in perioada 1890-1914\u201c, ed. ingr. de Gheorghe Hrimiuc-Toporas si Victor Durnea, Iasi, Editura Alfa, 2005, p. 320-321.) A. Orna il depasea insa in virulenta pe t\u00e2narul poet ardelean. El etala, mai int\u00e2i, o atitudine de superioritate indulgenta fata de toti ceilalti participanti la ancheta, \u201eliteratii nostri cu vaza\u201c, ale caror opinii nu se sfia sa declare ca \u201eil fac sa sur\u00e2da\u201c, apoi o incisivitate neretinuta la adresa acelorasi, numiti ironic \u201ematadorii literaturei noastre\u201c (asertiunile lor sunt devalorizate prin extragerea din ele a unui veritabil tablou caricatural: \u201eUn nou orizont s-a deschis literilor in tara noastra s\u2026t Zare noua! Talentele rasar, cresc, se dezvolta, devin genii s\u2026t ai impresia ca tara noastra este Edenul literilor. Nu traim dec\u00e2t ca sa scriem sau mai bine zis, ca sa producem. Toti suntem literati si toti, poeti si prozatori producem opere nepieritoare. Rom\u00e2nia a devenit peste noapte tara binecuv\u00e2ntata, unde monumentele literare nici nu mai pot numara. Fiecare produce el putin o capodopera!\u201c), in sf\u00e2rsit o violenta respingere (\u201eAh! Mai slabiti-ma, va rog, cu osanalele pe care le c\u00e2ntati erei noua ce va sa vie, dar care totusi int\u00e2rzie de a veni!\u201c) a \u201eprezumtiozitatii\u201c, a pasirii, cu voie sau fara, in plina autoamagire (\u201e\u2026ca literatura noastra s-a europenizat, ba, dupa unii, poate sta alaturi cu cea din Occident e o afirmatie naiva si vanitoasa s\u2026t e o dulce iluzie pe care ne-o platim ieftin!\u201c), iar concluzia, pregatita de o serie de intrebari retorice, infierb\u00e2ntate (\u201eUnde este opera produsa in ultimul timp la noi si care sa poata intra in cercul literaturei europene? Care este lucrarea care a atras atentia criticei din Occident?\u201c), lua negresit o forma brutala (\u201eContam in Europa literara \u2013 de ce sa n-avem curajul s-o spunem \u2013 c\u00e2t Serbia, Bulgaria, Turcia, Grecia moderna. Ceea ce dovedeste ca avem literatura, dar n-avem opere.\u201c), efectul fiind augmentat de un ultim sfichi destinat \u201ematadorilor\u201c (\u201eEntuziasmul dv., domnilor, e demn de lauda, dar\u2026 en famille! \u201c).
\nImpotriva \u201eliteratilor nostri cu vaza\u201c se pronunta galateanul foarte dur si atunci c\u00e2nd ajunge in actualitate chestiunea ajutorarii lor de catre stat. Intr-un alt articol (din 6 mai 1912), incepea prin a reaminti ca ajutorul respectiv are de multe ori efect contrar, pentru ca apoi sa intrebe retoric: \u201eSe poate un tablou mai repugnant, mai dezgustator ca cel de zilele trecute, c\u00e2nd o ceata de literati s-au aruncat asupra unei sume alocate societatii scriitorilor de catre ministrul Instructiunii?\u201c In final, cerea \u201eliteratilor probi\u201c sa se ridice contra \u201elacustelor literare\u201c (asa se si intitula articolul), pentru ca \u201eun literat care nu ridica demnitatea de sine la rangul unei dogme merita intr-adevar sa nu i se intinda m\u00e2na… goala.\u201c Trei saptam\u00e2ni mai t\u00e2rziu, Orna trimitea o \u201escrisoare deschisa\u201c lui T. Arghezi, de solidarizare cu cel pedepsit de Societatea Scriitorilor Rom\u00e2ni, atrag\u00e2ndu-i atentia asupra \u201elegaturii de idei\u201c ce-i uneste, am\u00e2ndoi trat\u00e2nd la fel problema ajutorului si arat\u00e2nd un la fel de mare dezgust fata de lacomie si lipsa demnitatii. In sf\u00e2rsit, in alte doua articole \u2013 \u201eSaracie de idei\u201c (din 15 iun. 1912) si \u201eMizerie intelectuala\u201c (din 11 iul. 1912) \u2013 se cauta iarasi o explicatie a insuccesului peste hotare a operelor rom\u00e2nesti, acum indic\u00e2ndu-se \u201elipsa de idei\u201c a scriitorilor (care nu e neaparat acelasi lucru cu \u201elipsa de intelectualitate\u201c), de unde si inregimentarea lor in \u201ecurente\u201c, dar mai ales preocuparea exclusiva pentru \u201eculoarea locala\u201c, pentru \u201etipul rom\u00e2nesc\u201c. (\u201ePrezentati, va rog, pe o scena din Occident o figura a lui Caragiale. O sa obtie cel mult un succes de curiozitate. Traduceti un roman al lui Sadoveanu. Nu garantez pentru o editie de o mie de exemplare.\u201c)<\/p>\n

Un roman la Paris<\/strong>
\nCum A. Orna-Galati era, in fond, un \u201eliterat\u201c, critica sa, foarte virulenta, pentru a nu fi taxata drept arbitrara ori subiectiva, reclama cautiunea unei consacrari indubitabile. Or, aceasta nu i-o adusesera nici lucrarile din anii 1904-1908 si nu i-o aduc nici cele pe care le da la iveala in \u201eRampa\u201c in cursul anului 1912 \u2013 drama intr-un act \u201eCeas rau\u201c (4-12 febr.), \u201ecomedia\u201c intr-un act \u201eBolnavii\u201c (12-14 martie) si drama in trei acte \u201eMastile\u201c (16-29 aprilie). Ca atare, mai ram\u00e2nea recunoasterea peste hotare. Insa din septembrie 1911 nu mai venise nici o stire de la Paris despre \u201eEcce homo!\u201c.
\nTotusi, criticul-literat publica acum in \u201eRampa\u201c (din 4 iulie) un eseu deconcertant, intitulat \u201eLa Patte de l’\u00e2ne\u201c. Satiriz\u00e2nd un dramaturg fictiv, Filistineanu, care clameaza peste tot ca \u201ee consacrat de trei orase straine \u2013 Spitzberg, Napoli si Batum\u201c si care sustine ca \u201en-a vrut la Paris, ca sa nu se zica ca-i uzurpa locul contesei de Noailles\u201c, autorul parea sa vizeze (si el) pe Emil Isac, care invocase din nou, cu c\u00e2teva zile mai inainte (la 31 mai), \u201ecele trei contracte de punere in scena a dramoletei sale neoromantice la Budapesta, Viena si Berlin\u201c. Satira insa putea sa-l loveasca si pe cel ce o lansase, aflat la prima vedere in aceeasi situatie.
\nDe fapt, insa, nu era asa, caci daca A. Orna-Galati nu devine atunci un autor \u201ejucat\u201c la Paris, in schimb, izbuteste sa-si vada numele pe coperta unei carti tiparite in capitala Frantei \u2013 romanul \u201eLa Fange\u201c, cu un \u201e\u00c0 propos\u201c, extras dintr-o scrisoare a lui Victor Marguerite. Evenimentul e rareori pomenit in presa rom\u00e2neasca sau nu iese din spatiul, ingrat, al \u201eultimelor informatiuni\u201c. Doar \u201eRampa\u201c (din 19 noiembrie) insereaza in coloanele sale un articol intitulat \u201eRom\u00e2nii in strainatate. Cu prilejul romanului \u201eLa Fange\u201c de Orna-Galati\u201c. Pentru cel care iscalea A. Cotaky, aparitia romanului \u201eLa Fange\u201c dezmintea categoric teza totalei lipse de valoare a ultimelor creatii literare rom\u00e2nesti. \u201eC\u00e2nd unul dintre colaboratorii \u201eRampei\u201c \u2013 se reamintea \u2013 sustinea ca in literatura noastra chiar cea mai t\u00e2nara avem talente care ar figura cu cinste in miscarea literara prezenta din orice tara civilizata, s-a gasit nu stiu ce prezumtios care, chiar in paginile acestui ziar, s-a intrebat: Cine-i talentul acela? Sa mi se citeze o opera care ar putea figura cu cinste printre susnumitele scrieri de valoare ce apar cu duiumul in strainatate.\u201c Respectivul literat n-ar fi fost dec\u00e2t o \u201eminte simplista\u201c, pe de o parte, si pe de alta parte, \u201eun prezumtios, care nu stia ce avem realmente bun in literatura noastra\u201c. (Cum se observa, A. Cotaky uitase numele \u201eprezumtiosului\u201c, care fusese tocmai A. Orna-Galati in a sa interventie-comentariu \u201eLiteratura avem,
\nn-avem opere!\u201c) Dezmintirea era, se spunea in continuare, cu at\u00e2t mai convingatoare, cu c\u00e2t romanul ce \u201eapare destul de curatel pe piata mondiala literara\u201c apartine cuiva care e \u201eun t\u00e2nar autor, si nu cel mai inzestrat al \u201esplendidei generatii\u201c. Mai important, pentru A. Cotaky, era faptul ca \u201ed. A. Orna-Galati da o pilda s\u2026t celor mai talentati dec\u00e2t d\u00e2nsul din generatia sa, cum poti intrece chiar pe cel mai talentat dec\u00e2t tine\u2026\u201c Iar modalitatea, se observa mai departe, ar fi ca \u201ein loc sa te agati de lucruri disparate si de orice iti iese inainte, ssat te concentrezi in jurul unei singure idei si ssat asisti la dezvoltarea ei, av\u00e2nd grija indrumarei, a perfectiunii externe\u201c. Dar \u201esecretul\u201c trebuie sa fi fost altul, caci valoarea prozei lui A. Orna ram\u00e2ne totusi, pentru autorul articolului, mai prejos dec\u00e2t a c\u00e2torva dintre reprezentantii \u201esplendidei generatii\u201c. A. Cotaky am\u00e2na pe alta data analiza romanului \u201eLa Fange\u201c, pentru ca mai int\u00e2i sa vorbeasca despre o \u201eopera culturala\u201c imperios necesara, anume \u201ede a str\u00e2nge perlele nuvelisticii noastre s\u2026t traduse intr-o limba straina culta\u201c, proiect ce fusese avansat c\u00e2tiva ani mai inainte de filosoful si psihologul N. Vaschide.
\nIntreprinderea \u2013 sugera autorul articolului \u2013 ar trebui sa fie incununata de succes, de vreme ce \u201erar int\u00e2lnim in proza franceza cotropita de manierism pagini de o emotiune at\u00e2t de intensa, de un stil at\u00e2t de sobru cum sunt in Bratescu-Voinesti si c\u00e2tiva demni de-ai sai tovarasi\u201c. Mai c\u00e2stigati ar fi fost insa rom\u00e2nii, caci florilegiul \u201ene-ar face pe cei mai blazati sa-i vedem spe nuvelistii antologatit in adevarata lor lumina\u201c, ar rasadi \u201ecredinta in ce este bun al nostru\u201c, credinta care e singura ce \u201eaduce un belsug de activitate noua\u201c.
\nA. Cotaky nu si-a tinut promisiunea de reveni cu o recenzie propriu-zisa si nici altcineva nu se mai opreste asupra romanului scris de galatean, in afara de o scurta nota in \u201eFlacara\u201c (din 29 dec. 1912). E de presupus ca nici in presa franceza nu vor fi existat cronici (favorabile), caci \u201eRampa\u201c, desigur, pusa la curent de autor, le-ar fi semnalat.
\n\u201eNica Fus, agitator\u201c
\nIn \u201eLa Fange\u201c A. Orna mizeaza mai mult pe conturarea unor caractere si pe evolutii psihologice, si foarte putin pe realizarea unui tablou al mediului. In fapt, el nu face dec\u00e2t sa-si transpuna in registru romanesc una dintre dramele publicate initial in \u201eRampa\u201c \u2013 cel mai probabil, \u201eMastile\u201c. Acestei \u201eorigini\u201c i se datora, desigur, si recursul frecvent la dialog, o a doua cauza fiind competenta limitata in folosirea instrumentului lingvistic nou, limba franceza. Si caracterele (indeosebi cel principal \u2013 Sacha Delescu), si problemele cu care se confrunta personajele se vor moderne, nu clasice, dar modernitatea lor e mai mult cea speculata de romanul-foileton \u201ede senzatie\u201c al epocii (av\u00e2nd ca \u201emaestri\u201c pe Marcel Pr\u00e9vost, Octave Feuillet, George Ohnet sau Victor Marguerite insusi) si de teatrul \u201ebulevardier\u201c. \u201eLa Fange\u201c nu a scapat de soarta lor, aceea de a se cufunda in masa indistinctului, harazita uitarii imediate, desi cauta sa suscite curiozitatea printr-un adaos de pigment \u201eexotic\u201c, adica rom\u00e2nesc. Se poate afirma, deci, fara teama de a gresi ca romanul lui A. Orna-Galati nu a adus o veritabila intrare a autorului in literatura franceza.
\nE probabil ca, pentru editarea romanului si dupa aceea, autorul va fi petrecut c\u00e2teva sejururi mai mult sau mai putin indelungate la Paris. In \u201eRampa\u201c, in cursul anului 1913, numele ii apare cu totul sporadic (sub traducerea farsei intr-un act \u201eReporterul\u201c de Octave Mirbeau, in 10 martie 1913, si sub doua articolase, in 8 si 12 iunie 1913). In aceasta perioada vor plasa, mai t\u00e2rziu, c\u00e2tiva cunoscuti ai galateanului casatoria lui cu o englezoaica (pe nume, daca nu cumva ne inselam, Elisabeth Strauss, astfel fiind iscalit un manuscris depus in Biblioteca Congresului SUA), domiciliul conjugal fiind stabilit in insulele britanice. Dar A. Orna e prezent acum si in Rom\u00e2nia, nu neaparat fizic. In fapt, ziarul \u201eFacla\u201c, al aceluiasi nelinistit N.D. Cocea, anunta la 29 ianuarie 1914 pe prima pagina ca, in cur\u00e2nd, va incepe sa publice \u201eun foileton aslt unui roman original datorit cunoscutului scriitor d-l Adolf Orna si intitulat \u201eNica Fus, agitator\u201c. Urma prezentarea acestuia, impanata de superlative, in stilul autopublicitatii practicate uzual in presa vremii: \u201eIn acest roman se descrie in pagini pasionante de adevar si dreptate luptele, durerile si nazuintele muncitorilor din porturile noastre dunarene. Viata umilita a zecilor de mii de hamali, cari, pe umerii lor, incarca si descarca bogatiile tarii, viata febrila a porturilor, peste care trece suflul inaltator al muncei, viata speculantilor, a armatorilor, a marilor exportatori de gr\u00e2u, cari traiesc din munca sclavilor ridicati intr-o zi de cuv\u00e2ntul revolutionar al lui Nica Fus, agitator, iata ce vor gasi cititorii nostri in romanul d-lui A. Orna…\u201c
\nIn zilele urmatoare, anuntul e reluat intr-o forma prescurtata. Mai relevant in estimarea proportiei exacte a judecatii critice si a publicitatii directe e cel din 7 februarie 1914: \u201e\u201cNica Fus, agitator\u201c\/ romanul d-lui A. Orna luat din viata muncitorilor socialisti.\/ \u201eNica Fus, agitator\u201c\/ primul roman rom\u00e2nesc in care se oglindeste toata viata politica si sociala a Rom\u00e2niei contimporane, cu durerile, cu dreptatile snedreptatile?t si luptele ei neimbl\u00e2nzite, din care va trebui sa rasara o lume noua.\/ \u201eNica Fus, agitator\u201c\/ pagini rupte din traiul mizerabil al muncitorilor din porturile noastre dunarene.\/ \u201eNica Fus, agitator\u201c\/va fi simbolul marilor fram\u00e2ntari din anii trecuti, cari au impins muncitorimea deznadajduita pe calea grevelor uriase de la Galati si Braila…\u201c
\nLa 9 februarie aparea primul foileton, care este urmat de alte cel putin 22. In fapt, singura colectie pe 1914 a ziarului \u201eFacla\u201c pe care am putut-o gasi, cea de la Biblioteca Academiei Rom\u00e2ne, contine si ea o lacuna importanta \u2013 numerele 146-279, din intervalul 6 martie \u2013 31 iulie 1914. In nr. 145, din 5 martie, era inserat foiletonul al XXIII-lea al romanului, cuprinz\u00e2nd sf\u00e2rsitul capitolului al XV-lea al partii I si inceputul capitolului I al partii a II-a. Intinderea acesteia din urma nu diferea, probabil, cu mult de a celei dint\u00e2i. Cele 15 capitole pastrate (sau accesibile deocamdata) din \u201eNica Fus, agitator\u201c vadesc o incercare romanesca demna de retinut de o istorie a genului in literatura noastra. (Ea nu este inregistrata in lucrarea elaborata la Institutul de Lingvistica si Istorie literara \u201eSextil Puscariu\u201c din Cluj-Napoca \u2013 \u201eDictionarul cronologic al romanului rom\u00e2nesc de la inceputuri p\u00e2na la 1989\u201c, Bucuresti, Editura Academiei, 2004.)<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Un bluffeur era, in opinia lui E. Lovinescu, autorul \u201edramoletei neoromantice\u201c \u201eMaica cea t\u00e2nara\u201c, a carei premiera pe scena Teatrului National din Bucuresti are loc la 23 ianuarie 1912. Criticul isi incepea articolul publicat sub titlul \u201eBluff!\u201c o saptam\u00e2na mai t\u00e2rziu in \u201eRampa\u201c (din 2 febr.) constat\u00e2nd ca \u201ede c\u00e2teva luni suntem terorizati de d.… Cite\u0219te mai mult »A. Orna-Galati \u2013 un alt bluffeur? (I)<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[],"class_list":["post-8673","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara"],"views":1433,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/8673","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=8673"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/8673\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=8673"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=8673"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=8673"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}