{"id":8203,"date":"2011-06-30T12:17:20","date_gmt":"2011-06-30T10:17:20","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=8203"},"modified":"2011-06-30T12:17:43","modified_gmt":"2011-06-30T10:17:43","slug":"binefacerile-melancoliei","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/binefacerile-melancoliei\/","title":{"rendered":"Binefacerile melancoliei"},"content":{"rendered":"

CANNES 2011 (II)<\/strong><\/p>\n

 <\/p>\n

Aveam in fata o cursa lunga si grea, daca ar fi fost sa ne g\u00e2ndim numai si numai la cele doua filme-eveniment: \u201eThe Tree of Life\u201c si \u201eMelancholia\u201c. Receptarea lor era demult amenintata de o tensiune a asteptarii ce depasea chiar si limitele foarte ingaduitoare ale blazatilor care au vazut prea multe, credeau ei, pentru a se mai lasa, cu una, cu doua, piscati de nu stiu ce demon aducator de freamat. C\u00e2nd Terrence Malick a socotit, in sf\u00e2rsit, ca a sosit ceasul sa-si scoata filmul in lume, dupa at\u00e2tea ametitoare promisiuni (\u201eAnul acesta, ba nu, la anul\u201c), c\u00e2nd te crezi fericit ca ai apucat si ziua cea mare, nu poti bifa titlul ca pe unul oarecare, vreau sa spun normal, de pe lista festivalului. C\u00e2nd stii ca Lars von Trier nu sta locului, inteleg\u00e2nd prin asta ca nu-i place sa bata aceeasi carare de doua ori, nu poti fi nici tu de piatra. Dar sa ne pice am\u00e2ndoi din cerul cinefiliei, in acelasi an, la acelasi festival, asta da noroc. <\/strong><\/em>
\nUn noroc ametitor: Malick, urma sa ne arunce in spatiul primordial; celalalt, von Trier – sa ne spulbere de pe fata pam\u00e2ntului. Festivalul a avut grija sa ne pregateasca sufletele, las\u00e2ndu-ne in grija lui Woody Allen, b\u00e2ntuitor la miezul noptii prin capitala Frantei (\u201eMidnight in Paris\u201c). Asadar, un susur mozartian, inaintea tunetelor beethoveniene. Nu este pentru prima oara c\u00e2nd cineastul newyorkez, cel mai european dintre americani, isi marturiseste dragostea pentru orasul in care i-ar fi placut sa traiasca, daca in tinerete ar fi avut mai mult curaj. Cel putin asa sustine el. Cu 46 de ani in urma, in \u201eWhat’s New Pussycat\u201c sau, mai aproape de zilele noastre, in 1996, cu \u201eEveryone Says I Love\u00a0 You\u201c, \u201eorasul-lumina\u201c incita si, drept rasplata, isi astepta declaratia de dragoste. Mai sunt si alte orase-decor, fundal primitor al actiunii, in geografia cinematografica a lui Woody Allen: Londra in \u201eMatch Point\u201c, Barcelona in \u201eVicki, Cristina, Barcelona\u201c. Se zice ca urmeaza Roma. Cu Parisul se int\u00e2mpla, insa, altceva. Orasul nu este doar un punct pe o harta afectiva, un spatiu privilegiat. Este un teritoriu al visului, o constructie fantasmatica, inaltata din materia nostalgiilor, a pasiunilor si a frustrarilor, a iluziilor unui intelectual West Coast t\u00e2njind dupa o Europa-leagan de altadata. Desi Parisul din filmul de acum poarta si c\u00e2teva coordonate de stricta actualitate, cum ar fi marea expozitie Monet din iarna abia trecuta, realitatea asa zis recognoscibila ne inseala si, tandru, Woody Allen are grija sa ne dea cu tifla: cerul vazut de marele director de imagine Darius Khondji pare a fi un tablou de Van Gogh, dar, vai, olandezul nu a pictat niciodata Parisul. Mi s-a parut de un neasteptat sociologism vulgar, cum se spunea pe vremuri, intrebarea cineastului francez Robert Gu\u00e9diguian: \u201eLa ce se g\u00e2ndeste oare, Allen, c\u00e2nd filmeaza frumoasa noastra capitala? Se g\u00e2ndeste la somerii nostri, la smicarzi?\u201c (cei cu salariu mediu). Cred ca are cine sa se g\u00e2ndeasca, in primul r\u00e2nd chiar el, Gu\u00e9diguian. Woody viseaza. Parisul poate aduce fericire tuturor Cenusareselor, fie acestea din urma si barbati, daca ne este permisa o astfel de mutatie. Caci ce altceva traieste modestul scenarist american Gil, venit in vacanta cu logodnica si familia acesteia, dar al carui destin o coteste intr-o seara, c\u00e2nd fix la miezul noptii (bate si un clopot), pe caldar\u00e2mul din Montmartre, apare o masina din anii’20, cu c\u00e2tiva cheflii care il iau de o aripa si il duc cu ei. Sa nu-mi spuna nimeni ca vehiculul de pe ecran nu are rolul calestii din poveste! Iar restaurantul de lux in care aterizeaza poate fi foarte bine un palat de cristal in care se traieste de minune fara printi sau printese, at\u00e2ta vreme c\u00e2t a fost luat in stap\u00e2nire de floarea Lost Generation si de muzica lui Cole Porter, executata by himself. Din acel moment, suntem numai uimire, pierduti in visare precum protagonistul, dar treziti de bl\u00e2nda ironie a autorului. Avantaj-spectator. Scott Fitzgerald ocupa primul scena, secondat de halucinanta lui nevasta, Zelda, cu aerul lor de copii tragici. Ceva mai incolo, inca nedesfacut din aburii alcoolului, dar constient de propria-i maretie – Hemingway, vorbind ca in romanele sale, despre virilitate, lupte, box (excelent actorul Corey Stoll). Nu trece mult p\u00e2na vom da si peste patroana lor spirituala, Gertrude Stein (admirabila Kathy Bates) oficiind in patru limbi. Un bob zabava si iata-i pe uriasii epocii: Dali purt\u00e2nd cu gratie povara propriului geniu (un Adrian Brody greu de recunoscut), preocupat de \u201eforma rinocerului\u201c, Picasso parasit de o amanta dar nu disperat, Luis Bunuel, caruia protagonistul nostru ii sugereaza un subiect de film, viitorul \u201eIngerul exterminator\u201c din… 1962! Vraja jocului cu timpul a unui artist care impusca doi iepuri dintr-un foc: se viseaza printre creatorii unor epoci dragi lui, lu\u00e2nd in raspar eticheta cineast-intelectual. Daca tot nu poate scapa de ea, atunci sa o cinsteasca in plin dezmat al maritisului tandrete-ironie.<\/p>\n

Int\u00e2mplarea a aranjat cum nu se poate mai bine lucrurile. Nimeni nu si-ar fi putut propune sa invecineze filmul-mister al lui Terrence Malick \u201eThe Tree of Life\u201c si senzationala copie in culori a capodoperei lui M\u00e9lies \u201eVoyage dans la lune\u201c, din 1902. Pura coincidenta. Resturi ale versiunii in culori a \u201eCalatoriei…\u201c, pictate cu m\u00e2na, au fost gasite in 1993 la Barcelona si oferite de un colectionar Cinematecii din Catalonia. Cele 13 375 de imagini ale peliculei au fost refacute una c\u00e2te una, probabil cea mai complexa si ambitioasa restaurare din intreaga istorie a cinematografului. Pret de un an de zile, numai bine pentru a fi prezentate in seara inaugurala a festivalului, ca un soi de avant-gout al evenimentului ce avea sa urmeze peste c\u00e2teva zile.
\nNu-mi place, dar deloc, sa fiu trimisa catre corespondente poezie-cinema. Poate c\u00e2ndva, pe la inceputurile meseriei, sa mai fi pacatuit, c\u00e2nd crezi ca ai prins pe Dumnezeu de un picior daca un vers de nu stiu unde cade peste o imagine si ram\u00e2ne lipit acolo. E mult de atunci. Cu toate acestea, c\u00e2nd bulgarele de foc primordial se rostogolea pe ecran, la inceputul filmului lui Malick, las\u00e2ndu-ne singuri si neajutorati, cu propria noastra nedumerita fascinatie (desi citisem at\u00e2tea), nu mai aveam in cap dec\u00e2t cosmogonia din \u201eScrisoarea I\u201c a lui Eminescu. Cum sa scapi de asediul versurilor, c\u00e2nd ecranul-cer spuzit trimitea catre noi un fel de cioburi de lumina, fragmente ale zamislirii cosmice: \u201eFu prapastie? genune? Fu noian intins de apa?\/ N-a fost minte priceputa si nici minte s-o priceapa,\/ Caci era un intuneric ca o mare far’o raza (…) Cum planetii toti inghiata si s-asv\u00e2rl rebel in spat\/ Ei, din fr\u00e2nele luminii si a soarelui scapati\u201c. E posibil sa nu vezi cum \u201eTimpul mort si-ntinde trupul si devine vecinicie\u201c, c\u00e2nd una dintre obsesiile lui Terrence Malick este chiar asta, topirea celor doua entitati, spatiu-timp, intr-una palpabila? Pentru prima oara in cariera sa, un an intreg a fost dedicat cercetarilor in materie de efecte speciale, dirijate de Douglas Trumbull, specialistul lui Kubrick din \u201eOdiseea spatiala\u201c. Nu doar numele acestuia il apropie pe cei doi giganti enigmatici; am\u00e2ndoi au fortat limitele cinematografului vazut si ca o posibila \u201esimfonie cinematica\u201c, am\u00e2ndoi au st\u00e2rnit mirare si confuzie in anul lansarii filmelor. \u201eOdiseea\u201c este, astazi, o capodopera receptata in liniste de noile generatii de spectatori. Sa speram ca si \u201eThe Tree of Life\u201c va avea acelasi destin, dupa ce ne vom fi acordat ragazul de a pricepe sensul juxtapunerii convulsiei cosmice din care ne-am nascut si prea pam\u00e2nteana noastra viata, figurata in film de existenta unei familii texane, O’Brien, in anii’50, aflate sub autoritatea tatalui (Brad Pitt, altfel de cum il stim). Isi creste copiii in spiritul bataios al celor care \u201enu au de ce sa fie buni, daca ceilalti nu sunt\u201c, al duritatii \u201ecare pe care\u201c (\u201enu te lasa strivit\u201c), realism cr\u00e2ncen, caruia i se opune gratia crestina a mamei (fragila Jessica Chastain): \u201eIubeste fiecare om, fiecare frunza… singura cale a fericirii este iubirea.\u201c Poate prin glasul ei vorbeste insusi Dumnezeu care nu ne-a parasit de tot (ca in filmele lui Bergman), poate ca insistenta pe v\u00e2rsta copilariei ar semnifica mica noastra planeta umana ce ne este data la nastere. Daca Malick are mistica frumusetii unui haos primordial, Lars von Trier o a imbratiseaza pe cea a splendorii extinctiei, ipostaza mai putin obisnuita in figurarea culturala a apocalipsei.
\nIntr-un anume mod, \u201eMelancholia\u201c este opusul \u201eArborelui vietii\u201c: suntem destinati pieirii, orice am face (dincolo ni se cerea sa ne luptam cu ghearele si cu dintii), singura m\u00e2ng\u00e2iere fiind invingerea fricii, suspendarea ei, din moment ce sf\u00e2rsitul ne invaluie in bl\u00e2nda lui frumusete. O t\u00e2nara mireasa depresiva (Kirsten Dunst, premiul de interpretare), fara chef de nunta, de propriul barbat, are premonitia distrugerii lumii noastre. Von Trier, pliat pe cursivitatea naratiunii cum nu l-am mai vazut de mult, se joaca, p\u00e2na la urma, cu asteptarile noastre. Nu, nu asistam la povestea unei casatorii esuate, intr-un decor somptuos, cum se parea. Pajistea neverosimil de verde\u00a0 nu se pregateste de petrecere. Altceva se va int\u00e2mpla pe intinderea ei: pe acolo va trece planeta cu nume at\u00e2t de m\u00e2ng\u00e2ietor, Melancholia, in drumul inexorabilei ei ciocniri cu pam\u00e2ntul. Mireasa Justine si sora ei, Claire, nu trebuie sa-si caute un adapost solid, este de ajuns un mic cort tuguiat din fragede ramuri de copac, pentru ca Melancholia cea distrugatoare va trece usor de tot, se va inalta lin, precum soarele iesind din orizontul marii. Nu stiu daca filmul lui Lars von Trier va imbl\u00e2nzi spaimele catastrofistilor, dar, in mod cert, cei care pretuiesc cinematograful marelui artist rebel vor adauga cinematecii personale unul dintre cele mai coplesitoare finaluri de film.\u00a0 Probabil ca ierarhia premiilor acestei editii ar fi aratat altfel, daca autorul nu ar fi luat-o razna.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

CANNES 2011 (II)   Aveam in fata o cursa lunga si grea, daca ar fi fost sa ne g\u00e2ndim numai si numai la cele doua filme-eveniment: \u201eThe Tree of Life\u201c si \u201eMelancholia\u201c. Receptarea lor era demult amenintata de o tensiune a asteptarii ce depasea chiar si limitele foarte ingaduitoare ale blazatilor care au vazut prea… Cite\u0219te mai mult »Binefacerile melancoliei<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[1],"tags":[5858,5857,5859,5861,5860,5783,4613],"class_list":["post-8203","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-mozaic","tag-melancholia","tag-the-tree-of-life","tag-vicki","tag-barcelona","tag-cristina","tag-lars-von-trier","tag-woody-allen"],"views":1297,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/8203","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=8203"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/8203\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=8203"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=8203"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=8203"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}