Sta scris ca liftingul si cosmetizarea, dar si schimbarea structurala sunt comandamente ale oricarui star ce se respecta. Fara o \u00eennoire perfect calculata si minutios realizata totul risca sa cada \u00een desuetudine, iar publicul poate oric\u00e2nd amenda monotonia unui status quo deloc simpatic. Parcul de la Roland Garros, fara doar si poate o asemenea \u201evedeta\u201c a turneelor de Grand Slam, avea categoric nevoie de o modificare a \u00eenfatisarii sale, de o amplificare a tribunelor si de o reg\u00e2ndire a spatiului general.
\nPe la \u00eenceputul anilor 1970, Pierre Darmon, un fost tenisman francez talentat, lider la un moment dat al echipei de Cupa Davis din Hexagon, devine director al complexului de la Porte d’Auteuil. Coleg si apropiat al legendarului Philippe Chatrier, pe-atunci presedinte al Federatiei Franceze de Tenis, iar mai t\u00e2rziu si al Federatiei Internationale de Tenis, Darmon are initiativa unei renovari dublate de o transformare a Roland Garrosului, caruia nu-i mai fusese adusa vreo modificare din clipa construirii sale, \u00een 1928. De fapt, \u00een mintea lui Monsieur Pierre lucrurile sunt chiar mai radicale. Darmon doreste o schimbare de proportii inclusiv a atmosferei, ritualurilor si obiceiurilor locului. Printre cei vizati sub specia reformei launtrice, celebrul Mabrouk, un factotum al vestiarelor, francez de origine algeriana, care nu doar ca detine cheia tuturor seifurilor si casetelor de echipament, dar \u00eei si ajuta pe tenismani sa se descurce cu tot ce au nevoie la Roland Garros.
\n(Paranteza este necesara: pe acest Mabrouk avea sa-l roage Ilie Nastase, prin anii 1980, pe c\u00e2nd se afla \u00een declin de forma si se apropia de sf\u00e2rsitul carierei, sa-i furnizeze o m\u00e2ta neagra de prin \u00eemprejurimi; Nasty facea echipa cu Ion Tiriac si aveau de \u00eenfruntat dublul italian Panatta-Bertolucci, favorit incontestabil; Iliuta, pisicher, dar si \u201edemonic\u201c, stia ca Adriano Panatta este cumplit de superstitios, de aceea se g\u00e2ndise sa dea drumul unei pisici negre pe teren, pentru ca italianul sa se enerveze si sa-si piarda concentrarea; Mabrouk \u00eesi face datoria, aduce o m\u00e2ta, dar pisica este gri, nu neagra, iar Nastase vrea s-o vopseasca \u00een culoarea funerara; mai sanatos la cap, arabul \u00eesi reia cautarile si revine cu\u00a0 m\u00e2ta dorita, neagra de la mama natura; Nasty v\u00e2ra animalul \u00een termobag, meciul \u00eencepe si dupa c\u00e2teva schimburi de mingi rom\u00e2nul se preface ca trebuie sa-si schimbe racheta; cu discretie, acesta elibereaza pisica din sac, iar biata m\u00e2ta traverseaza speriata \u201ecentralul\u201c de la Roland Garros, spre disperarea nemimata a lui Adriano si deliciul publicului, care nu banuieste nimic; inutil sa mai spun ca din acea clipa Panatta n-a mai jucat o minge corect, partida fiind o formalitate pentru dublul rom\u00e2n…)
\nAsadar, \u00een 1975, Pierre Darmon si arhitectul Alain Girardet finalizeaza proiectul restaurarii pavilionului tip \u201ecolumbarie\u201c ce strajuieste intrarea la Roland Garros, varianta Marcel Bernard. Tot atunci sunt refacute integral si vestiarele, \u00een sensul modernizarii, sporirii confortului si facilitatilor de care se bucura jucatorii. Este o mica \u201erevolutie\u201c, caci de-acum \u00eenainte fiecare sportiv are cheia sa si acces direct la propriul vestiar, fara mijlocirea deja \u201emiticului\u201c si \u201eeternului\u201c Mabrouk.
\n\u00cencep\u00e2nd din 1979, ajutat de Jean Lovera, un fost numar unu francez la juniorat, acum arhitect, Alain Girardet \u00eencepe niste lucrari mult mai ambitioase. Cei doi specialisti \u00een urbanism sportiv imagineaza si cladesc terenul numarul unu sau Court 1, un stadion central bis \u00een forma de arena circulara si a carui capacitate nu este deloc neglijabil\u00e3 \u2013 patru mii de locuri pe scaune. Lucrarile se consuma vreme de doi ani, iar peripetiile se tin scai pentru ca reusita acestui proiect sa fie am\u00e2nata. Obstacolul principal consta \u00een faptul ca pe locul unde astazi se gaseste Court 1 se afla odinioara Pavilionul Cercetarii Cinetice al celebrului \u00c9tienne Jules Marey, geniul care a inventat arta fotografica ce a premers nasterii cinematografului. Cenusa lui Marey se gasea depozitata la loc de cinste \u00een acel pavilion, iar pentru mutarea urnei si distrugerea unui perete al cladirii s-au purtat negocieri dure cu urmasii artistului. \u00cen cele din urma, acestia au revenit la sentimente mai bune si au cedat…
\n\u00cenaintea editiei din 1980, prin aprilie, terenul numarul unu este gata, iar fermecatorul Village (\u201esatul\u201c mediatic si monden de la Roland Garros) este si el terminat, cele doua structuri fiind vecine. Odata cu finalizarea acestui proiect, parcul de la Porte d’Auteuil paseste \u00een alta epoca, una modernista, a marketingului si publicitatii, a standingului elegant si consumului comercial. Noul Roland Garros se transforma \u00eentr-un orasel cu
\n30 000-40 000 de locuitori pe zi, acesta populatie cotidiana av\u00e2nd nevoie de restaurante, magazine, buticuri, spatii de odihna, vestiare sportive mai mari si mai bine utilate, sali de receptie, un centru modern si amplu de antrenament. Iar toate aceste schimbari de perspectiva nu fac altceva dec\u00e2t sa anunte o schimbare de proportii, c\u00e2ndva, \u00een viitorul apropiat…<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"
Sta scris ca liftingul si cosmetizarea, dar si schimbarea structurala sunt comandamente ale oricarui star ce se respecta. Fara o \u00eennoire perfect calculata si minutios realizata totul risca sa cada \u00een desuetudine, iar publicul poate oric\u00e2nd amenda monotonia unui status quo deloc simpatic. Parcul de la Roland Garros, fara doar si poate o asemenea \u201evedeta\u201c… Cite\u0219te mai mult »Roland Garros, mon amour (4)<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[1],"tags":[720],"class_list":["post-7941","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-mozaic","tag-roland-garros"],"views":1244,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/7941","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=7941"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/7941\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=7941"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=7941"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=7941"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}