{"id":7749,"date":"2011-05-12T09:42:30","date_gmt":"2011-05-12T07:42:30","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=7749"},"modified":"2011-05-12T09:42:30","modified_gmt":"2011-05-12T07:42:30","slug":"%e2%80%9ecel-mai-mare-imblanzitor-de-cai%e2%80%9c","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/%e2%80%9ecel-mai-mare-imblanzitor-de-cai%e2%80%9c\/","title":{"rendered":"\u201eCel mai mare imbl\u00e2nzitor de cai\u201c"},"content":{"rendered":"

Unul dintre \u201eexporturile de imagine\u201c cele mai rentabile ale rom\u00e2nilor a fost, de mai bine de un secol, cultura traditionala. Nu ma voi\u00a0 referi aici la participarile tarii noastre la expozitiile universale (Londra \u2013 1851, Paris \u2013 1867, Viena \u2013 1873), ci la cele dint\u00e2i prestatii coregrafice ale unor grupuri taranesti peste hotare. <\/strong><\/em>
\nIn 1897, la implinirea a 50 de ani de c\u00e2nd Franz Iosef devenise imparatul Austriei, un grup de barbati de la Fundu Moldovei plecau la Viena pentru a juca in fata lui Arcanul, dans de o ceremonialitate viguroasa pe care tinerii bucovineni il executau c\u00e2nd venea vremea recrutarii. <\/strong><\/em>
\nIn 1935, la invitatia English Folk Dance and Song Society, c\u00e2tiva argeseni de pe Magura Optasilor, unii dintre ei, muncitori in Bucuresti, erau alesi sa reprezinte Rom\u00e2nia la un festival international de mare anvergura, dupa o \u201eprevizionare\u201c ad-hoc facuta intr-un tramvai de Constantin Brailoiu si Harry Brauner.
\nE de la sine inteles ca asemenea treceri dincolo de limitele spatiului familiar al satului au avut un ecou puternic si prelungit in constiinta protagonistilor, cu spectaculoase reverberatii in amintirile urmasilor lor. Prin anii ’30 \u201eEchipele Regale\u201c, cum erau numite de catre localnici colectivele de cercetatori conduse de profesorul Dimitrie Gusti, regaseau, sub chipul impovarat de ani al unor talentati dansatori bucovineni, pe cei care \u201ejucasera Arcanul pentru Imparatul\u201c, iar eu, catre sf\u00e2rsitul anilor ’90, am fost fascinata de o poveste:
\n\u201eCalusu’ a-nceput odata cu iel, cu Ilie Martin! S-a facut din mai multe jocuri pe care el le-a jucat si apoi a facut si ceata. El a fost cu obiceiul asta si la Londra, unde a luat Zeita de Aur in 37! Le-a inm\u00e2nat-o regina Elisabeta a II-a! Costumu’ lui a ramas acolo, la British Museum, in Londra. Am primit acum multi ani o scrisoare de acolo ca il au si-l pastreaza. Era cu fes turcesc, cu margele. Si opincile si pintenii sunt tot acolo. Tata-mare a primit atunci doua iepe pur s\u00e2nge pe costum. Au venit la o luna-doua cu trenul! Am avut armasari p\u00e2na mai incoace din iepele alea!\u201c \u2013 mi-a spus, in vara lui 1997, unul dintre cei mai buni coregrafi din Arges.
\nRusaliile trecusera, asa inc\u00e2t am hotar\u00e2t ca in anul urmator sa-i vad pe calusarii din comuna Colonesti (fosta Maldaru) la ei acasa. Am ajuns pe o caldura de foc, la mijlocul lui iunie, c\u00e2nd tocmai se pregateau pentru cea mai importanta intrecere calusereasca ce se mai tine astazi: Festivalul \u201eCalusul Rom\u00e2nesc\u201c de la Caracal. Starea lor de spirit imi amintea de acea furor mysticus ce domina vremelnic existenta sacerdotilor-magicieni: neast\u00e2mpar, energie debordanta, ind\u00e2rjire, sete de victorie. Nu mi-a fost usor sa renunt la aceasta impresie deformata de lecturile mele etnologice si sa inteleg intr-un t\u00e2rziu ca virtutile rituale ale obiceiului caluseresc palisera si ca, de fapt, era mai cur\u00e2nd vorba despre un spirit agonistic inrudit cu cel ce domina echipele contemporane de fotbal dec\u00e2t cu cel razboinic al calusarilor.
\n\u201eNoi suntem urmasii lui Ilie Martin, ai Marelui Ilie Martin! Mergem la Caracal sa c\u00e2stigam trofeul! Nimeni nu ne poate sta in fata caci din Maldaru a plecat Calusu’!\u201c \u2013 mi-au spus interlocutorii mei intr-o pauza de repetitii, transfigurati si posedati intru totul de spiritul sarbatorii si al intrecerii.
\n\u201eToata puterea
\ndansatorilor in el sta\u201c
\n\u201eEchipa reprezentativa a Colonestilor\u201c \u2013 cum le placea sa se autointituleze \u2013 a repetat p\u00e2na t\u00e2rziu in noapte figuri si ponturi ametitoare pe aceleasi melodii care-mi erau deja familiare din alte sate. Steagul pe care facusera legam\u00e2ntul, facut din p\u00e2nza \u201eneinceputa\u201c si incununat cu pelin si usturoi, a fost luat de la intrarea caminului cultural si purtat cu grija acasa fiindca \u201etoata puterea dansatorilor in el sta\u201c! Epuizati, calusarii s-au risipit pe la casele lor nu inainte ca vataful, nimeni altul dec\u00e2t stranepotul Marelui Ilie Martin, Stelian, pe un ton autoritar sa le fi spus: \u201eBagati-va mintile-n cap: la noapte, nimeni, nimic!\u201c Am z\u00e2mbit spre uimirea respectuoasa a celor ce consimteau sa mai ram\u00e2na pentru a sta de vorba: era o porunca de a pastra juram\u00e2ntul abstinentei totale ce asigura eficienta si forta calusarilor.
\nEra asadar un amestec straniu de comportament modern si arhaic: barbatii se legasera pe steagul cetei prin juram\u00e2nt ca vor pastra secretele dansului si vor duce o viata de semicelibat temporar, iar acest fapt, aveam sa constat in cele trei zile de cercetare, era un argument pentru a fi socotiti de catre consateni altfel si altceva. Era o reminiscenta a comportamentului initiatic pusa in slujba unui tel care-i readucea in momentul contemporan: sa c\u00e2stige trofeul festivalului asa cum, odinioara, stramosul lor reusise sa o faca intr-o metropola occidentala.\u00a0 \u00a0\u00a0\u00a0 Trupa de odinioara a lui Ilie Martin, \u201eopt-noua barbati alesi pe spr\u00e2nceana\u201c, era acum mult mai mare: trei cete alcatuite pe criterii de v\u00e2rsta si competenta, cu trei capetenii al caror vataf era Stelian Martin. Am petrecut cu ei doua asa-numite \u201eseri de Calus\u201c, un fel de sezatori de povestit, odinioara intruniri de pregatire din perioada premergatoare Rusaliilor si a incheierii de fiecare zi a \u201eumblatului cu Calusul\u201c.
\nIntreaga atmosfera nu numai ca o permitea, dar chiar o cerea in mod imperios: era un moment de retragere din viata de zi cu zi a satului, de integrare a tinerilor in grupul investit cu forta magico-rituala, intr-o perioada incarcata de potente sacre.
\nFusese Ilie Martin unul dintre calusarii care au reprezentat Rom\u00e2nia la festivalul din Londra? Raspunsurile erau c\u00e2nd echivoce, c\u00e2nd contradictorii: nu, nu fusese in prima trupa fiindca int\u00e2ietatea o detinusera cei din Padureti, dar a facut un turneu prin toata Europa c\u00e2tiva ani mai t\u00e2rziu. (Continu\u00e2ndu-mi cercetarile in Bucuresti, aveam sa aflu de la doi cercetatori, profesorul Mihai Pop si coregraful Constantin Costea, ca, intr-adevar, dupa succesul din 1935, alte trupe de calusari intre care si cei din Maldaru condusi de Ilie Martin, au dansat vechiul dans barbatesc in alte capitale.) Oricum, cronologia si detaliile de ordin obiectiv paleau in fata argumentelor de ordin fabulos, mitic. Cei mai in v\u00e2rsta, intre care nepotul sau, Vasile Martin zis Milian, cel care-i luase locul de vataf ca fiind cel mai bun dansator si cel mai ferm conducator, Dumitru Soare zis Sleapu, si unul dintre cei mai vechi calusari, Dumitru Ioana, se plasau pe o coordonata realista chiar daca avea pronuntate tente eroice.
\n\u201eEra un fel de haiduc…\u201c
\nAflam cu surprindere ca, inainte de a fi vataf de calusari, Ilie Martin fusese hot de cai, fapt formulat oarecum evaziv: \u201ese ocupa cu alte treburi, cum era pe-atuncia…\u201c ori romantic: \u201eera un fel de haiduc: lua da la popi, da la bogati si da la ai mai saraci\u201c, iar c\u00e2nd parasise aceasta lume \u201e…a zis ca-i batr\u00e2n, ca ce sa faca?! Da’ noi sa nu ne ocupam cu ce s-a ocupat iel ca-s alte timpuri. Era in ’62.\u201c Asa cum imi confirmasera cercetatorii care l-au cunoscut, inainte de ultimul razboi, el fusese administratorul mosiilor colonelului Pantazi si poate ca in spatele acestei functii continuase o indeletnicire pe c\u00e2t de periculoasa, pe at\u00e2t de prestigioasa. Oricum povestirile imi evocau figurile hotomanilor din primele decenii ale istoriei noastre moderne carora lautarii satelor le dedicasera c\u00e2ntece: Radu lui Anghel, Maruntelu, Stan din Baragan, Sbaga Haiducu, Nita a Lupului. Ilie Martin insusi avusese \u201ec\u00e2ntecul lui\u201c: o captivanta povestire ce ar putea cu succes sa devina scenariu al unui film de actiune si care circula deja in variante independente: \u201eLa un popa, imi pare ca popa Radu il chema, tot asa: nu l-a primit cu Calusu’ (ca el juca c\u00e2t juca si lasa jocu’ sa-l conduca cumnata-su si iel sa orienta d\u00e2n ochi, stia c\u00e2t si ce are omu’ in curte, vite si de-astea). Popa avea doi cai… bidivii, nu alta! Daduse o avere pe iei si-i stia tot’. Daca nu i-a primit, s-a dus noaptea, i-a luat caii. Preoteasa a-nceput a pl\u00e2nge (ia stia, ii spusese ca asa sa-nt\u00e2mpla daca nu-i primeste). Popa n-a avut incotro, s-a dus la Ilie Martin ‘ce: <Nea Ilie, nu stii…? N-ai auz\u00e2t…? C-o fi… ca-i preoteasa suparata…> ‘ce: <Nu stiu, tata, sa-ntreb baietii miei!> (Asta iera vorba lui: <Nu stiu, tata, sa-ntreb baietii miei!>). A doo zi, trimite pe unu’ si-i z\u00e2ce: <Parinte, iei at\u00e2t s-at\u00e2t si c\u00e2n’ rasare luna, te duci la f\u00e2nt\u00e2na, pui banii su’ piatra si pleci, ca ti-am gas\u00e2t caii tocmai pe la… (si-i spunea un loc) M\u00e2ine ii ai inapoi!> Si i-a cumparat popa de doo ori: o data i-a cumparat si o data i-a rascumparat!\u201c
\nTenta eroica este data astazi de refuzul stranepotilor de a-l socoti hot de cai; pentru ei, Ilie Martin era \u201ecel mai mare imbl\u00e2nzitor de cai! Chiar asa! Nu era cal sa nu-l calareasca Ilie Martin! Odata, la un boier, a pus pariu ca daca ii imbl\u00e2nzeste nu stiu ce iapa naravasa, i-o da lui. Era asa periculoasa ca o tinea boieru’ in padure. S-a dus acolo, ce i-a facut nu stie nimeni ca iera s\u00e2ngur, da’ a adus-o la curtea boierului cu capastru si a incalecat pe urma pa ia si-a purtat-o si-n trap si la pas, ca la parada. Si i-a dat-o: tatal meu are poza cu Derbis, armasar din iapa aia!\u201c
\nEste de neconceput pentru cei care sunt at\u00e2t de m\u00e2ndri ca \u201esunt urmasii celui mai bun vataf de calusari din tara\u201c sa admita umbre si scaderi inexplicabile in existenta lui. Ceea ce altii puteau socoti hotii sau furtisaguri, ori macar farse nepermis de dure, pentru calusarii de azi erau chiar fapte justitiare: Ilie ii pedepsea exemplar pe cei care nu primeau jocul in batatura lor, ca sa nu se piarda traditia: \u201eEu zic asa, ca era mai mult orgoliu’ lui care era ranit de
\ns-apuca el sa fure, nu propriu-z\u00e2s ca era hot de cai; pe urma, asa erau timpurile si poate si asta a contribuit la pastrarea obiceiului, ca… mai de frica, mai din credinte, omu’ ii primea.\u201c
\nAsa se face ca, mai mult dec\u00e2t un dansator virtuoz si un lider autoritar, patronul spiritual al colonestenilor se vadea a fi un fel de spiridus care poseda, dupa cei mai tineri, \u201em\u00e2na de mort\u201c cu care, in mod miraculos, intra unde voia, c\u00e2nd voia, fara ca nimeni sa-l simta, iar dupa altii, era inzestrat cu o agilitate si o iscusinta inegalabile.
\nPentru inceput, v\u00e2rstnicii pareau inclinati sa puna faptele lui senzationale pe seama unor calitati fizice deosebite si indelung exersate: agilitate, forta si tenacitate, dublate de ingeniozitate si de o oarecare doza de viclenie. C\u00e2stiga in acest fel orice fel de pariu, fie ca era vorba de a intra pe nesimtite in casa in toiul noptii, sa fure un butoi de tuica din pivnita sau o arma de la grinda casei, fie ca acceptarea jocului era conditionata de o lupta voinicesca: \u201eDa, tata-mare era marunt da’ putea sa ridice un om de centura (de br\u00e2u ori de chimir, ce purta el acolo); cu dintii il ridica de la pam\u00e2nt! A c\u00e2stigat multe pariuri asa, ridic\u00e2ndu-i cu dintii cu o juma’ de metru de la pam\u00e2nt! Da’ nu intotdeauna sa batea iel: avea unu’ puternic in ceata, Dita ii zicea. Odata, la un boier au pus ramasag ca daca Dita il bate pe argatu’ boierului, il primeste (cu Calusul, n.n.) si argatul ii da si fata de nevasta. … Si asa s-a facut cuscru cu argatu’ boierului, ca Dita ii era si ceva nepot!\u201c
\nSi pentru ca imaginea lui sa iasa chiar si din sfera supraomenescului, oamenii acceptasera clisee miraculoase de care doar foarte putini se mai indoiesc astazi: \u201eBa z\u00e2ce c-asa o fost ursat! Ca pa iel c\u00e2n’ o fost sa-l nasca, a pl\u00e2ns trei nopt’ in burta la a’ batr\u00e2na si ursatoarea i-ar fi z\u00e2s (moasa): <Sa te faci aia!> Nu. <Sa te faci aialalta!> Nu. <Sa fii hot!> S-a tacut si s-a nascut.\u201c
\n\u201eCalusu’ da la iel s-a tras\u201c
\nDestinul exceptional al eroului acestor povestiri era asadar pus sub semnul predestinarii care descindea ad\u00e2nc in fabulos: nasterea lui sub semnul hotiei vazuta ca act justitiar era sustinuta de insusiri ce trimit la configuratia initiatului prin excelenta. Pastrator al tainei fecunditatii, imbl\u00e2nzitor al stihiilor, executant al riturilor de vindecare si de protectie magica, calusarul pare sa fi avut deviza Omne licet, fapt care ii determina pe naratorii de astazi sa-l sustraga conditiei de razvratit si marginalizat specifica haiducului si sa-i confere contururi de erou civilizator. Astfel Ilie Martin devine o emblema a Colonestilor, barbatul de care se leaga faima acestei asezari plasata intr-o veche vatra calusereasca: \u201eCalusu’ da la iel s-a tras, da la Ilie Martin! Bunicu’, Ilie Martin, s-a nascut in 1876; apoi
\nde-aici s-a socotit c\u00e2nd s-a inventat Calusu’ la Maldaru’, ca el l-a jucat primu’ cu baietii lui!\u201c \/\/ \u201e…C\u00e2n’ o fi avut 15-16 ani. L-a scos din capu’ lui! De la iel s-a transmis la Optasi, Padureti, T\u00e2rgu-Magura. La inceput, c\u00e2n’ a pornit Ilie Martin Calusu’, n-avea dec\u00e2t 8-9 din Maldaru: Ristea lu’ Babat, Trica, Niculaie lu’ G\u00e2tulet), restu’ era la Padureti, T\u00e2rgu-Magura, Corbi si Optasi. De-aicea a ajuns ca s-a intins peste tot Calusu’, ca apoi au plecat din formatia lui si-au facut altele acolo, la iei in sat, ca Ilie Paduroiu si Grigore Stan de-i zicea Ratoi!\u201c \/\/ \u201ePropriu-z\u00e2s nu l-a inventat, l-a legat, a facut suitele, cum sa z\u00e2ce acuma. Da’ sunt si figuri de-ale lui Ilie Martin care nu mai sunt cunoscute acuma si nu le mai poate face nimeni!\u201c
\nIn jurul meu, legenda crestea incredibil cu toate eforturile povestitorilor de a o face o istorie verosimila. Data nasterii (1876) si a decesului (1962) erau incontestabile, caci aveau un martor material: morm\u00e2ntul calusarului. La fel, cel putin in mod teoretic, puteam socoti si detaliile in privinta casatoriei sale, caci doar aveam in fata doi urmasi, numai ca fabulatia isi spunea din nou cuv\u00e2ntul: \u201eA furat-o! A furat-o pe mama-mare a mea! Era mare, voluminoasa asa! A furat-o de la t\u00e2rg, din hora, din mijlocu’ horei…\u201c. Prin aceasta casatorie pe care Stelian o socotea mai mult o fapta haiduceasca dec\u00e2t semnul unei pasiuni, Ilie isi asigurase relatiile sociale care sa-l puna la adapost de urmaririle stap\u00e2nirii, caci uriasa lui sotie era fiica de primar si sora unui veteran de razboi temut pentru forta lui, iar \u201enasa Tomitoaie, era deputata la Curtea Martiala: il scotea pe usa din spate si-l scapa!\u201c.
\nCuplul pitic-consoarta uriasa justifica in naratiunile de azi ale tinerilor modul straniu in care batr\u00e2nul Martin se sustragea justitiei: \u201eC\u00e2n’ dadea da nacaz de-l cauta poterile cum era pe-atunci, il baga su’ fusta iei, il ascundea su’ fusta si punea m\u00e2inile asa, pe piept. Si venea jandarii si ‘ce: <Mama, n-ai vaz’t asa
\ns-asa s-asa… p-ala si p-alalalt? Nu stii incotro o fi luat-o?> Si ia: <Nu stiu, maca, ca si io da c\u00e2n’ l-astept, lua-l-ar si facearea-ar… Ca uite-mi pl\u00e2nge copilasii da foame, ca n-am ce sa le dau da m\u00e2ncare! Daca-l vedeti, sa nu-l t\u00e2neti mult ca, uite ce necaz e pa capu’ meu!…>\u201c.
\nAu urmat, r\u00e2nd pe r\u00e2nd, repere spatiale (F\u00e2nt\u00e2na lu’ Ilie Martin, Vadu’ lu’ Ilie Martin, unde isi aflau pagubitii animalele \u201erecuperate\u201c de el si de \u201ebaietii lui\u201c) si temporale (anul c\u00e2nd a jucat prima oara, cel in care a devenit vataf si si-a facut \u201etrupa\u201c, turneul). Prin acestea interlocutorii mei se straduiau sa ma convinga de un lucru: Ilie Martin a fost nu numai la Londra (rat\u00e2nd sau mai bine zis fiind pe nedrept exclus din primul grup invitat in 1935), ci, in compensatie si ca recunoastere a meritelor sale remarcabile, a facut un turneu in marile capitale europene! Nu avea rost sa cer alte marturii caci cele mai consistente si mai fascinante erau chiar povestirile. Celelalte suveniruri disparusera laolalta cu trofeul. La fel si scrisoarea de la British Museum. Fotografiile de la gale fusesera imprumutate si nerecuperate, ba chiar si armasarii pur s\u00e2nge englez fusesera achizitionati de CAP sau li se stinsese stirpea…
\nDar o fotografie a lui? Ca in fata unei vraji ce domina personajele stranii, p\u00e2na si aceasta disparuse… Mi-a fost imposibil sa gasesc vreuna in arhiva de la Bucuresti ori in colectia particulara a vreunui cercetator. Cu toate acestea, intr-o lunga si tihnita conversatie cu profesorul Mihai Pop, c\u00e2teva trasaturi mi-au infiripat imaginea lui de la sf\u00e2rsitul anilor ’50: un batr\u00e2n cu plete si mustati albe, marunt si robust, cu o privire agera ce parea sa se desparta de trup pentru a iscodi neincetat si care purta haina pe umeri si o palarie neagra cu boruri largi, ca prin Sibiu.
\nDescrierea imi evoca o serie de detalii din relatarile colonestenilor pe care le nesocotisem cumva. Mi-am amintit, bunaoara, afirmatia stranepotului sau cu privire la adevaratul sau nume: \u201ePropriu-zis numai noi, ramura asta dinspre tata-mare am fost Martin, ceilalti erau din neamu’ Stanca. Avea frati de-alde Stanca si peste deal, aici, intr-un sat, avea o sora.\u201c Sa fi fost Ilie Martin unul dintre sibienii despre care documentele vremii vorbesc atest\u00e2nd colonizarea satelor subcarpatice de catre margineni? Sa fi fost un transfug ardelean adoptat de familia Stanca din Maldaru? Sau unul dintre acele personaje tenebroase ce-si schimbau identitatea spre a nu fi prinse de potere? Oricum, detaliile infatisarii si numele lui ascund un mister care face ca adevarul istoric sa ram\u00e2na intangibil las\u00e2ndu-se coplesit de mit.<\/p>\n

Eroul colonestenilor nu mai este un simplu vataf de calusari, dar nici un simplu hot de cai, ci poarta toate atributele unui erou catre care tind toate celelalte existente, ori dupa formularea etnologului francez Arnold van Gennep, \u201eun erou civilizator considerat de legende ca stramos al unui anumit grup caruia ii apartin inventiile, formulele magice si ceremoniile introduse de el.\u201c<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Unul dintre \u201eexporturile de imagine\u201c cele mai rentabile ale rom\u00e2nilor a fost, de mai bine de un secol, cultura traditionala. Nu ma voi\u00a0 referi aici la participarile tarii noastre la expozitiile universale (Londra \u2013 1851, Paris \u2013 1867, Viena \u2013 1873), ci la cele dint\u00e2i prestatii coregrafice ale unor grupuri taranesti peste hotare. In 1897,… Cite\u0219te mai mult »\u201eCel mai mare imbl\u00e2nzitor de cai\u201c<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[1],"tags":[],"class_list":["post-7749","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-mozaic"],"views":3190,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/7749","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=7749"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/7749\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=7749"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=7749"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=7749"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}