Desi titlul il pomeneste pe unchiul Boonmee, nu pe Boonmee pur si simplu, povestea nu e spusa de nepotul acestuia (asta daca va fi av\u00e2nd vreun nepot). Cel mai probabil, acest \u201eunchi\u201c e mai degraba o formula de politete. Fapt e ca un narator unic nu exista, ci aflam mai int\u00e2i istoria lui Boonmee (mai exact, istoria ultimelor zile din aceasta ultima viata a sa), c\u00e2te ceva din vietile sale anterioare (in cel putin una dintre aceste vieti, nu e deloc clar rolul sau), un fragment din povestea fiului sau si un scurt epilog.
\nUnchiul Boonmee (Thanapat Saisaymar) nu pare sa faca prea mari distinctii intre viata unui om si cea a unei insecte (\u201eAm omor\u00e2t multi comunisti si multi g\u00e2ndaci\u201c, astfel isi explica boala de rinichi de care sufera). Pentru el, faptul ca sotia sa, moarta de 19 ani, ii apare si ii vorbeste e cel mai natural lucru din lume. La fel si intoarcerea dupa 13 ani a fiului, paros ca un Bigfoot si cu niste luminite rosii in loc de ochi. Exotismul asta furnizeaza cele mai memorabile momente ale filmului, poate si pentru ca budismul \u201eUnchiului Boonmee\u201c e cu totul diferit de cel pe care cinematograful mainstream l-a consacrat. Daca in \u201eSapte ani in Tibet\u201c, in cadru ar fi aparut o asemenea aratare, viitorul Dalai Lama ar fi lesinat pe loc iar alpinistul austriac interpretat de Brad Pitt ar fi infr\u00e2nt-o in lupta dreapta. Boonmee e un altfel de erou, unul pe care c\u00e2teodata abia il vedem.
\nMulte din scene au loc in jungla. Fiecare dintre ele este (sau pare a fi) filmata cu materialul gasit la fata locului. Adica printre tot felul de liane si arbusti. Nimeni nu pare sa fi taiat cu maceta paduri intregi pentru cadrul perfect. Rezultatul e de o picturalitate absolut hipnotica.
\nCuloarea locala se
\npierde la granita
\nGeneroase, intentiile lui Apichatpong Weerasethakul sunt insa imposibil de descifrat de catre spectatorul occidental. In principiu, se succed sase stiluri de filmare, dintre care cele mai importante sunt cele caracteristice cinematografului clasic, documentarului si dramei istorice, respectiv stilului personal al regizorului thailandez. Filmate cu mijloace restr\u00e2nse, serialele vechi de televiziune thailandeze stimulau aparitia unor improvizatii din cele mai ingenioase, unele dintre ele situate la granita cu kitsch-ul. Printre acestea, monstrii care p\u00e2ndeau in umbra: pentru ca spectatorii sa ii poata vedea si pentru ca aveau corpul in intregime acoperit cu blana, s-a gasit solutia sa li se monteze beculete in dreptul ochilor. Acestei practici i se datoreaza aspectul exterior al lui Boonsong.
\nSpectatorului non-thailandez, Boonsong ii pare ridicol (cel mai probabil), fioros, in cazul celor usor impresionabili, sau aparitia lui e pur si simplu inexplicabila. In realitate, blana si luminitele reprezinta inca un apel la memorie (la fel cum sunt, de pilda, referirile la trecutul totalitar al Thailandei). Weerasethakul insusi si-a propus in \u201eUnchiul Boonmee\u201c o meditatie despre moartea cinema-ului. Nu doar Boonmee moare, si memoria lui odata cu el, ci si filmul in care el apare e una dintre ultimele victorii ale peliculei asupra digitalului.
\nAlteritate si profetii ermetice
\nToate chestiile astea nu avem cum sa le aflam din film, oric\u00e2t de receptivi am fi. In acelasi timp, sunt informatii care nu saracesc cu nimic experienta pe care c\u00e2stigatorul ultimului Palme d’Or o ofera. Filmul lui Weerasethakul e unul la care te uiti ca la o pictura, nu trebuie sa intelegi \u201edespre ce e\u201c ca sa-ti placa (sau ca sa-l detesti). De ce, spre finalul filmului, Roong si Jen ies din camera si ram\u00e2n totusi acolo nu am inteles nici p\u00e2na acum si tot nu mi se pare ca as fi pierdut ceva fundamental. Dimpotriva, lipsa informatiilor m-a obligat sa-mi formulez propriile teorii, la fel cum lipsa conditiilor i-a obligat pe cei de la inceputurile televiziunii sa gaseasca propriile lor solutii.
\nIntr-o tratare in oglinda a chestiunii strainului, aflam ca Boonmee a ucis comunisti in tinerete sau ca Jen, cumnata lui, nici nu concepe sa traiasca sub acelasi acoperis cu un imigrant din Laos. La polul opus, acelasi Boonmee a sedus o printesa intr-o viata anterioara, insa a facut-o sub forma de peste. In aceasta ultima viata, la c\u00e2tiva ani dupa moartea mamei sale, fiul sau preia pasiunea acesteia pentru fotografie. In cele din urma, devine una cu subiectul sau. Intr-un fel de \u201eBlow Up\u201c inversat, Boonsong investigheaza realitatea fotografiata p\u00e2na la un punct in care se integreaza cu totul in ea. In cele din urma, pasiunea il transforma fizic. Intr-un fel, trecutul insusi il transforma fizic, cel putin asta am crezut in sala de cinema. Ce cred acum e ca transformarea nu e in mod necesar a lui.
\nCi poate Weerasethakul insusi e sotia lui Boonmee, el insusi e monstrul paros care s-a dus sa traiasca in padure, el e cel pe care il vom primi in viitor la masa noastra ca pe un extraterestru. Viata asta pe care o vedem acum nu e una trecuta a lui Boonmee, ci una viitoare a noastra. Una in care o sa mai vedem c\u00e2nd si c\u00e2nd Cinema-ul, dar n-o sa-l mai recunoastem.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"
Desi titlul il pomeneste pe unchiul Boonmee, nu pe Boonmee pur si simplu, povestea nu e spusa de nepotul acestuia (asta daca va fi av\u00e2nd vreun nepot). Cel mai probabil, acest \u201eunchi\u201c e mai degraba o formula de politete. Fapt e ca un narator unic nu exista, ci aflam mai int\u00e2i istoria lui Boonmee (mai… Cite\u0219te mai mult »Vie]ile noastre viitoare: \u201eUnchiul Boonmee\u201c de Apichatpong Weerasethakul<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[66],"tags":[5589],"class_list":["post-7742","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-arte-media","tag-unchiul-boonmee"],"views":1653,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/7742","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=7742"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/7742\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=7742"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=7742"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=7742"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}