{"id":7622,"date":"2011-05-05T11:12:36","date_gmt":"2011-05-05T09:12:36","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=7622"},"modified":"2011-05-05T11:17:14","modified_gmt":"2011-05-05T09:17:14","slug":"jocurile-sunt-facute-cartarescu-prin-cortazar","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/jocurile-sunt-facute-cartarescu-prin-cortazar\/","title":{"rendered":"Jocurile sunt facute. Cartarescu prin Cort\u00e1zar"},"content":{"rendered":"

Avanscena<\/strong>
\nNu de putine ori m-am trezit prinsa in discutii iscate de premisele uneia si aceleiasi defectiuni: Cartarescu se repeta. Spune in toate cartile aceleasi lucruri. Si nu e vorba de modul in care se \u201erepeta\u201c Balzac sau Marin Preda, de niste marci auctoriale anume, de personaje care circula intre opere autonome, de topoi recurenti, constitutivi ai unui univers imaginar. Personaje, nume, cadre, detalii de prim-plan si de umbra, la Cartarescu toate revin intretesute in chip descumpanitor, chiar si pentru cei mai generosi consumatori ai literaturii si metaliteraturii postmoderne. Impresia e ca mai multi naratori spun aceeasi poveste, fara sa constientizeze aspectul. Unde e insa logica acestei strategii de redistribuire a aceluiasi bagaj informational intre copertele unor volume cu titluri diferite? Caci riscurile ei sunt enorme \u2013 dac-ar fi sa numesc doar trei dintre ele: 1. plictisirea adresantului; 2. promiscuitatea autopastisei (in pofida hiperlegitimarii ei in era postmodernismului dur); 3. esecul comercial (la ce bun sa toci banii pe acelasi produs?). Poeticile clasice nu dau prea multe sanse acestui gen de discurs extrem redundant, si totusi Cartarescu tocmai prin asta a facut cariera, prin ambalarea aceluiasi intre alte coperte, prin inducerea dependentei fata de iterativ, prin ceea ce, nu foarte gentil spus, inseamna la urma urmei mcdonaldizare. Ca Mircea Cartarescu a reusit sa converteasca absolut toate aceste riscuri in performante este, iarasi, o constatare la indem\u00e2na oricui (macar in ce priveste spatiul rom\u00e2nesc).
\nPuternica reproductivitate a operei cartaresciene este oare altfel dec\u00e2t in armonie cu atributele curente ale unui text postmodern? In mare masura, nu. Insa are si unele pricini numai ale ei, sau, in fine, puternic personalizate. Poliglosia, de pilda \u2013 voci diferite ale aceluiasi narator sau naratori diferiti \u2013 e inexistenta in \u201eOrbitor\u201c si in orice alta proza a acestui autor. Vocea de aici e fidela unui singur idiolect. Concluzia cea mai la indem\u00e2na in acest caz, anume proclamarea unei instante auctoriale cu politica de m\u00e2na-forte \u2013 iata \u201eStap\u00e2nul\u201c textului, autorul-narator absolut, detinatorul puterii, domn peste personaje, ca Hades peste umbre! \u2013 este si cea mai fragila. Ipoteza unui discurs autoritar, monarhic (omniscient, in poetica traditionala a romanului) e disonanta cu prezenta umilitoare a repetitiei excesive, a povestilor reluate, care distruge pretentiile unui discurs coerent, fie el un dictat emis de o instanta autocrata, careia nu-i pot fi facute reprosuri nici macar c\u00e2nd graieste de sub aripa senilitatii.<\/p>\n

In studiul de fata nu urmaresc insa o analiza a factorilor care asigura succesul cartarescian de piata, nici o situare ierarhica a prozei sale pe scala productiei intra- si internationale ori a canonului pomo. Vreau doar sa cercetez daca textul dispune de alibiuri interne, care sa justifice strategiile redundantei. Altfel spus, daca i se poate atasa o intentionalitate in interiorul fictiunii, daca exista o \u201egena\u201c a redundantei in textul cartarescian, care-l determina sa se comporte asa, iar nu altminteri. N-o fac deci din perspectiva unui critic sau a unui istoric literar (nu ma intereseaza asadar in primul r\u00e2nd c\u00e2t de valoros si de rezistent la presiunea altor valori e Cartarescu), ci din perspectiva unui hermeneut intrigat de comportamentul unei opere literare, care descoase doar \u201ece spune\u201c textul.
\nInvestigatia mea a pornit de la sesizarea unor frapante similitudini intre proza cartaresciana \u201eREM\u201c si povestirea \u201eSf\u00e2rsitul jocului\u201c a lui Julio Cort\u00e1zar.<\/p>\n

Exista cel putin trei motive care atesta o filiatie profunda intre proza lui Julio Cort\u00e1zar \u201eSf\u00e2rsitul jocului\u201c (tradusa in rom\u00e2neste inca din anii ’60, intr-o antologie cu acelasi titlu *) si cartaresciana \u201eREM\u201c. Primul dintre ele: cuv\u00e2ntul de deschidere a prozei cartaresciene este Cort\u00e1zar (fapt ce poate fi usor trecut cu vederea, de vreme ce dupa Cort\u00e1zar mai urmeaza M\u00e1rquez si altii); al doilea este discret-vadita filigranare a jocului fetitelor din \u201eREM\u201c pe conturul jocului din proza autorului argentinian, iar al treilea \u2013 un bizar intertext, aparent pierdut printre cuvinte, dar pus bine in evidenta de laconismul exprimarii si de majuscule, in textul cartarescian: \u201eMarile Jocuri luau sf\u00e2rsit\u201c.
\nJoc de trei<\/strong>
\nScurta proza a lui Cort\u00e1zar \u201eSf\u00e2rsitul jocului\u201c vorbeste despre trei surori care inventeaza un joc. Natura jocului (fantastic, romantic\/ romantios, magic, alegorie, parabola, imersiune psihica?) e greu de stabilit si nu intereseaza aici in primul r\u00e2nd. Prefer sa-l cataloghez, mai comod, drept o formula proteica de limbaj. Important este insa ce se int\u00e2mpla cu cei (cele) care-l joaca, fiindca numai acest aspect, al consecintei, pune cu adevarat in lumina jocul.
\nPersonajele feminine ale lui Cort\u00e1zar, trei fetite aflate la o v\u00e2rsta incerta, evadeaza constant din realitatea casei intr-un regat imaginar, creat prin conventie, intr-un spatiu marginal, l\u00e2nga o cale ferata, departe de ochi si de urechi neavenite, spioni de-ai casei sau mai indepartati. Jocul se desfasoara asadar intr-o clandestinitate asumata si are tiparul spectacolului: una dintre fetite \u201eperformeaza\u201c, iar celelalte privesc. \u201eActrita\u201c e trasa la sorti si are la dispozitie o recuzita (podoabe improvizate) dictata de celelalte doua, de elementele pasive ale jocului. Recuzita poate fi ostila oricarui rol, saracacioasa, ori dimpotriva, opulenta, prielnica marilor desfasurari de expresie \u2013 in functie de barometrul afectiv al celor doua care o impun.
\nGrupul este departe de a fi omogen, exista o privilegiata \u2013 Leticia \u2013, care, fiind debila fizic (alba si slaba ca o sc\u00e2ndura, se spune) trebuie protejata; ea dezvolta un straniu, serafic ascendent asupra celorlalte doua si e usor de ghicit c\u00e2ta gelozie, amestecata cu duiosie si compasiune, se nastea in surorile \u201evalide\u201c. Naratia e la persoana I homodiegetica (celelalte doua fetite-personaj fiind \u201eeu si Hollanda\u201c).
\nJocul e destul de sofisticat \u2013 un joc \u201ede fete\u201c \u2013 despre masti si statui (cocktail arhetipal). Mastile inseamna corporalizarea unei expresii interioare \u2013 mila, invidia, clevetirea, deziluzia, hotia \u2013, iar statuile, ajutate sau incurcate de \u201epodoabele\u201c impuse de juriul asistent, inseamna interpretarea, prin incremenire extatica, a unei specii umane la alegerea \u201eactritei\u201c: Venus de Milo, printese chinezoaice etc. Daca podoaba impusa e ostila, inadecvata rolului, odata ce e adaptata cu succes, da seama de dibacia performerei. Din momentul in care intra in rol, statuia sau masca se extrage din lume, nu mai vede si nu mai aude nimic, rapita parca in dimensiunea fictiva, a rolului. Abia c\u00e2nd \u201eiese\u201c din\u00a0 masca sau din statuie, fosta locuitoare a extazului se anima, recunosc\u00e2ndu-le din nou pe celelalte doua, si intreaba \u201ecum a fost?\u201c, cum au reactionat calatorii din tren etc.
\nP\u00e2na la aparitia \u201eprimului biletel\u201c, jocul nu era o intrecere reala, ci doar o avanpremiera, o stare provizorie, de asteptare, de exersare. Discordia (si prin urmare competitia, adevaratul joc) incepe abia c\u00e2nd survine elementul masculin, Ariel, t\u00e2narul calator care admirase, de la geamul vagonului, reprezentatiunea fetelor. El confirma heterogenitatea si ierarhia grupului, aleg\u00e2nd-o pe Leticia (\u201ecea mai frumoasa e cea mai lenesa\u201c \u2013 \u201elenesa\u201c e perspectiva privitorului extraneu, al personajului intrus; cititorul stie ca \u201elenea\u201c Leticiei inseamna debilitate fizica, perpetua convalescenta), st\u00e2rnind perplexitatea si psihanalizabila gelozie a celorlalte doua, nealese, dar pline de vlaga. Avantajul alesei in competitia cu celelalte e secretizarea starii ei speciale, tabuizarea. De aici isi trage seva Leticia, credeau celelalte, hotar\u00e2ndu-se \u201esa limpezeasca lucrurile\u201c si s-o demaste in fata \u201eprintului\u201c Ariel indata ce se va ivi prilejul. Demascarea nu se int\u00e2mpla pentru ca, tocmai in ziua int\u00e2lnirii decisive \u2013 ele trei si \u201eprintul\u201c \u2013, Leticia ram\u00e2ne tintuita la pat, in locul vulnerabilei sale fapturi trimit\u00e2nd o scrisoare. \u201eCe scria in scrisoare? El n-a vrut s-o citeasca l\u00e2nga\u00a0 ele\u201c, \u201eeu as fi vrut s-o intreb ce scria in scrisoare…\u201c, se fram\u00e2nta naratoarea. Ceva frumos si trist, pesemne… oricum, int\u00e2lnirea dintre cei alesi nu s-a produs, si un sentiment subteran le face pe fete sa creada ca fara Leticia jocul nu mai are rost: \u201eo sa vezi ca de m\u00e2ine se sf\u00e2rseste jocul\u201c. Caci Leticia este jocul. Apoi mecanismul se schimba brusc, fireasca gelozie a fetelor se varsa intr-o bunatate cu unda de regret, alta dec\u00e2t bunatatea compasionala la care erau obligate mai inainte de statutul de ruda sau dec\u00e2t menajamentele dintotdeauna care ocrotesc un fizic friabil. Nu stim de ce a ramas Leticia la pat, de ce a refuzat int\u00e2lnirea, si nu stim ce scria in scrisoare, dar se poate banui un resort decisiv, ultim. C\u00e2nd se hotaraste o noua reprezentatie, jocul atinge apogeul: Leticia va juca Regina, podoabele vor fi alese cu maximum de potential (\u201ei-am ales lucruri minunate, bijuterii…\u201c) pentru o maxima adecvare; dar conlucrarea aceasta intre parti, intre partea activa si partile pasive, e suspecta. (Jocul, in mod normal, tinea de tensiunea dintre fronturi, de provocare, de obstacolul reprezentat de dictarea unor podoabe ostile, contradictorii). Maximei impliniri (Leticia joaca cea mai frumoasa si cea mai tragica regina, Ariel, iesit pe fereastra trenului o soarbe cu privirea, \u201enumai pe ea, singura…\u201c) ii succeda golul deplin. La urmatorul spectacol, Leticia ram\u00e2ne iar acasa, in liniste desav\u00e2rsita, si, chiar daca celelalte doua fete continua sa reprezinte iscusite masti sau statui, locul lui Ariel, de la geamul trenului, ram\u00e2ne gol. \u201ePoate era pe partea cealalta…\u201c, presupune naratoarea.<\/p>\n

Presupozitia in treacat aruncata \u2013 poate era pe partea cealalta \u2013 e chiar sensul jocului: Ariel era pe partea cealalta pentru ca nu mai era pe partea aceasta. Sau poate ea, Leticia, nu mai era pe partea aceasta. Leticia moare sau altceva se int\u00e2mpla cu ea, ceva care o duce si o lasa dincolo. Intregul joc nu pare \u2013 in lumina acestei supozitii \u2013 dec\u00e2t cautarea unei brese spre partea cealalta. Morbul care disemineaza unitatea tripartita a grupului fetitelor este un eros-thanatos fara de care aleasa ar fi vegetat latent, ca frumoasa din padurea adormita. Aleasa moare. Sau moare cea aleasa, un pic tristanesc daca vreti. Ariel (mesagerul psihopomp) o alege pe cea mai putin vie, pe cea mai \u201elenesa\u201c. C\u00e2nd nu mai este ea, nu mai este nici el. Daca personajul Ariel n-ar fi existat, figura de privilegiata si de excentrica a Leticiei n-ar fi trecut de banalul v\u00e2rstei (capricii pasagere, de fata pre-nubila) sau de dimensiunea morala, care cere menajarea infirmului. Dar Ariel alege faptura cea mai putin umana, cea mai supusa durerii, o fiinta strivita (ca o sc\u00e2ndura, ca o foaie alba de h\u00e2rtie).
\nJocul are puteri magice: \u201eactrita\u201c nu stie ce poveste a spus, a fost ea insasi spusa de masca sau de statuie. \u201eCum a fost?\u201c e intrebarea pusa de cel intors printre cei vii; ceilalti stau pe mal, alesul coboara in infern, dar c\u00e2nd iese in lumea viilor, uita tot. Jocul se joaca intr-o bucla circumscrisa de Lethe. Lethe-Lethicia. Leticiei i s-a int\u00e2mplat ceva rarisim, pus de-o parte pentru cei alesi: n-a mai iesit din masca Reginei. A ramas in ghearele propriei povesti, in partea cealalta.
\nJoc de sapte. Ritmuri pentru nuntile necesare<\/strong>
\nIn \u201eREM\u201c sunt sapte fete, sapte vise, sapte regine. Sapte \u201eregate\u201c, sapte flori, sapte obiecte trase la\u00a0 sorti, sapte culori. Sapte jocuri: Balena \u2013 obiect: iadesul \u2013 descensus ad inferos \u2013 calatoria spre centrul pam\u00e2ntului; Ada \u2013 obiect: ceasul \u2013 v\u00e2rstele omului; Carmina \u2013 obiect: perla \u2013 \u201esa nastem un om\u201c; Puia \u2013 obiect: pixul \u2013 zodia Hymerei; Ester \u2013 obiect: termometrul\u00a0 (focul) \u2013 Geneza si Apocalipsa; Garoafa \u2013 obiect: papusa \u2013 Judecata; Nana (aleasa) \u2013 obiect: inelul \u2013 casatoria (ultimul joc).<\/p>\n

Niste fetite se joaca de-a reginele. Una dintre ele e aleasa. Joc de fete, codificabil la modul conventional freudian. Asexuate inca, practica ritualuri de casta, fascinate de Puia, papusa fara sex, farmazoana, care si la batr\u00e2nete va arata tot ca un copil. Asculta povesti cu printese caut\u00e2nd \u201egema care fereste de dragoste\u201c, iar la \u201eZaresc trei printi calare\u201c, resping instanta masculina, raspunz\u00e2nd: \u201eUn barbat cu capul spart\/ Peste mare aruncat…\u201c. C\u00e2nd se sf\u00e2rseste jocul, aleasa are prima menstra. Loc destul de cramponari psihanalitice, nu voi insista pe acest gen de lectura, desi nu e de ignorat.
\nIntertextul cu nuvela lui Cort\u00e1zar e destul de transparent: jocul de-a reginele se joaca fara public (vezi marginalitatea clandestina, la Cort\u00e1zar), in spatii alese, reginele se trag la sorti, iar sortii le dicteaza ce culoare, floare, \u201eregat\u201c si\u00a0 ce podoaba trebuie sa adecveze rolului lor. Se int\u00e2mpla si aparente nepotriveli \u2013 lui Ester, evreicei (v. si configuratia eliadesca a distributiei feminine: evreica, tiganca…), ii cade sa fie regina galbena (\u201eca nuca-n perete\u201c), desi era evident ca rosul era culoarea ei. Un Egor-Ariel le supusese pe toate la probe si hotar\u00e2se ca doar una era aleasa: naratoarea. Jocul nu se implineste dec\u00e2t in efectiv complet, iar daca una dintre fete lipseste, celelalte isi umplu timpul cu jocuri \u201emediocre\u201c, minore, deseneaza sotroane in forma de melc (!) sau se dau huta. Jocul inseamna secretizare si epurare de contactul cu realitatea. Fetele care sunt pe r\u00e2nd regine si supuse jocului inventat de regina zilei sunt cu totul altele dec\u00e2t cele care se duc seara acasa si palavragesc cu parintii lor. Regula jocului devine clara abia in ziua a doua, ziua Adei: fiecare va trece pe un culoar trasat cu creta, unde sunt notate v\u00e2rstele omului: zece, douazeci, treizeci, patruzeci… s.a.m.d. de ani. Culoarul e un cronotop concentrat, astfel ca infatisarea copilei care-l parcurge se modifica fulgerator, arat\u00e2nd cum va fi ea la douazeci, la treizeci etc. de ani si, oribil climax, arata cum si c\u00e2nd ii va fi moartea. Textul cartarescian nu trebuie suspectat de spectrul fantasticului gotic, alta este functia jocului din ziua a doua: conventia era ca nimeni s\u00e3 nu spuna celei abia intoarse din culoar cum arata la felurite v\u00e2rste sau, mai ales, cum si c\u00e2nd va muri. Fiecare dintre ele era spectatoarea vietii si mortii pe fast forward ale celorlalte, mai putin a vietii si a mortii ei. Legam\u00e2ntul ram\u00e2ne insa drastic. Amnezia celei care se intorcea de \u201eacolo\u201c trebuia conservata, niciuna dintre performere nu avea sa stie \u201ecum a fost\u201c, odata iesita din rol si revenita l\u00e2nga celelalte. Ba unele fete vor uita cu desav\u00e2rsire chiar si de joc \u2013 vezi int\u00e2lnirea Nanei cu Ester, peste douazeci de ani (!), c\u00e2nd, aceasta din urma nici nu-si mai aminteste de vara aceea, vara jocului…<\/p>\n

Primul lucru de remarcat si in acest caz este amnezia performerei si autismul ei. Nu stie ce i s-a int\u00e2mplat si nici n-a sesizat reactia celorlalte. Nu va avea niciodata controlul asupra a ceea ce a \u201ejucat\u201c, in schimb va simti permanent ca a fost \u201ejucata\u201c de joc. Ram\u00e2ne ispita iscodirii, a cort\u00e1zarienei \u201ecum a fost?\u201c \u2013 intrebarea celui intors printre vii, a celui pentru care timpul incepe din nou sa curga. Jocul e perimetrul unde se spune de fiecare data marea poveste a lumii si unde e data uitarii, in chip egal, de fiecare data. O bucla in care cel intrat isi pierde mintea, parintii si copiii, un stop-cadru mnezic si al vietii de relatie, un inghet. Pacientul e surd si orb, manipulat de propria poveste, care e povestea tuturor.
\nPlecarea discreta a Leticiei in nuvela lui Cort\u00e1zar insemna in fapt o ram\u00e2nere in latul timpului fictiv al Reginei (n-avem stire daca ram\u00e2nerea se petrece cu acordul sau la dorinta performerului ori daca e arestat acolo impotriva vointei sale, ca intr-un lagar). Leticia nu mai este alaturi de celelalte fetite nu pentru ca a murit, ci pentru ca n-a mai gasit calea ori n-a mai vrut sa iasa din poveste. Alba Leticia, faptura bidimensional-slaba, ca o foaie de h\u00e2rtie.
\nCe i se int\u00e2mpla celui ce nu mai iese din alveola povestii, a jocului? Ceva cu consecinte stranii, ce cautioneaza un tip de \u201einfractiune\u201c literara subtila, indiscernabila la prima vedere: autismul, surzenia instantelor producatoare de discurs \u2013 care, in termeni de economie fictionala, devin la Cartarescu o ratiune suficienta pentru proliferarea aceluiasi tip de discurs, a aceleiasi povesti. Autismul ca alibi al repetitiei infinite. Nemaiprimind stimuli din exterior, nemaiauzindu-se nici pe sine, nici pe cei din afara, spectatori de pe margine, naratorul spune mereu acelasi lucru, cu convingerea inocenta ca nareaza ceva nemaiauzit, pentru prima oara; avem asadar istorii si persoane in dublu, in triplu exemplar, nestiutoare de geminarea infinita la care participa. Temporalitatea buclei e una fara anterioritate si posterioritate, povestea se inv\u00e2rte mereu in prezent, astfel constiinta perpetuei iteratii nu exista.
\nCe se int\u00e2mpla c\u00e2nd toate personajele naratoare sunt inghitite in bucla povestii? Se int\u00e2mpla o neasteptata simfonie, in care toti c\u00e2nta aceeasi partitura, dar nu dintr-un sentiment colectiv al unirii de forte, ci separat, fiecare pentru sine, cu o grandioasa poza a originalitatii personale. E valabil faptul si pentru autor \u2013 pentru Mircea Cartarescu? Un raspuns afirmativ nu-i poate fi dec\u00e2t favorabil. Ar beneficia si el, autorul, alaturi de personajele si de naratorii sai, de alibiul repetitivitatii autiste, consecinta a dezertarii definitive in bucla propriei fictiuni. Este, in fond, un alibi mai mult dec\u00e2t onorabil pentru grandioasa poza a originalitatii personale, din orice unghi ar fi ea prinsa si orice ipostaza a autorului ar avea in vedere.
\nJocul din \u201eREM\u201c, in care se afla ad\u00e2nc insurubata nuvela lui Cort\u00e1zar, executa, in ultima instanta, o punere in abis a intregii creatii in proza a lui Mircea Cartarescu.<\/p>\n

Acum, revenind la precautiile initiale. Afirmam ca incercarea mea nu e facuta cu instrumentele unui critic sau ale unui istoric literar, ci ale unui hermeneut: argumentele mele pledeaza pentru o \u201ecorectitudine fictionala\u201c a textului, care nu e cu necesitate si o judecata de valoare. Practic, un critic poate riposta, citind acest articol, ca nu politica interna a textului e relevanta, ori faptul ca poate fi identificat, la o adica, un principiu generator al operei, o logica a fictiunii, ci, inainte de toate, talentul si capacitatea autorului de a-si exploata informatia. Pe de alta parte, nu sunt de neglijat nici cautarile hermeneutului, fiindca, independent de gustul si de predilectiile unui critic literar, e important sa se distinga intre un text dotat cu o motivatie interioara \u2013 nu cu necesitate valoros \u2013 si produsul pur al inabilitatii unui autor de a-si gestiona materialul. Sunteti liberi sa va placa sau nu, dar nu puteti nega calitatile unui text care, fictional vorbind, se sustine.
\nIn alta ordine de idei, intregul meu demers de a dibui o \u201egena\u201c a redundantei, id est o coerenta interna a prozei lui Cartarescu risca sa reduca opera celui mai citit scriitor rom\u00e2n al momentului la o nota de subsol a nuvelei lui Cort\u00e1zar. C\u00e2ta vreme poate oferi insa o demnitate ontologica fictiunii cartaresciene, care altminteri a suportat destule bice din partea criticii, de la lipsa de originalitate la onanism textualist, eu zic ca pretul merita platit.<\/p>\n

 <\/p>\n

Nota: <\/strong>
\n* Julio Cort\u00e1zar, \u201eSf\u00e2rsitul jocului\u201c, traducere de Irina Ionescu si Dumitru Tepeneag, Editura pentru literatura universala, Bucuresti, 1969.<\/p><\/blockquote>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Avanscena Nu de putine ori m-am trezit prinsa in discutii iscate de premisele uneia si aceleiasi defectiuni: Cartarescu se repeta. Spune in toate cartile aceleasi lucruri. Si nu e vorba de modul in care se \u201erepeta\u201c Balzac sau Marin Preda, de niste marci auctoriale anume, de personaje care circula intre opere autonome, de topoi recurenti,… Cite\u0219te mai mult »Jocurile sunt facute. Cartarescu prin Cort\u00e1zar<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[5497,5498,5496,3233,1206,4738,1521],"class_list":["post-7622","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara","tag-orbitor","tag-rem","tag-sfarsitul-jocului","tag-critica","tag-critici","tag-julio-cortazar","tag-mircea-cartarescu"],"views":12902,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/7622","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=7622"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/7622\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=7622"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=7622"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=7622"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}