Pentru cei\u00a0 mai multi exegeti, ca si pentru publicul obisnuit, Michel Eyquem de Montaigne conteaza ca scriitor. De obicei, e prezentat astfel: \u201escriitor francez din secolul al XVI-lea, a carui faima e legata de publicarea unei singure lucrari, numita \u00abEseuri\u00bb\u201c. Simtind nevoia sa nuanteze, unii dintre exegeti ofera si lamuriri suplimentare de tipul: eseist, cugetator, moralist, umanist si chiar… curtean, cu referire la \u00eensarcinarile lui politice (Montaigne a fost consilier \u00een Parlamentul din Bordeaux si chiar primar al orasului, precum si mediator \u00een conflicte religioase pe plan local). Mult mai rar se face \u00eensa vorbire despre calitatea de filosof a autorului de care ne ocupam. Dar acest tratament nu este oare \u00eendreptatit? \u00cen definitiv, chiar el avertizase raspicat: \u201eNu sunt filosof\u201c. Propun sa nu-l credem pe cuv\u00e2nt. Opera poate vorbi mai bine despre autor dec\u00e2t autorul \u00eensusi. (Mai mult ca sigur ca Montaigne ar fi aprobat aceasta sentinta cu miez etic).
\n\u00cen incitanta sa lucrare intitulata \u201eO contraistorie a filosofiei\u201c Michel Onfray denunta ignorarea lui Montaigne de catre corifeii filosofiei franceze a secolului XX. Vina e cu at\u00e2t mai mare cu c\u00e2t, crede Onfray, \u201eMontaigne a inventat filosofia franceza\u201c, ba mai mult, reprezinta \u201eunul dintre cei mai mari filosofi din \u00eentreaga istorie\u201c. O judecata excesiva, vor spune multi, si pe buna dreptate. Dar nu una complet falsa. Formulata de pe alte metereze teoretice, judecata suna la fel de apasat, dar din directie opusa. Astfel, Constantin Noica \u00eesi sustine teza (nu lipsita de ironie malitioasa) ca \u201eFranta e tara \u00een care uneori oamenii pot fi mari fara sa aiba nimic de spus\u201c d\u00e2ndu-l ca prim exemplu chiar pe Montaigne, despre care afirma: \u201en-avea nimic de spus si-i ram\u00e2nea sa vorbeasca despre sine si despre tot\u201c. Aprecieri extreme, derutante pentru cititorul onest, interesat de adevar.
\n\u00cen schimb, pentru a evita o calificare prea transanta (gest care nu izvoraste dintr-o \u00eentelepciune superioara, ci mai degraba din oportunism), cultura mediatica recenta recurge, \u00een ce-l priveste pe Montaigne, la formule alunecoase, la etichete ambigue, de tipul \u201eg\u00e2nditor umanist\u201c, \u201escriitor si filosof\u201c etc. Este indiscutabil faptul ca Montaigne a avut at\u00e2t calitatile unuia, c\u00e2t si pe ale celuilat. Totusi \u2013 chiar si succesiunea termenilor o sugereaza -, \u00een prim plan e plasat scriitorul, nu filosoful. Situatia ram\u00e2ne finalmente ambigua (transmutarea termenilor nu ne ajuta), fapt ce face ca nu de putine ori autorul \u201eEseurilor\u201c sa treaca drept scriitor \u00een ochii filosofilor si filosof \u00een ochii scriitorilor. Exista, totusi, si exceptii. \u00cen \u201eDictionar de opere majore ale filosofiei\u201c, Montaigne figureaza la loc de cinste. Denis Huisman, autorul numitului dictionar, i-a dedicat doua articole (as zice suficient de consistente) unul despre \u201eEseuri\u201c si un altul despre \u201eApologia lui Raymond Sebond\u201c.
\nNu-mi propun o cercetare a felului \u00een care a fost receptat Montaigne \u00een cultura rom\u00e2na, desi cred ca tema e cu adevarat interesanta, \u00eentre altele pentru ca ar permite o developare a atitudinilor autohtone fata de genuri culturale majore cum sunt literatura si filosofia. Voi schita aici doar c\u00e2teva luari de pozitie (implicite sau explicite).
\nAlexandru Odobescu poseda \u00een 1858 (anul casatoriei sale cu Sasa Prejbeanu) o biblioteca impunatoare (cam 1500 de volume), care cuprindea autori clasici si moderni, editati \u00een bune conditii. \u201eEra biblioteca unui filolog clasic si a unui arheolog\u201c, aprecia G. Calinescu \u00een \u201eIstoria literaturii rom\u00e2ne…\u201c. Nimic surprinzator, daca tinem seama de faptul ca Odobescu provenea dintr-o familie bogata, cu traditie carturareasca, dar si de faptul ca el era \u00eenca din anii adolescentei \u201ededat studiilor cu pasiunea unui lord colectionar\u201c. Pe unul din rafturi, alaturi de lucrari ale lui Villon, La Bo\u00ebtie si Rabelais se aflau \u201eEseurile\u201c lui Montaigne si \u201eCugetarile\u201c lui Pascal. Odobescu vorbea limba lui Montaigne \u00een mod curent, formatia lui intelectuala era organic legata de limba franceza.\u00a0 Totusi, biblioteca ram\u00e2ne cel mai puternic element de apropiere \u00eentre ei, desi \u00eei desparteau trei veacuri: sa ne amintim ca, la r\u00e2ndul lui, Montaigne \u00eesi gasise loc de refugiu si de meditatie (unde, \u00een sf\u00e2rsit, putea fi \u201esingur si netrebuincios\u201c) \u00een biblioteca plasata la etajul al treilea al unuia din turnurile de colt ale castelului sau. Aici se gaseau, aranjate pe cinci r\u00e2nduri de rafturi \u00een semicerc, circa o mie de volume de filosofie, istorie, poezie si religie. Si \u00eenca: dincolo de legatura lor str\u00e2nsa cu lumea cartilor, am putea detecta o anumita afinitate spirituala \u00eentre cei doi barbati: firea lor contemplativa, indolenta, animata totusi de o vie curiozitate. Coseuri (ar zice G. Calinescu), maestrii \u00een arta improvizatiei si a digresiunii savante, am\u00e2ndoi au dat stralucire genului eseistic; unul a scris un fals tratat de v\u00e2natoare (\u201ePseudo-kynegeticos\u201c), celalalt un fals tratat de filosofie (pornind totusi de la o \u00eentrebare serioasa: \u201eCe stiu eu?\u201c).
\nSa ram\u00e2nem tot \u00een biblioteca, de aceasta data \u00een a lui Caragiale. La \u00eenceputul secolului XX, dramaturgul rom\u00e2n se falea cu biblioteca pe care o amenajase \u00een locuinta sa de la Berlin. Aici \u00eei placea sa discute aprins cu prietenii despre literatura. Se spunea ca autorii lui preferati erau Sofocle, Dante, Fran\u00e7ois Villon, Shakespeare, Montaigne, Dostoievski. Pe ton glumet-ofensator, dramaturgul obisnuia, se pare, sa-si apostrofeze amicii care nu-l frecventau \u00eendeajuns sau poate deloc pe subtilul Montaigne (\u201eCe stiti voi, boilor, despre Montaigne?\u201c). E de presupus ca scriitorul rom\u00e2n \u00eel aprecia \u00een egala masura pe Montaigne ca artist al cuv\u00e2ntului, ca erudit si ca moralist. \u00cei unea, mai ales, curajul de a privi \u00een ad\u00e2ncul sufletului omenesc.
\n\u00cen perioada interbelica, Alice Voinescu (licentiata a Facultatii de Litere si Filosofie din Bucuresti, personalitate feminina remarcabila, cu o pregatire intelectuala solida, rafinata, dob\u00e2ndita la cele mai \u00eenalte scoli din Occident) a daruit publicului cultivat de la noi o lucrare extrem de utila, inclusiv \u00een intentie pedagogica: prezentarea sistematica a vietii si operei ilustrului autor francez din secolul al XVI-lea sub forma monografiei cu titlul \u201eMontaigne, omul si opera\u201c (1936). Era o carte alcatuita cu harnicie si scrisa cu multa sensibilitate, turnata \u00eensa \u00een tipar traditional, fara sa aduca elemente noi de natura istoriografica sau metodologica. Meritul acestei monografii nu s-a redus totusi doar la \u201ecursivitate\u201c (termenul \u00eei apartine lui Calinescu), putem evidentia acolo si alte calitati, stilistice si chiar ideatice, de continut, cum ar fi observatia fina ca Montaigne a fost nu doar un filosof de ruptura \u00eentre doua lumi (cea scolastic-medievala si cea moderna), ci si un precursor al unei noi metode de cautare, cerute de neast\u00e2mparul nostru sufletesc: e vorba de cautarea nu neaparat a adevarului, ci a sensului vietii.
\nMai aproape de zilele noastre, reputatul istoric al culturii Ovidiu Drimba \u00eel considera pe Montaigne \u201ecel mai de seama scriitor al Renasterii franceze, dupa Rabelais\u201c. Totodata, i se lauda meritul de a fi inventat termenul \u201eeseu\u201c si de a fi impus \u00een literatura genul eseistic, preluat ulterior de numerosi autori de prestigiu. La r\u00e2ndul lui, George Pruteanu, \u00eempatimit cititor si ghid rafinat \u00een lumea cartilor, \u00eel plasa pe Montaigne \u00een r\u00e2ndul unor monstri sacri ai literaturii: \u201e(Montaigne e) unul dintre cei mai admirabili autori ai tuturor timpurilor, de talia unor Dante, Shakespeare, Goethe, Tolstoi\u201c. Vasazica, Montaigne e perceput \u2013 cultural vorbind \u2013, nu at\u00e2t ca filosof, c\u00e2t mai ales ca autor epic, ca reformator ingenios si \u00eendraznet al limbii, geniu al narativitatii, spirit erudit, \u00eenzestrat cu un remarcabil simt al observatiei.
\n\u00cen schimb, filosofii de profesie si istoricii filosofiei ezita atunci c\u00e2nd trebuie sa decida daca Montaigne este sau nu unul de-ai lor. Mai degraba nu. Sa nu ne lasam furati de aparente, ni se spune, n-ar trebui sa confundam filosofia cu filosofarea. Nu orice scriere ce face referire la filosofie si la filosofi este, prin aceasta, filosofica. Eruditia autorului ori verva lui nu fac din el automat un filosof. Barba, doar barba \u2013 cu at\u00e2t mai putin! A extrage seva convenabila din \u00eentelepciunea necontestata a anticilor, \u00een special din Seneca si Epicur, pentru a \u00eentocmi retete de viata de uz personal, a te arata sceptic si dezamagit de secolul \u00een care ti s-a \u00eent\u00e2mplat sa traiesti, a c\u00e2rti \u00eempotriva dogmelor, a critica excesele bisericii nu tin loc de filosofie. Or, toate acestea par sa se potriveasca foarte bine lui Montaigne. El e departe de ceea ce se cheama un \u00eempatimit al ideilor, un \u201ev\u00e2nator\u201c al principiilor prime, un reformator moral. Nu e un creator de sistem filosofic ori un \u00eentemeietor de scoala, nu a avut nici macar un discipol. Pe scurt, Montaigne nu e propriu-zis filosof.
\nRam\u00e2n\u00e2nd \u00een spatiul cultural autohton, sa pomenim de faptul ca \u00een monumentala sa lucrare numita \u201eFilosofia Renasterii\u201c P.P. Negulescu consacra \u00eentr-adevar c\u00e2teva pagini lui Montaigne, \u00een a carui evolutie intelectuala distinge o etapa stoica si alta sceptica (radacinile epicureice ale g\u00e2ndirii lui Montaigne sunt la fel de importante, sustin comentatorii lui contemporani). Totusi abia daca \u00eel numeste \u201efilosof\u201c pe cel ce a capatat reputatia de cel dint\u00e2i reprezentant al scepticismului modern. E limpede ca, pentru el, Michel de Montaigne nu e o figura de prim plan a filosofiei. De altfel, \u00een \u201eIstoria filosofiei moderne\u201c acelasi autor nu-i dedica lui Montaigne niciun capitol. Fidel traditiei academice, el e \u00eencredintat ca filosofia moderna \u00eencepe cu Bacon si Descartes. Nu este un caz izolat, \u00een multe alte lucrari, relativ recente, consacrate filosofiei occidentale Michel de Montaigne nu este nici macar pomenit. Ce-ai putea crede? Ca Montaigne e un personaj de trecere, de plan secund, de m\u00e2na a doua… Ca faima lui vine din alte resorturi si izb\u00e2nzi, care nu au legatura cu filosofia.
\nCum am aratat deja, Constantin Noica nu este un admirator al \u201eEseurilor\u201c dec\u00e2t, poate, \u00een cheia minora (minora pentru ca este lipsita de \u201econcept\u201c) a artei. E de parere ca filosofia e legata de anumite carti, de cele numite de el \u201ede sedimentare\u201c, adica \u201ecele \u00een care s-au sedimentat lumi\u201c, \u00een rotunjimea carora ne putem gasi sau regasi, individual, rostul. Ce releva mersul istoriei? Ca, \u00eencep\u00e2nd cu Montaigne, s-a petrecut o schimbare importanta, dar \u00een rau, \u00eentruc\u00e2t echivaleaza cu o \u201edegradare\u201c: \u201eau \u00eenceput cartile cuiva, ale autorilor, iar ele nu sunt sortite sa ram\u00e2na\u201c. Aceste carti de factura subiectiva, confesiva, care vorbesc obsesiv despre autorii lor nu sunt dec\u00e2t \u201esimple excrescente umane\u201c. \u00cen \u201eEseuri\u201c vorbeste un anahoret, un inadaptat; autorul lor pare sa se fi dedat scrisului motivat de un spirit de revansa. \u00cenchis \u00een biblioteca din turnul castelului sau, el era prea mult absorbit de sine pentru a se mai ridica la \u00eenaltimea unei idei grele de universalitate. Iata, pe scurt, de ce autorul \u201eDevenirii \u00eentru fiinta\u201c nu vede \u00een Montaigne un filosof veritabil.
\nPotrivit optiunilor lui Noica, din filosofie nu merita sa retii dec\u00e2t pe cei patru \u201emari\u201c: Platon, Aristotel, Kant, Hegel. Atunci c\u00e2nd, \u00een \u201eJurnal de idei\u201c, vorbeste despre \u201eputinatatea mesajului uman al at\u00e2tora de rasunet\u201c, primul e pomenit chiar Montaigne, dupa care vin (\u00eentr-o succesiune probabil circumstantiala) Voltaire, Anatol France, Paul Val\u00e9ry, Eugen Ionesco. Filosoficeste vorbind, toti se fac \u201evinovati\u201c de faptul ca nu s-au pus \u00een slujba unei Idei: \u201eNu e nimic dincolo de ei, ca la Diderot cultura, sau la Rousseau natura, spune Noica. N-au ce spune: si atunci ram\u00e2n doar c\u00e2teva spuse reusite, de la ei, \u2013 sau, ca astazi, tragedia vorbirii.\u201c Despre Rousseau, care are macar meritul de a fi vorbit \u00een numele naturii (ridicata la rang de idee), filosoful de la Paltinis concede ca nu e totusi un spirit de m\u00e2na a doua (precum Cicero sau Porphyr) caruia i se \u00eent\u00e2mpla sa joace un rol de prima m\u00e2na: \u201eE ceva de prim ordin \u00een el\u201c. Dar nu si \u00een Montaigne, ar fi gata sa adauge Noica, si anume pentru ca el este tipul de autor care nu poate trece de propriul sine accidental. Or, a filosofa, spune Noica, \u00eensemna a fi stap\u00e2nit de o Idee.
\nContrar prezicerii filosofului de la Paltinis, timpul nu pare sa fi lucrat \u00eempotriva faimei lui Montaigne, de la el n-au supravietuit, cum s-a cobit, \u201edoar c\u00e2teva spuse reusite\u201c, dimpotriva, \u201eEseurile\u201c lui rezista, au ramas la fel de vii ca atunci c\u00e2nd au fost publicate pentru prima oara, sunt citite cu mare placere si astazi, isca pasiuni, inclusiv printre filosofi.
\nDesi s-a autoexclus din tagma filosofilor, Montaigne nu a dispretuit filosofia, dimpotriva a vorbit pe larg despre \u201e\u00eenvederarile\u201c ei pentru traiul omului. E adevarat ca stiinta \u201enu poate avea adevarata sa \u00eentrebuintare \u00een m\u00e2ini grosolane si nedibace\u201c. Asa cum \u201eschiopii sunt nepotriviti la deprinderile trupesti, tot at\u00e2t (de nepotrivite) sunt si sufletele schioape la \u00eendeletnicirile mintii; cele corcite si de r\u00e2nd sunt nevrednice de filosofie\u201c. Totusi, filosofia, renunt\u00e2nd la \u201eistetimile dialectice, spinoase\u201c, trebuie sa gaseasca un grai potrivit pentru toti, povetele ei trebuie sa foloseasca at\u00e2t celui t\u00e2nar, c\u00e2t si celui ajuns la senectute. Orice v\u00e2rsta e potrivita pentru filosofie \u00een masura \u00een care, \u00eenvat\u00e2ndu-ne sa nu ne temem de moarte, ne \u00eenvata, de fapt, sa traim. Pentru Montaigne filosofia are drept tinta virtutea iar functia ei este sa ne ajute sa punem r\u00e2nduiala \u00een propria noastra viata pentru a o \u00eemplini potrivit \u201efirii\u201c. \u00cen ultima instanta, filosofia trebuie sa se constituie ca doctrina a fericirii pam\u00e2ntene.
\n\u00cen capitolul intitulat \u201eDespre \u00eenfumurarea dascaliceasca\u201c (cartea I) Montaigne depl\u00e2nge decaderea filosofiei \u00een veacul sau \u201e\u00eentunecat\u201c. Numele ei a devenit \u201ecuv\u00e2nt van si nastrusnic\u201c, ceea ce \u00eensemna ca si-a pierdut prestigiul pe care \u00eel avea c\u00e2ndva. P\u00e2na c\u00e2nd si \u00een ochii oamenilor instruiti ea apare ca o \u00eendeletnicire sterila, \u201efara folos si pret\u201c. Redusa la aspecte pur tehnice, abuz\u00e2nd de \u201eiscusinta sofisticareasca\u201c, vehicul\u00e2nd \u201enetoate vorbarii\u201c, filosofia s-a \u00eenstrainat de viata, de mintea celor capabili sa judece. A luat \u201echip \u00eentristat si \u00eencremenit\u201c. Nu e de mirare ca tot mai multi c\u00e2rtesc \u00eempotriva ei, ba multi nu se sfiiesc s-o ia \u00een r\u00e2s.
\nPricina se afla \u00een aceea ca filosofia a \u00eencaput pe m\u00e2inile unor \u201e\u00eemb\u00e2csiti si funinginiti\u201c (Erasmus spusese \u201efilosofi care duhnesc a opait\u201c) \u2013 nimeni altii dec\u00e2t monahii ce-si zic magisteri scolastici. Ei au \u00eentunecat-o, i-au dat \u201eun chip mohor\u00e2t, \u00eencruntat si h\u00e2d\u201c, au zavor\u00e2t-o \u00een tomuri posace, scrise \u00eentr-un limbaj ermetic, inaccesibil. Or, crede Montaigne, prin vocatia ei paideica, emancipatoare, filosofia ar trebui sa ne mobilizeze energiile pozitive, sa ne \u00eendrume spre placerile firesti ale vietii, pastr\u00e2nd \u00eensa masura \u00een toate. Iata tipul de filosofie la care aspira el si pe care o recomanda curajos \u00eentr-o epoca dominata de ascetism: \u201eNimic nu este mai vioi, mai voios si vesel, as spune glumet chiar. Nu propovaduieste dec\u00e2t \u00eenseninare si buna \u00eemplinire a traiului. Sufletul care da adapost filosofiei trebuie sa mijloceasca prin sanatatea lui sanatatea trupului. Tihnei si multumirii sale trebuie sa-i dea sclipire. Cel mai vadit semn al \u00eentelepciunii este o nestramutata voie buna.\u201c
\nNu sunt prea multi cei care au legat vocatia filosofiei de bunastarea trupului. De cele mai multe ori trupul a fost uitat ori trecut sub tacere, considerat un scandal sau o rusine pentru om, oricum ceva nedemn de atentia filosofiei. \u00cen consideratiile lui Montaigne regasim viziunea tonica, solara, despre rostul filosofiei, viziune sustinuta \u00een antichitate de catre Epicur si urmasii lui. \u00cen acelasi timp, identificam cu usurinta gestul unei rupturi: Montaigne, ca si Descartes mai t\u00e2rziu, \u00eentoarce spatele scolasticii, categoriilor aristotelice, traditiei, deschiz\u00e2nd o noua cale pentru g\u00e2ndirea occidentala.
\nAjuns \u00een acest punct, sunt ispitit de urmatoarea \u00eentrebare: oare ce ar spune Montaigne \u00eensusi despre disputele de azi ce vizeaza statutul lui cultural? Ar spune poate ca e o discutie straina de adevaratele lui intentii exprimate cu claritate \u00een celebrul cuv\u00e2nt catre cititor. Acolo sta scris: \u201eIata aici o carte a bunei-credinte, cititorule. Din capul locului \u00eeti da de stire ca nu mi-am pus \u00een g\u00e2nd alt sa izbutesc, dec\u00e2t la vatra mea si \u00eentru ale mele. Nu am avut cu ea nicicum \u00een vedere slujirea ta sau faima mea.\u201c
\nSau poate ca Montaigne ar z\u00e2mbi, dupa care, scotocind \u00een \u201etraista stiintei\u201c, ne-ar servi exemple de autori antici care au stat cu un picior \u00een republica literelor si cu altul \u00een lumea ideilor. \u201eVedeti, ar putea spune, nu-i nimic nou sub soare!\u201c Ori, mai degraba, ar ridica din umeri, recunosc\u00e2nd ca exista si \u00eentrebari la care nu are raspuns.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"
Pentru cei\u00a0 mai multi exegeti, ca si pentru publicul obisnuit, Michel Eyquem de Montaigne conteaza ca scriitor. De obicei, e prezentat astfel: \u201escriitor francez din secolul al XVI-lea, a carui faima e legata de publicarea unei singure lucrari, numita \u00abEseuri\u00bb\u201c. Simtind nevoia sa nuanteze, unii dintre exegeti ofera si lamuriri suplimentare de tipul: eseist, cugetator,… Cite\u0219te mai mult »Chipul voios al filosofiei<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[1],"tags":[5335,5334],"class_list":["post-7347","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-mozaic","tag-filosofie-franceza","tag-michel-eyquem-de-montaigne"],"views":2810,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/7347","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=7347"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/7347\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=7347"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=7347"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=7347"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}