{"id":7063,"date":"2011-03-31T10:38:15","date_gmt":"2011-03-31T08:38:15","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=7063"},"modified":"2011-03-31T14:13:18","modified_gmt":"2011-03-31T12:13:18","slug":"clubul-poetilor-premiati-4","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/clubul-poetilor-premiati-4\/","title":{"rendered":"Clubul poetilor premiati (4): Mihai Ursachi, Ileana Malancioiu, Cezar Ivanescu, Emil Brumaru, Serban Foarta, Ilie Constantin, Dorin Tudoran"},"content":{"rendered":"

Profit\u00e2nd de evenimentul aparitiei, la Editura Paralela 45, \u00een coordonarea lui Gellu Dorian, a colectiei \u201ePoeti laureati ai Premiului National de Poezie \u00abMihai Eminescu\u00bb\u201c, initiem panoramarea celor 20 de volume care sintetizeaza opera \u2013 cuv\u00e2ntul, \u00een acest context, nu e deplasat \u2013 celor 20 de poeti recompensati cu cel mai prestigios premiu de gen din Rom\u00e2nia.
\nPremiul este acordat anual, \u00eencep\u00e2nd din 1991, cu sprijinul Primariei municipiului Botosani, de catre un juriu format din Laurentiu Ulici, Marian Papahagi (ambii disparuti \u00eentre timp), Daniel Dimitriu, Mircea Martin, Cornel Ungureanu, Al. Calinescu, Petru Poanta, Ion Pop si Nicolae Manolescu.<\/strong><\/em><\/p>\n

<\/strong><\/em><\/p>\n

Cei 20 de laureati ai Premiului National de Poezie \u201eMihai Eminescu\u201c \u2013 Opera Omnia sunt:
\nMihai Ursachi (1991), Gellu Naum (1992), Cezar Baltag (1993), Petre Stoica (1994), Ileana Malancioiu (1995), Ana Blandiana (1996), Stefan Augustin Doinas (1997), Mircea Ivanescu (1998), Cezar Ivanescu (1999), Constanta Buzea (2000), Emil Brumaru (2001), Ilie Constantin (2002), Angela Marinescu (2003), Serban Foarta (2004), Gabriela Melinescu (2005), Adrian Popescu (2006), Mircea Dinescu (2007), Cristian Simionescu (2008), Dorin Tudoran (2009), Dinu Flam\u00e2nd (2010).<\/strong><\/em><\/p>\n

Ambasadorul melancoliei
\n1991: Mihai Ursachi<\/strong><\/p>\n

RITA CHIRIAN<\/p>\n

Mihai Ursachi, Marea \u00eenfatisare,<\/em> postfata de Mircea
\nA. Diaconu, Colectia \u201ePoeti laureati ai Premiului National de Poezie Mihai Eminescu\u201c, Editura Paralela 45, Pitesti, 2010<\/strong><\/p><\/blockquote>\n

Mihai Ursachi nu a beneficiat nici de emuli declarati, nici nu a creat scoala de poezie, nici nu a fost un rasfatat al festivitatilor de premiere. Magistru de mahala, oric\u00e2te rezonante culturale ar avea ea \u2013 Ticaul \u2013, Mihai Ursachi face parte din acea pleiada de poeti ai nordului Moldovei contaminati de virusul unei melancolii fara seaman si fara leac, pentru care existenta nu \u00eenseamna nimic altceva dec\u00e2t o traire \u00een registrul meta-. Placerea regiei, a gesticulatiei zadarnice si cabotine, supervizarea aristocrata a discursului si validarea sa \u00een ordine intertextuala \u00eel asimileaza familiei poetice ivanesciene. Totusi, poeziei lui Ursachi \u00eei lipseste acea transcriptie a banalului caruia i s-a smuls masca str\u00e2mta a vulgaritatii \u00een care excela Mircea Ivanescu, cel dint\u00e2i \u00eengros\u00e2nd linia sarcasmului amar. Ceea ce Ivanescu \u00eendulcea prin balsamurile literaturii asumate p\u00e2na \u00een ultimele ei consecinte \u2013 realitatea fiind o experienta mai \u00eent\u00e2i citita, abia apoi traita \u2013, Ursachi ritualizeaza \u00een exces, ca un preot fanatic al unei religii moarte.
\nC\u00e2stigator al Premiului Eminescu \u00een 1991 \u2013 primul poet din seria laureatilor \u2013, Mihai Ursachi \u00eesi profeseaza anacronismul fara retinere. Cu o retorica \u00eenalta, constant subminata de ironie si de platitudine, poezia sa este aceea a unui medieval ratacit \u00een modernitate, a unui trubadur tentat de muzica tavernelor, dar si de idealuri carora le recunoaste desertaciunea. Exilul temporal este resimtit dureros, emfaza si histrionismul fiind forme aproape aleatorii ale unei inaderente de substanta. Ca at\u00e2tia alti poeti ai nordului literar \u2013 e suficient sa-l amintesc aici pe Cezar Ivanescu \u2013, Mihai Ursachi gaseste poezia \u00een sincretism, chiar daca unul formal si, as zice, postmodern, amestec\u00e2nd sonoritatile baladesti cu limba abstracta si lemnoasa a filozofiei, toate \u00eenchinate unui exorcism fatal: acela al nimicului. \u00cen versurile lui Ursachi, subiectivitatea graviteaza \u00een jurul unui unic sentiment, tragica intuitie a inutilitatii care nu izbuteste sa se \u00eembl\u00e2nzeasca sub biciul resemnarii. Supunerea poetului este mai cur\u00e2nd alienare, de aceea, \u00een siajul lui Villon, al romantismului german populat de himere, al fanteziei baroce, Ursachi alcatuieste un personaj donquijotesc, hranit cu iluzii si b\u00e2ntuit de aspiratii vane, un antierou tragic a carui marca identitara este menuetul de paiata ridicola si masca de carnaval grotesc. \u201eMarea \u00eenfatisare\u201c, antologia realizata de Daniel Corbu pentru Paralela 45 (2010), vorbeste despre acest personaj pentru care bufonada este o traducere a hohotului sinistru, purtator de ecouri funebre.
\nPoetica lui Mihai Ursachi se coaguleaza \u00een jurul temei neantului, pe care o trateaza \u00een spirit bacovian, \u00eentr-un r\u00e2s-pl\u00e2ns care nu conteneste si care depune marturie pentru esecul universal al umanului. Solemnitatea discursului sau este st\u00e2ngace si autoironica, fiindca admite, bilateral, substratul demistificator. Drept urmare, Mihai Ursachi se va folosi de toate acele granituri hipotextuale care-i consolideaza poezia, fie ca este vorba despre reciclarea mastilor tragice eminesciene, fie ca este vorba despre histrionismul unui Botta, fie despre elevatiile schematice ale lui Arghezi. Pentru Mihai Ursachi, poezia se arata a fi complicat mister orfic, la care i se interzice \u00eentotdeauna accesul; textul va deveni pledoarie, mars initiatic, sustinut, stoic pe drumuri \u00eencercate, la capatul carora se pare ca unii si-au gasit salvarea. Doar ca poezia lui, o cruciada mizera, arata mereu acelasi peisaj dezolant, \u00een care putreziciunea ravaseste si \u00eenmoaie contururile, \u00een care afundarea este lenta si de unde se ridica doar sc\u00e2ncetul ori c\u00e2ntecul stins. Imaginea acestui exclus care nu-si gaseste refugiu dec\u00e2t, cel mult, \u00een retorica goala, desemantizata, \u00eentr-un balet mecanic de papusi slute este una dintre cele mai pregnante din poezia noastra postbelica. Poate ca niciun poet al generatiei care debuteaza \u00een jurul anului 1970 (desi \u00een cazul lui Mihai Ursachi orice decupaj generationist \u00eesi arata clar in-validitatea) nu reuseste sa schiteze un personaj at\u00e2t de puternic, o figura desolemnizata, ad\u00e2nc sapata de urmele virtualitatii fara finalitate. Cu toate acestea, versurile poetului nu \u00eensumeaza doar lamentouri asupra sentimentului thanatic ori al nimicului omniprezent: ceea ce confera sens sau semnificatie este tocmai acest nimic \u00eencununat de nimbul unei regalitati funest-damnate. Din perspectiva lui Ursachi, nu accederea la absolut ori izbavirea de miasmele pam\u00e2ntului primeaza, ci cautarea, prospectia, \u00eenscenarea, potentialul. Consistenta \u00eentregului univers este data de o astfel de cautare care autentifica si care pare sa fie purtatoare de sens; \u00een absenta acestei vointe care cartografiaza necunoscutul, empiricul ori simpla biografie nu pot sa nasca poezia. Aici intervine sarcasmul salvator, pentru ca si poezia, p\u00e2na la urma, nu este altceva dec\u00e2t poezie-nimic, altfel spus, \u201ezoile chioare-ale vorbariei\u201c. De aici, devine evident ca a \u00eensira cuvinte goale, chiar sun\u00e2nd asurzitor din coada, reprezinta doar o alta cale \u2013 si ea nefericita \u2013 de a acoperi zgomotul lumii \u2013 ori bocetul ei. C\u00e2nd totul respira moarte si se supune destramarii, poezia e desc\u00e2ntec, o formula incantatorie care promite iesirea din timp si accesul la esentele alchimice. O simpla promisiune, c\u00e2nd poezia \u00eensasi \u00eesi vadeste neputinta; totusi, \u00een chip ivanescian, literatura este superioara experientei, emotia estetica surclas\u00e2nd senzorialitatea: \u201eO, daca dupa moarte\/ s-ar putea scrie versuri\/ visez\/ sa fi murit\/ mai \u00eenainte de a se naste Universul\u201c (\u201eAutoportret\u201c).
\nSchema ludica, ubicuitatea sarcasmului, ecuatia cinismului care cuminteste, aparent doar, bestiile care poarta chipul mortii, falsa solemnitate a scenariilor poetice, butaforia \u00eencarcata, care picteaza, ca \u00een tabloul marii m\u00e2njite cu valuri, vidul, acestia sunt termenii poetizarii lui Mihai Ursachi: un demers estetic singular, ispititor, de o surprinzatoare teatralitate, \u00eenauntrul caruia sta cuibarit, tragic, semnul fatalitatii. Mim galant, Mihai Ursachi, glas care striga din mijlocul desertului, apartine unui timp revolut. Rejectia firescului este o \u00eempotrivire fata de viata, ca si un recul \u00een fata neantului. Podoaba \u2013 zorzoanele logoreice \u2013, spiralele tragicomice, r\u00e2sul gros sunt elemente ale acestui travesti: \u201eA fi ridicul este a fi bun de r\u00e2s. Numai noi putem fi\/ ridiculi, numai noi sublimi. R\u00e2de de mine, copacule, r\u00e2de de\/ mine, piatra! Aud hohotul \u00eentregului Cosmos, r\u00e2z\u00e2nd de\/ spita omeneasca.\u201c (\u201eAlte 11 chipuri de a vorbi tacerea\u201c).
\n\u00centre acesti parametri, erotica va purta aceleasi amprente: \u00eendragostitul este vrednic de dispret, cu dansul sau absurd, al altor vremi, \u00eenvaluindu-si iubita \u00een siraguri curtenitor-desuete, dar si iubirea, ea \u00eensasi, e cu neputinta, ca a romanticilor tragici: \u201eMa tavalesc nebun \u00een perni, \u00een muselina\/ \u00cen care ne-am iubit…\/ Obrajii mei \u00eemi ard,\/ Nesaturati i-ngrop\u00a0 \u00een j\u00e2ltul unde-ai tronat \u2013 regina\/ Orasului himeric cu numele Hazard…\u201c (acrostihul \u201eAmar odor, amin\u201c).
\nActor al mincinoaselor initieri sau doar fals initiat, Mihai Ursachi este un poet pentru care masca are mai multa verosimilitate dec\u00e2t realul. Fie ca se retrage \u00een livresc ori \u00een ironie, poezia lui este emotie \u2013 puternic disimulata, mai percutanta, poate, dec\u00e2t multe patetisme biografice, autentice, de astazi.<\/p>\n

Istoria lumii la persoana I<\/strong><\/p>\n

1995: Ileana Malancioiu<\/strong><\/p>\n

ALEX GOLDIS<\/p>\n

\n

\n

Ileana Malancioiu, Ardere de tot, <\/em>postfata de
\nDaniel Cristea-Enache, Colectia \u201ePoeti laureati
\nai Premiului National de Poezie Mihai Eminescu\u201c, Editura Paralela 45, Pitesti, 2010<\/strong><\/p><\/blockquote>\n

Nicolae Manolescu are perfecta dreptate sa explice absenta unor poeti precum Ileana Malancioiu, Mircea Ivanescu sau Angela Marinescu din miezul dur al saizecismului \u2013 recunoscut ca atare \u00een manuale \u2013 prin factori de circumstanta. O data, ei au debutat la finalul deceniului sapte, c\u00e2nd, oric\u00e2t ar parea de curios, canonul se constituise deja. Si asta nu at\u00e2t din cauza criticilor, c\u00e2t mai ales din vina ideologilor de stat. Av\u00e2nd \u00een spate aproape doua decenii de cultura realist socialista, oficialii se trezesc, la vremea bilantului, cu o \u201eliteratura noua\u201c extrem de firava. Astfel \u00eenc\u00e2t, \u00een mod paradoxal, tocmai pentru a proba \u201erealizarile\u201c noului regim, se vad \u00een postura de a sprijini poeti care se feresc de cliseele marxist-leniniste. Nichita Stanescu, Ana Blandiana, Cezar Baltag, Ion Alexandru sau Adrian Paunescu devin nume de forta ale literaturii actuale uimitor de repede nu doar din cauza suflului inovator, ci si pentru ca Partidul cauta cu disperare sa umple numeroasele locuri vacante ale \u201eliteraturii noi\u201c. Asa se explica faptul ca tocmai regimul e interesat sa gireze schimbarea de stafeta. Un paradox nu foarte vizibil cu ochiul liber \u00een epoca tocmai pentru ca primii poeti care renunta la realismul socialist \u00eei platisera, chiar si sporadic sau neconvingator, mici tribute. Cu reversul ca odata ce aparatul propagandistic pus \u00een slujba literaturii noi si-a \u00eendeplinit norma \u2013 recolta de debutanti valorosi de la mijlocul deceniului sapte nu e deloc neglijabila \u2013, el \u00eesi pierde motivatia de a mai consacra direct, cu fervoare, alte nume sau tendinte noi.
\nDincolo de acest aspect, \u00eensa, debutantii sf\u00e2rsitului de deceniu sapte au, fiecare \u00een parte, c\u00e2teva caracteristici care-i izoleaza destul de ferm fata de portretul de grup saizecist. \u00cen \u201eS\u00e2nge albastru\u201c, excelentul volum de debut din 1969 al Angelei Marinescu, t\u00e2nara poeta rasturna abstractismul panteist si livresc \u00e0 la Nichita Stanescu sau Ana Blandiana \u00eentr-un imaginar dens si grav, \u00eencarcat de fantasme sexuale si funerare. Simbolurile ascensiunii, ale tineretii si ale puritatii, tipic saizeciste, faceau loc unui continut poetic extrem de material si de impudic. Ce \u00eempartasea poezia Angelei Marinescu cu versurile colegilor de generatie era, poate, doar o anumita calofilie barbiana a formei, la care va renunta pe parcurs. Poate si mai frapanta e singularitatea lui Mircea Ivanescu. Caci, daca primele volume ale celor mai importanti poeti saizecisti exalta auroralul, copilaria, exuberanta tinereasca, dar si rec\u00e2stigarea relatiei nemediate a scriitorului cu cuv\u00e2ntul, versurile lui Mircea Ivanescu urmeaza ritmul si logica unei lentori batr\u00e2nesti, sceptice si lipsite de entuziasm. Celebrul \u201emopete\u201c, personaj de h\u00e2rtie si totodata alter ego-ul principal al poetului, e \u2013 macar din unghiul psihologiei \u2013 mai degraba un pensionar melancolic dec\u00e2t un t\u00e2nar plin de dorinte. \u00cen mod vizibil, nici cuv\u00e2ntul, nici poezia \u00een \u00eentregime n-au valoarea demiurgica sub\u00eenteleasa de mai toti poetii acestei perioade.
\n\u00cen cazul Ilenei Malancioiu se pot enumera cel putin doua aspecte care o individualizeaza \u00een interiorul generatiei. \u00cen primul r\u00e2nd, poeta \u00eentoarce pe dos, mai mult sau mai putin voit, elogiul ingenuitatii si al imacularii prezent ca un fir rosu \u00een imaginarul congenerilor cu doar c\u00e2tiva ani \u00eenainte. Bucolicele expresioniste din \u201ePasarea taiata\u201c (1967) ilustreaza nasterea sentimentului spaimei, al singuratatii si al mortii \u00een chiar mediul virgin al jocurilor copilaresti. Volumul de debut al poetei surprinde, cu o cruzime a detaliului niciodata egalata \u00een cartile ulterioare, punctul ambiguu \u00een care ritualul jocului, basmul sau fantasmele pozitive se transforma pe nesimtite \u00een cosmar. O banala nazb\u00e2tie perfect rezonanta cu lumea plina de farmec a lui Nica e, de pilda, prilej de ecorseu expresionist: \u201eCaut cuiburi cu baietii prin scorburi\/ \u00cengrop\u00e2ndu-mi m\u00e2na p\u00e2na la umar \u00een putregaiul galbui,\/ \u00censpaim\u00e2ntata c\u00e2nd o pasare \u00eent\u00e2rziata\/ Se zbate \u00eentre mine si-ntre pui.\/\/ \u00cei simt ciocul si ghearele umbl\u00e2ndu-mi prin carne,\/ O prind de-o aripa si-ncerc s-o scot\/ Si-mi scapa si ma lasa cu penele \u00een m\u00e2na\/ C\u00e2nd am iesit din scorbura p\u00e2na la cot.\/\/ \u00cemi opresc s\u00e2ngele cu frunza de salcie si cu pam\u00e2nt,\/ Iau puii orbi \u00een m\u00e2na si-i sarut\/ Si-as vrea sa-i pun la loc dar nu mai pot\/ Pentru ca scorbura-ntre timp a mai crescut\u201c. \u00centregul efect al volumului de debut e de regasit, de altfel, \u00een resemantizarea \u201enaturalista\u201c a idilicului rural sau mitologic. Poeta retine obsesiv, din interiorul obiceiurilor milenare sau al miscarilor naturale, potentialul feroce si sadic. \u00cen acelasi timp, \u00eensa, gustul pentru morbid sau tenebros nu atinge niciodata, ca la Angela Marinescu, forme paroxistice tocmai pentru ca atrocitatile din imaginarul Ilenei Malancioiu sunt puse permanent la adapostul ritualului. Chiar acolo unde nu e de banuit numaidec\u00e2t un proces validat de comunitate si de istorie, tonul grav si sententios al poemului trimite la o jertfa necesara sau macar justificata.
\nParnasianismul sentimentelor<\/strong>
\nDe altfel, pe masura ce avansam \u00een imaginarul poetei, aceste cruzimi pur materiale se stilizeaza si se rafineaza \u00eentr-at\u00e2t, \u00eenc\u00e2t devin aproape de nerecunoscut. Motivul jupuirii, al mortii violente, desprinderea capului de trup, descompunerea mecanica nu parasesc niciodata universul Ilenei Malancioiu, \u00eensa ele se transforma, \u00eencep\u00e2nd cu volumul \u201eCatre Ieronim\u201c (1970), \u00een traume pur spirituale. Materialitatea lor vie se \u00eentrevede \u00een relieful memoriei la fel cum roca pastreaza \u00een amintire senzatia magmei originare. De aceea, desi imaginarul poetei pare ca se afunda \u00een subiectivitate (ea renunta \u00eenca din al doilea volum la scenariul epic-dramatic si la surprinderea detaliilor \u201erealiste\u201c), el devine \u201eobiectiv\u201c \u00een planul sentimentelor: evolueaza, daca pot sa ma exprim astfel, de la senzorialul frust, furnizor de tulburari fiziologice, la idei, responsabile de nelinisti abstracte. Volumele \u201eCatre Ieronim\u201c (1970), \u201eInima reginei\u201c (1971), \u201eCrini pentru domnisoara mireasa\u201c (1973) sau \u201eArdere de tot\u201c (1976) compun, toate, un ciudat supragen al parnasianismului sentimentelor, caci ceea ce parea \u00een cartea de debut suferinta \u00een act devine acum o angoasa perfect cristalizata, vizibila din toate unghiurile si \u00een toata splendoarea ei. Transformarea ranii deschise \u2013 sub impulsul acelei \u201echemari de totdeauna\/ din padurea de-aici \u00een cea din spatiul pur\u201c \u2013 \u00een rana cauterizata nu anuleaza intensitatea trairii, ci adauga un surplus de tragism. Poeta \u00eesi recita pe un ton stins, monoton si ritualic, despartirea definitiva de imperiul vital al senzatiilor si cobor\u00e2rea \u00een Lumea de Apoi a sentimentelor si ideilor \u201emoarte\u201c.
\nTragedia livrescului<\/strong>
\nCaci ce altceva dec\u00e2t o existenta postuma \u2013 vocea care se confeseaza \u00een poeme se declara \u00een nenumarate r\u00e2nduri \u201emoarta\u201c \u2013 e permanenta plutire printre fantasmele mitologiei, ale istoriei sau doar ale literaturii, pusa \u00een act de poezia Ilenei Malancioiu? De la Osiris sau Ondina p\u00e2na la Hamlet, Lenore sau doamna Ruxandra Lapusneanu, toti sunt interlocutori, c\u00e2nd nu prilejuri de identificare perfecta a eului care se rosteste. Poeta ar vrea sa rescrie, daca nu cu propriul s\u00e2nge, ca \u00een primul volum, macar cu propriile sentimente, istoria omenirii \u2013 ba chiar a Umanului cu majuscula. De notat, \u00eensa, ca adoptarea mastilor nu falsifica emotia si nu diminueaza autenticitatea. Daca\u00a0 acestea din urma devin \u201elivresti\u201c, e pentru ca suferinta intensa (\u201earderea de tot\u201c) le-a adus, prin solidificare, la stadiul de \u201eprefabricate\u201c. Si aici atingem, de fapt, o a doua deosebire esentiala fata de saizecisti. Nevoia de recuperare organica a relatiei privilegiate cu cuv\u00e2ntul si frenezia exprimarii la persoana I au condus, \u00een cazul lor, la o reticenta de substanta fata de livresc si de jocul textualist. \u00cen schimb, la Ileana Malancioiu (poate doar alaturi de Mircea Ivanescu), viata nu mai e \u00eentr-o relatie antagonica cu cartea. Ceea ce nu \u00eenseamna ca poeta se apropie \u00een vreun fel de spiritul ludic al postmodernilor si\/sau al optzecistilor. Daca \u00een cazul celor din urma obsesia pentru lumea textului tradeaza o suspiciune fundamentala fata de experienta si autenticitate, la Ileana Malancioiu, textul nu face dec\u00e2t sa le amplifice. Tragedia de a nu te mai putea exprima dec\u00e2t cu guri straine se afla la egala distanta at\u00e2t fata de spaima de livresc a poetilor saizecisti, c\u00e2t si fata de \u00eenscenarile gratuite ale postmodernilor.
\nSchimbarea clara de macaz spre politic \u00een volumele \u201eLinia vietii\u201c (1982) si \u201eUrcarea muntelui\u201c (1985) nu contrazice cu nimic \u2013 desi ar fi avut toate datele s-o faca \u2013 imaginarul anterior al poetei. Dimpotriva. Fantasmele care populau apocalipsa livresca din cartile anterioare coboara acum \u00een realitate \u00een tonalitati \u2013 Eugen Simion a observat corect \u2013 bacoviene: \u201e\u00centreg orasul era plin de morti,\/ Iesisera pe strada principala\/ Asa-mbracati \u00een hainele de gala\/ Pe care c\u00e2t esti viu nu prea le porti.\/\/(…) Ne-nfricosa grozav fantasticul delir,\/ Dar stam si ne uitam uimiti, ca la parada,\/ Caci fiecare-aveam pe cineva pe strada\/ Si n-am fi vrut sa fie \u00eenchis \u00een cimitir\u201c. Interesanta e aici rescrierea politica a miturilor sau a obiceiurilor rom\u00e2nesti \u2013 precum aceasta recitire a legendei lui Manole \u00een cheie anticomunista: \u201eStau \u00eentr-un zid ca Ana lui Manole,\/ Numai ca eu nu sunt Ana, iar cel care m-a zidit\/ N-a visat niciodata nimic.\/\/ El m-a \u00eenchis \u00eentr-un zid gata facut,\/ \u00cen propriul sau zid de aparare,\/ Ca sa nu fiu nici \u00eenauntrul hotarelor lui,\/ Nici \u00een afara\u201c. Suprinzator e \u00eensa ca printre ultimii \u00een seria de umbre ale istoriei cu care poeta \u00eesi concepe dialogul convulsiv \u2013 \u00een sensul implicarii \u00een mod radical \u2013 e \u00eensusi Ceausescu. Cum nu se \u00eendoieste de plachetele anterioare, Nicolae Manolescu n-are motive de rezerva nici fata de poemele \u201esociale\u201c ale Ilenei Malancioiu, asa cum marturiseste \u00een \u201eIstoria critica a literaturii rom\u00e2ne\u201c. Caci siguranta stilistica (un bun al autoarei \u00eenca de la volumul de debut) si scenografia complexa pun la adapost poemul de transparenta sau de superficialitate, fara a-l priva, \u00een acelasi timp, de contondenta protestatara. \u00cen ciuda \u2013 sau poate din cauza \u2013 aspectului sau ritualizat-metaforic, \u201eStam fata-n fata\u201c ram\u00e2ne unul dintre cele mai curajoase si pregnante fragmente scrise \u00een poezia noastra de sub comunism: \u201eStam fata-n fata cu inventatorul\/ Spaimei noastre cea de toate zilele\/ Si ma uitam \u00eencremenita-n ochii lui\/ Si-i tremurau pupilele\/\/ Ca doua canale prelungi\/ Prin care curge vidul\/ Spre lumea aceasta\/ Cum curge lichidul\/\/ Prin doua vase comunicante.\/ Stam fata-n fata cu inventatorul\/ Si prin ochii lui foarte mari\/ T\u00e2sneau cadavrele ca din izvorul\/\/ Mortii noastre care va sa vina\/ Si ma g\u00e2ndeam cum sa fac sa-ntind m\u00e2na\/ Spre cele doua canale de vid\/ Si sa le-nchid\u201c.
\nDovada c\u00e2t se poate de clara, aceasta, ca obsesiile livresti \u2013 pastrate permanent \u00een fundal \u2013 n-o \u00eenfr\u00e2neaza pe aceasta poeta originala si autentica (de redescoperit oric\u00e2nd) sa vorbeasca nici despre sine, nici despre teme comunitare mai generale.<\/p>\n

In genul maestrilor<\/strong><\/p>\n

1999: Cezar Ivanescu<\/strong><\/p>\n

George Neagoe<\/p>\n

Cezar Ivanescu, Rod,<\/em> note bio-bibliografice de Dumitru Ivanescu, postfata de Ion Pop, Colectia \u201ePoeti laureati ai Premiului National de Poezie Mihai Eminescu\u201c, Editura Paralela 45, Pitesti, 2010, 232 p.<\/strong><\/p><\/blockquote>\n

Ca si alte florilegii din seria coordonata de Gellu Dorian, \u201eRod\u201c tradeaza repezeala alcatuirii si dezinteresul pentru cercetarea literara, deoarece, dupa cum ne \u00eencredinteaza nota editorului, ne aflam \u00een fata unui rezumat al unei carti mai vechi: \u201ePrezenta antologie are la baza editia bilingva, \u201eRod\/ Seed Time and Harvest\u201c, Editura Cogito, 1996, selectia poemelor fiind facuta, la acel timp, de poetul Cezar Ivanescu\u201c. Asa st\u00e2nd lucrurile, ne confruntam cu imaginea autorului despre sine, nicidecum cu una critica. Stim ca, de multe ori, scriitorii nu-si cunosc punctele forte, fac\u00e2nd, \u00een mare masura, alegeri sentimentale, iar nu valorice. \u00cen consecinta, poezia lui Cezar Ivanescu din volumul de fata nu contine nimic spectaculos sau memorabil. Aproape nicaieri nu \u00eent\u00e2lnim o tonalitate caracteristica. E ca si cum am asista la un concert de orga, din ale carei tuburi zv\u00e2cnesc sunetele consacratilor. \u00cen locul asimilarii si al sintezei, autorul a preferat potpuriul. Scrisul sau ram\u00e2ne tributar modernismului interbelic. Procedeele si viziunile sunt preluate de la Arghezi, Barbu, Blaga, Gellu Naum sau Stefan Aug. Doinas. Multi ar r\u00e2vni sa fie asociati cu numele anterioare. Numai ca, \u00een acest caz, raportarea are, \u00eentruc\u00e2tva, caracter epigonic. \u00cen esenta, autorul se comporta ca un mistic, \u00een sensul ca accepta manifestarea, \u00een spatiul terestru, a unei r\u00e2nduieli cosmice. De aici deriva si \u00eenclinatia spre tematica rodului, conjugata cu meditatia despre conditia efemera a acestuia, cu obsesia existentei unei fiinte curmatoare (Moartea), cu revolta \u00eempotriva divinitatii sau cu \u00eencercarea de a obtine, pe cai hermetice, tiparul etern. Poetica lui Cezar Ivanescu nu iese din cadrele semnalate. Ne dam seama de limitarea zonelor de interes at\u00e2t dupa titlurile recurente (\u201eRod\u201c, \u201eLa Baaad\u201c, \u201eTurn\u201c, \u201eCopilaria lui Ario Paradis\u201c, \u201eLa Nymphette\u201c), c\u00e2t si dupa multiplicarea la sapirograf a unor imagini sau structuri sintactice. Totodata, \u00een ciuda unei diversitati aparente a speciilor \u00eentrebuintate, literatura lui se plaseaza \u00een zona imnografiei: ode, psalmi, parabole. De altfel, prezenta semnelor de exclamare dob\u00e2ndeste functie de atentionare. Publicului i se transmite sa ia aminte, ca si cum ar asculta o predica.
\nVersurile reusite din registrul profetic mizeaza pe o dimensiune sacra, generata de un complex matern.\u00a0 Pe urmele lui Freud, dar si ale lui Ion Barbu, zv\u00e2rcolirile nasterii ascund taina vietii. Eros si Thanatos se contopesc \u00een momentul fecundarii. Pentru barbatul matur, durerile facerii si pl\u00e2nsul nou-nascutului devin bocete: \u201e! suferintele mari se facura\/ de cum am iesit din tine, ca un ochi din orbita,\/ toata caldura soarelui\/ menita fu sa se usuce…\/\/ ! lumi nevazute cream\/ \u00een tine \u00eensati nasc\u00e2ndu-ma,\/ p\u00e2n’ ne-am fi pierdut \u00eentr-o masura usoara\/ pe care viermii-ar fi v\u00e2ntuit-o cu umbra,\/\/ far\u00e2me fara deprinderea de-a ne sti \u2013\/ dar din sex arcuindu-ma\/ ca pe-un Leviathan dintr-o furnica\/ cu capul spumos la-nceput\/\/ convulsii de spaima \u00een mine-ai st\u00e2rnit\/ si \u00een lume suferintele mari se facura;\/ iubirea-n calc\u00e2i ating\u00e2ndu-ma\/ ma umplu dobor\u00e2ndu-ma cu ochii-n tar\u00e2na!\u201c (\u201eRod\u201c, p. 13). Totusi, biograficul sta \u00een plan secund, fiind \u00eenvestit cu rol catalitic. Trauma personala se sublimeaza. Fiul \u00eesi venereaza mama, pentru ca ilustreaza principiul zamislirii. Relatia \u00eentre cei doi trece din planul familial \u00een cel universal. Femininul primeste atributul Gaiei, cu drept de a-si \u00eenghiti pruncii la venirea sorocului. Credinta \u00een gloria artistului contrabalanseaza teroarea disparitiei: \u201evocea mi-am modulat-o continuu\/ cu chitara pe genunchi am c\u00e2ntat\/ c\u00e2ntece despre mama si moartea ei\/ despre semintele ce-n mine le port\/\/ copii ai pam\u00e2ntului \u2013 carne ce-si are un soare\/ durabil. si am ramas cu Moartea-n fata !\/ ! o, daca viata-si va pierde c\u00e2ndva\/ culorile ei, hrana mai dulce oric\u00e2nd\/ va ram\u00e2ne Moartea! g\u00e2nganii crude,\/ semenii mei n-as vrea sa ma simta cum sunt\/ si de aceea lor le-am c\u00e2ntat\u201c (\u201eTurnul\u201c, p. 19). Pentru Cezar Ivanescu, poet \u00eenseamna fiinta dotata cu abilitatea de a disimula. Instrumentul muzical nu sugereaza deloc \u00eenrudirea cu trubadurii. Mai degraba ar fi o trimitere la puterea lui David de a alunga demonul nelinistii prin intermediul harpei. Ajut\u00e2ndu-i pe ceilalti sa-si gaseasca pacea interioara, interpretul se amageste, evit\u00e2nd confruntarea cu propria conditie perisabila. La fel ca \u00een alte poezii, chipul mamei disparute se suprapune peste cel al Mortii, de vreme ce p\u00e2ntecele simbolizeaza un sicriu din carne: \u201esi am ramas cu mama-n fata! e r\u00e2ndul\/ sa-i misc parul \u00een tar\u00e2na, alb,\/ ce se va zv\u00e2rcoli\/ ca un manunchi de viermisori tinuti captivi!\u201c (ibidem, p. 20). Perspectiva vietii ca drum inevitabil catre marea trecere nu cuprinde nimic original, \u00eentruc\u00e2t se revendica de la Blaga. Desi se cazneste sa aduca inovatia, scriitorul reuseste doar reproduceri ne\u00eendem\u00e2natice, asa cum se \u00eent\u00e2mpla, de pilda, cu finalul aceluiasi text, unde avem senzatia ca este urmat \u00eendeaproape conturul literelor argheziene: \u201e! dar dup-acest vorbe pe care-as vrea\/ sa le si musc, sa le si scuip,\/ care-i din toti acea spurcaciune care\/ dreptul nu-mi da\/ idolului meu sa-i mai m\u00e2ng\u00e2i macar un rid ?\u201c (p. 21).
\nVersurile lui Cezar Ivanescu sunt dependente si de un spirit actoricesc, dornic de spectacol (chiar si \u00een varianta macabra). Masca acopera \u00een totalitate fata individului. Alegerea nu surprinde \u00een conditiile \u00een care literatura sa detine valente oraculare. Prin urmare, \u00eei place sa figureze \u00een ipostaza de poet blestemat si \u00een cea de proroc alungat din cetate, asa cum Gellu Naum se deghiza \u00een \u201eDrumetul incendiar\u201c. Ambii sunt marginalizati. Ambii \u00eesi atrag ura societatii. Ambii au parte de procese \u00eenscenate: \u201evom muri caci e persoana\/ nu-i nimic altceva dec\u00e2t o persoana\/ si atunci de ce se ocupa altii de\/ aceasta persoana\/ de ce o \u00eentreaba\/ daca-i o persoana c\u00e2nd vad clar\/ ca-i o persoana ? de ce ridica putoii\/ degetul autoritar spre aceasta persoana\/ zic\u00e2ndu-i ca-i este interzis sa se aseze\/ \u00een cutare loc fiindca altii… si iar\/ el e numai o persoana si asta-l\/ calmeaza caci el e numai o persoana\/ si de ce o persoana are dreptul sa-l\/ \u00eentrebe daca nu a ucis daca nu a furat\u201c (\u201ePersona\u201c, p. 35).
\nSimilitudinile cu autorul \u201eAlfabetului poetic\u201c reies daca luam \u00een considerare ca unele dintre poemele compuse de Cezar Ivanescu apara o insula \u2013 Baaad \u2013, \u00een care scriitorul este unicul locuitor. \u00cen aceasta zona, dosita ca o padure ecuatoriala, se conserva identitatea lui creatoare. Asemenea lui Doinas, Ivanescu se straduieste sa-si apere mosia de navalitori. Se deosebeste de model prin dorinta de a atrage \u00eentreaga atentie. Spre deosebire de model, nu-si duce lupta cu discretie. Din contra. \u00cesi exhiba eroismul, ca \u00eentr-un scenariu hollywoodian sau sovietic: \u201e! ma trezesc adesea vis\u00e2nd\/ urmatoarea scena: Baaadul\/ e asediat de intrusi: \u00eentr-o\/ cladire sunt ultimul aparator\/ care mai rezista atacatorilor;\/ \u00eentr-un hol imens cu pardoseala\/ neagra gudronata\/ ca a unui platou de filmare\/ \u00eenaintez cu o arma\/ automata \u00een brate: c\u00e2tiva\/ intrusi trag \u00een mine \u00een\/ plin: sunt ciuruit,\/ cu ultimele puteri \u00eenaintez\/ \u00eensa si scuip pe fata primului\/ intrus \u00eendreptat spre mine\/ cu ultimul efort al\/ plam\u00e2nilor un val de s\u00e2nge\u201c (\u201eLa Baaad\u201c, p. 76).
\nAntologia aceasta nu se dovedeste deloc reprezentativa pentru Cezar Ivanescu, las\u00e2ndu-l, din pacate, la periferia generatiei saizeciste.<\/p>\n

\n

Doi saturnieni<\/strong><\/p>\n

2001: Emil Brumaru
\n2004: Serban Foarta<\/strong><\/p>\n

Radu Vancu<\/p>\n

\n

\n

Emil Brumaru, Versuri,<\/em> postfata de Mircea A. Diaconu, Colectia \u201ePoeti laureati ai Premiului National de Poezie Mihai Eminescu\u201c, Editura Paralela 45, Pitesti, 2010<\/strong><\/p>\n<\/blockquote>\n

\n

\n

Serban Foarta, Amor amoris,<\/em> postfata de Mircea A. Diaconu, Colectia \u201ePoeti laureati ai Premiului National de Poezie Mihai Eminescu\u201c, Editura Paralela 45, Pitesti, 2010<\/strong><\/p>\n

\n

\n<\/blockquote>\n

S-ar zice ca nu mai e imaginabil un text critic despre poezia lui Emil Brumaru ori a lui Serban Foarta fara referinta obligatorie la Leonid Dimov; scriind postfetele celor doua antologii din colectia \u201ePoeti Laureati ai Premiului National de Poezie \u00abMihai Eminescu\u00bb\u201c, Mircea A. Diaconu produce nesmintit nobila referinta amintita. Si e \u00eentr-adevar evident ca si lor li se aplica la fel de bine propozitia aceea concluziva a lui Nicolae Manolescu relativa la poezia magului oniric, caracterizata drept \u201euna dintre cele mai vii expresii ale barocului din \u00eentreaga noastra literatura\u201c. \u00cen destule cazuri (nu si \u00een cel al lui Mircea A. Diaconu), exercitiul critic se \u00eencheie cu relevarea acestei izomorfii, altfel \u00eendeajuns de la vedere ca sa nu necesite nici un efort demonstrativ; \u00een ce ma priveste, o sa \u00eencerc o scurta o analiza care sa plece de la aceasta evidenta a ADN-ului comun al celor trei poeti si sa observe care gene dimoviene se dezactiveaza si care devin dominante \u00een cazul fiecaruia dintre descendenti.<\/p>\n

Serban FoarTA<\/strong><\/p>\n

Dimov sublinia insistent diferentierea onirismului estetic de suprarealism prin aceea ca, \u00een plonjeurile lui onirice, cel dint\u00e2i presupune o reverie lucida, supravegheata intelectual \u00een fiecare clipa a desfasurarii ei; aceasta luciditate, mereu vigila si infinit dextera, a supravegherii complicatelor constructii baroce devine la facult\u00e9 ma\u00eetresse a poeziei lui Foarta. Ba chiar ar fi mai exact sa spunem ca nu-i vorba at\u00e2t de luciditate, c\u00e2t de un exces al acesteia, survenita din inflatia tipic baroca a unei constiinte poetice pentru care, asa cum cerea poetul-cavaler, singurul scop al poeziei e meraviglia. Nici o prestidigitatie prozodica sau lingvistica posibila nu-i lasata pe dinafara, poetul scoate la iveala cuvintele nu numai din tot DEX-ul, precum Arghezi, sa spunem (la nici un alt poet rom\u00e2n, nici macar la poetul \u201eCuvintelor potrivite\u201c, limba rom\u00e2na nu-i at\u00e2t de polimorfa); cu morga magicianului care, dupa ce scoate din palarie toate obiectele existente, extrage unul dupa altul obiecte inexistente, tot astfel si Foarta, dupa ce epuizeaza cuvintele DEX-ului, trece la cuvinte inexistente, dar existibile, dintr-o limba rom\u00e2na de asemenea \u00eenca inexistenta, dar existibila. Glumind si nu prea, daca tot vorbim despre o antologie din colectia \u201ePoeti Laureati ai Premiului National de Poezie \u201eMihai Eminescu\u201c\u201e, Foarta \u00eemi lasa impresia ca doar el ar putea rasturna celebra propozitie a bucovineanului genial, asa \u00eenc\u00e2t sa-mi pot imagina Limba Rom\u00e2na suspin\u00e2nd: \u201eCaci nu noi suntem stap\u00e2na lui Foarta, ci Foarta e stap\u00e2nul nostru\u201c.
\nFiindca, \u00eentr-adevar, la nici un alt poet nu vom mai gasi expresii precum \u201enu-ti fie parax\u00e2n\u201c sau \u201edintr-un samod\u00e8rjet aspru\u201c (\u201eNorocul inorogului\u201c), ori constructii ca \u201elumina careia,-n detrampa\/ se zbuciuma ca, pe o hampa,\/ un steag de tulle\u201c (\u201eComplenta celor 2 (+1) inimi\u201c), ori, \u00een fine, sonoritati (Foarta ar putea spune: isofonii) comparabile cu cea din urmatorul Unisonet, necitabil fragmentar fara pierdere: \u201eSa mergem la perusele bleu-gris\/ cele ce nu stiu sa (ne) dea bonjur\/ ci nu va ofuscareti (va conjur!) imaculatul daca pedigri\/ (al lor) pe ici pe colo-l voi umbri\/ caci eu pre una fara \u00eenconjur\/ si foarte verde am de g\u00e2nd s-o-njur\/ pe limba pasarilor colibri:\/\/ o-ri-o to-to-brix i-max ri-max\/ gal papagal sam\u00e2nta de limax\/ broscolopendra-n pufuri de coc\u00f2.\/\/ Sa tii pe palme o papagalita\/ un papagales cu inel de lita\/ cu neamuri prin baroc ori rococo\u201c (\u201eSapte unisonete\u201c, I). Si asa mai departe, aproape oriunde am deschide \u201eAmor amoris\u201c, exercitiul e practicat pe asemenea scara, la asemenea anvergura, \u00eenc\u00e2t de la un punct \u00eencolo cititorul are impresia ca Serban Foarta nu scrie poezie \u00een limba rom\u00e2na, ci transcrie poeme dintr-o varianta beta a unei limbi rom\u00e2ne upgradate, \u00eenca nedata \u00een folosinta publicului larg.
\nSpus mai simplu, chiar si atunci c\u00e2nd s-ar zice ca scrie, de fapt Foarta, oper\u00e2nd tot timpul \u00een palimpsest, transcrie. Ca la Mallarm\u00e9, poemele lui par traduceri \u00eentr-o limba absenta din toate dictionarele. O profuziune de traduceri \u00e0 la mani\u00e8re de, \u00een care limbajul-tinta parodiaza ori pastiseaza limbaje poetice sursa din cele mai varii literaturi si epoci. Cauza prima a acestor \u201etraduceri imaginare\u201c nu sta \u00eensa \u00een impulsul postmodern al reciclarii, nu de juisanta intertextuala e vorba aici, ci, taman pe dos, de acel tip de melancolie baroca const\u00e2nd \u00een proliferarea formelor pentru a camufla evanescenta fondului. Jocularitatea lingvistica a lui Foarta e de natura melancolica; or, asa cum observam c\u00e2ndva \u00een legatura cu traducerile lui Mircea Ivanescu din poetii americani, pentru un melancolic, traducerea \u201e\u00eentrerupe ametitorul dialog al constiintei cu propriu-i vid\u201c, dupa formula lui Starobinski din \u201eMelancolie, nostalgie, ironie\u201c, ca sa intre \u00een dialog cu vidul altei constiinte melancolice; astfel, munca traducerii este un exercitiu asiduu de transducere a melancoliei proprii \u00een textele altora. Pentru o constiinta melancolica, traducerea nu e altceva dec\u00e2t complementul intertextualitatii; cea din urma invadeaza sub forma textelor straine, din exterior, subiectivitatea melancolica, \u00eencerc\u00e2nd sa-i dea consistenta, pe c\u00e2nd cea dint\u00e2i este expansiunea subiectivitatii respective \u00een alte texte, pe care le colonizeaza \u00een tentativa de a se epuiza pe sine \u00eensasi.
\nPrin urmare, oric\u00e2t de tehnice ar parea, poemele lui Serban Foarta nu sunt at\u00e2t demonstratii de techn\u00e9, c\u00e2t mantre \u00eempotriva melancoliei, un fel de ora et labora al unui gnostic al limbajului caruia, din ce stie ce secreta ironie (melancolie, nostalgie), \u00eei place sa se arate numai ca tehnician.<\/p>\n

Emil Brumaru<\/strong><\/p>\n

Daca \u00een poezia lui Serban Foarta sediul melancoliei baroce e \u00een centrii lingvistici, la Emil Brumaru furorul melancolic \u00eesi are cartierul general \u00een senzorium \u2013 acel loc din creier \u00een care se formeaza senzatiile. De la elegiile pentru bucatariile de vara din \u201eVersurile\u201c de debut din 1970 (\u201eO, vechi si dragi bucatarii de vara.\/ Simt iar \u00een gura gust suav de-amiaza\/ Si \u00een tristetea care ma-nconjoara\/ Din nou copilaria mea viseaza:\/ Ienibahar, piper prajit pe plita,\/ Pesti grosi ce-au adormit \u00een sos cu lapte,\/ Curcani pastrati \u00een zeama lor o noapte\/ Spre o delicatete infinita\u201c, \u201eElegie\u201c) si p\u00e2na la ingenuele mascari din \u201ePovestea boiernasului de tara si a fecioarei cu lindic zglobiu\u201c ori din \u201eNe logodim cu un inel din iarba…\u201c, ambele din 2008 (\u201eCum cautam sa-ti scotocesc sub plapumi\/ Trupul viu, cald, bl\u00e2nd cotropit de ele:\/ Un milion sprintar de alunele;\/ Harti sa \u00eensemn, oh! cum m-o duce capu-mi,\/ Sa nu mai rataceasca-n darn vechi neamuri\/ \u00cen pribegii de biblie de carne\u201c, \u201eCum cautam sa-ti scotocesc sub plapumi\u201c) \u2013 de la primele poeme p\u00e2na la cele mai recente, asadar, senzatia este alpha si omega poeziei lui Brumaru. Alpha, pentru ca de la ea pleaca totul, ea este combustibilul care pune \u00een miscare masinaria poetica; omega, pentru ca tot la ea vrea sa ajunga amintita masinarie. Ceea ce \u00eenseamna ca, at\u00e2t \u00een punctul ei de plecare, c\u00e2t si \u00een acela de sosire, poezia lui Emil Brumaru este, chiar \u00een sensul etimologic, senzationala.
\nVenind, cum spuneam, direct din senzorium, din athanorul neuronal \u00een care se compun si se descompun senzatiile, poemele Detectivului Arthur tind sa alcatuiasca ele \u00eensele un senzorium lingvistic, un spatiu verbal \u00een care senzatiile de electiune sa poata fi activate si reactivate dupa bunul plac. \u00cen consecinta, poezia lui se va asemana \u00eent\u00e2i de toate cu a lui Dimov prin uzul si abuzul de tuse groase de culoare, prin materialitatea sensibila aproape fizic a pastei verbale si, \u00een general, prin fabulosul imaginatiei materiale. Acesta fiind genul comun, se cade numaidec\u00e2t sa precizam diferenta specifica: la Dimov, necesitatea cromaticii vine din caracterul descriptiv al poeziei lui obsedata de mari viziuni onirice si animata de un duh antonpanesc care vede enorm si aude colorat; este, adica, speta exultanta si dionisiaca a unei forme de balcanism poetic.
\nLa Brumaru, \u00een schimb, \u00een ciuda unei superficiale impresii derivabile din abundentul lui imaginar erotic, nu din prea mult dionisiac ori juisanta vine fixatia pe formele materiale ale lumii. Tot o constiinta saturniana alimenteaza si acest exces, si e de asemenea \u00een cauza compensarea unei melancolii care derealizeaza \u00eentreaga materie. Dupa cum Foarta cauta sa compenseze evanescenta lumii recuper\u00e2nd substanta tuturor formelor ei lingvistice, tot astfel si Brumaru \u00eencearca sa epuizeze formele perceptibile senzorial ale materiei. Solutia e pentru am\u00e2ndoi aceeasi, numai materia pe care se aplica e diferita: pentru unul dintre ei limbajul, pentru celalalt \u2013 senzatia.\u00a0 \u00censa tot de o paradoxala echilibrare prin exces e vorba (nu spunea un alt mare melancolic, William Blake, pentru care realitatea lumii disparuse \u00eenca de la patru ani, c\u00e2nd vazuse capul lui Dumnezeu aplec\u00e2ndu-se la fereastra lui, ca \u201edrumul excesului duce la palatul \u00eentelepciunii?\u201c).
\nAd\u00e2ncirea respectiva \u00een senzorialitatea si senzualitatea existentei, care ar fi facut deliciul unui cititor precum Jean-Pierre Richard si ar fi adaugat un exemplar capitol de aplicatie analitica \u00eentr-o editie apocrifa din \u201eLiteratura si senzatie\u201c, e \u00eentr-at\u00e2t de temeinic \u00eentreprinsa (cu metoda si obstinatie de melancolic, asadar), \u00eenc\u00e2t senzoriumul acesta reconstituit maniacal dob\u00e2ndeste un soi de gravitatie inescapabila: nu numai ca nici Julien Ospitalierul, nici Reparata, nici Tamara si, p\u00e2na la urma, nici unul dintre at\u00e2t de atasantele personaje nu i se pot sustrage (nici de-ar vrea n-ar avea cum, ce-i drept), dar autorul \u00eensusi pare prins p\u00e2na peste cap \u00een lumea aceasta mai senzuala dec\u00e2t propriul ei prototip. Asa \u00eenc\u00e2t, absorbit \u00een melancoliile lui ingenue si impudice, nu baga de seama (si nici nu-l intereseaza, pesemne) ca nu pare a participa la ceea ce o teoreticiana structuralista numea, \u00een anii debutului lui Brumaru, \u201erevolutia limbajului poetic\u201c; ca nu opereaza (cel putin nu la vedere) cu ceea ce un alt teoretician, deja perimat de altfel \u00een aceiasi ani, numea \u201ecategorii negative\u201c (dar \u201eInfernala comedie?\u201c); ca, de asemenea, e opac la distinctia \u00eentre poezia reflexiva si cea tranzitiva, ca si la cea \u00eentre poezia moderna si cea postmoderna etc. Ceea ce, \u00eentr-o vreme \u00een care se poarta poezia cu dogma, e riscant. \u00censa poezia lui Brumaru, asa old school cum poate sa para, venind parca taman din vremea unor trubaduri \u00een acelasi timp mai diafani si mai horny, e, cum spuneam mai sus, realmente senzationala. Literal si \u00een toate sensurile.<\/p>\n

\n

\n

\n<\/blockquote>\n

Un scrib in garajul subteran<\/strong><\/p>\n

2002: Ilie Constantin<\/strong><\/p>\n

\n

Cornelia Maria Savu<\/p>\n

\n

\n<\/blockquote>\n

\n

Ilie Constantin, Coline cu demoni,<\/em> postfata de\u00a0 Al. Calinescu, Colectia \u201ePoeti laureati ai Premiului National de Poezie Mihai Eminescu\u201c, Editura Paralela 45, Pitesti, 2010<\/strong><\/p>\n<\/blockquote>\n

\n

\n<\/blockquote>\n

\n

\n

\n<\/blockquote>\n

\u201eColine cu demoni\u201c, selectia cu care Ilie Constantin e prezent \u00een colectia \u201ePoeti laureati ai Premiului National de Poezie \u2039\u2039Mihai Eminescu\u203a\u203a\u201c, este o antologie eminamente de autor, \u00eensotita de postfata criticului Al. Calinescu. Melanjul de texte este si el unul ce tine de o subtila strategie de (auto)prezentare a unui poet care \u00eentruchipeaza chiar un caz, acela de \u201etravestit\u201c \u00een el \u00eensusi, de ego-turn Babel, de \u201escrib subteran\u201c \u00een asteptare si, nu mai putin, de \u201eliterat barbar\u201c \u00een gradina \u201elimbii imperiului\u201c.
\nCu mastile (succesiv) pe figura, p\u00e2na c\u00e2nd ele se topesc, alchimic (poetul are pasiunea acestui cuv\u00e2nt), \u00een chiar fata destinata vederii, cel ce scrie e menit sa \u00eempace contrarii, sa coboare si sa-si vorbeasca doar lui \u00eensusi \u00een ad\u00e2ncimi infernale, dar sa si revina \u00een plin soare, printre cuceritorii care scriu istoria (literara, fireste). \u00cen ambele directii, obsedat de \u201eperfectiunea aripii zdrobite\u201c.
\nC\u00e2nd parasea Rom\u00e2nia, \u00een ianuarie 1974, Ilie Constantin fusese investit de autoritatile criticii literare ale vremii cu un loc \u00een tripleta \u201ede aur\u201c a poeziei anilor ’60 si a \u00eenceputului de deceniu sapte, alaturi de Nichita Stanescu si Cezar Baltag. Pentru volumul \u201eColine cu demoni\u201c primise, \u00een 1970, Premiul Uniunii Scriitorilor, avea la activ sapte carti de poezie, trei carti de proza si trei carti de critica, traduse de Eugenio Mantale, Umberto Saba si \u201eC\u00e2ntecele altora\u201c, facea jurnalism cultural la \u201eLuceafarul\u201c (1968-toamna lui 1973) si la alte reviste.
\nO poezie contemplativ existentialista, nutrita din lectia maestrilor, bine temperat culturala, melancolic visatoare (\u201epoate visam, poate traiam\u201c…), scrisa si din instinct, dar si cu mare dorinta de a scrie (\u201eE un prisos \u00een mine de vointa…\u201c) \u00eel particulariza pe poet \u00eentre congeneri. \u201eFiara\u201c (1969) si, mai ales, \u201eColinele cu demoni\u201c(1970) si \u201eCelalalt\u201c (1972) anuntau \u00eennoiri de registru care i-au facut pe criticii literari universitari sa le recomande, \u00een toamna lui 1973, tinerilor \u00eenvatacei \u00eentr-ale scrisului deveniti studenti la Facultatea de Limba si Literatura Rom\u00e2na din Bucuresti drept lecturi cu bune urmari. Pentru c\u00e2teva luni doar, caci Ilie Constantin va parasi tara stabilindu-se nu \u00een Italia, cum ar fi fost de asteptat, daca se luau \u00een calcul studiile si talmacirile sale, ci \u00een Franta, la Paris.
\n\u00cen urmatorii 28 de ani (p\u00e2na \u00een 2002, c\u00e2nd se va \u00eentoarce definitiv \u00een Rom\u00e2nia), \u201eliteratul barbar\u201c va avea un parcurs deloc previzibil. Intelectualul va deveni functionar \u00een alt domeniu dec\u00e2t cele c\u00e2t de c\u00e2t legate de literatura, dar si doctor \u00een litere la INALCO, Paris. Scribul care privea cerul Orasului Luminilor dintr-un garaj subteran va primi, \u00een 1989, pentru romanul \u201eLa chute vers le z\u00e9nith\u201c (publicat de Editura Gallimard), Grand prix du livre jeunesse de la Soci\u00e9t\u00e9 de Gens de Lettres de France si va fi recunoscut, \u00een 1999, de Ministerul francez al Culturii si Comunicatiei drept Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres.
\nSi totusi, poetul va tacea \u201e\u00een asteptare\u201c aproape zece ani, p\u00e2na la aparitia volumului \u201eL’Ailleurs\u201c (1983). Urmat de \u201eRivage ant\u00e9rieur\u201c (1986).
\nIlie Constantin a optat pentru scrisul \u00een limba franceza, dar si de aceasta data \u00eentr-un mod particular. Construindu-si viitorul prin recuperarea trecutului, el \u00eesi traduce poemele mai vechi, \u00een limba lui Moli\u00e8re, dar \u00eentr-un mod aparte, care tine mai degraba de rescriere dec\u00e2t de talmacirea fidela. C\u00e2nd nu renunta la rima si c\u00e2nd nu adauga (de la cuvinte p\u00e2na chiar la c\u00e2teva versuri noi) sintagme si figuri de stil pe textele scrise \u00een limba rom\u00e2na, poetul simte nevoia ca macar dispunerea \u00een pagina a acestor poeme sa fie alta \u00een versiunea franceza. Si drumul invers este valabil, cu mentiunea ca, asa cum se poate observa \u00een antologia \u201eColine cu demoni\u201c, o seama de poeme scrise \u00een franceza \u201erefuza\u201c recuperarea pe rom\u00e2neste dupa schema amintita mai sus. Mai bine zis, \u201erefuza\u201c autotalmacirea. Si atunci autorul apeleaza la alti traducatori, de predilectie Serban Foarta si Miron Kiropol, ei \u00eensisi poeti \u00eenzestrati, pe l\u00e2nga calitatea de excelenti traducatori din franceza \u00een rom\u00e2na si invers. \u00centre reusitele, din acest punct de vedere, ale antologiei sunt \u201eAlchimiste\u201c\/ \u201eAlchimist\u201c (traducere \u00een limba rom\u00e2na de Miron Kiropol) si \u201eBalan\u00e7oire\u201c\/ \u201eBalansoar\u201c (traducere \u00een limba rom\u00e2na de Serban Foarta), ca sa nu dau dec\u00e2t doua exemple.
\nPrinsa \u00eentre asemenea oglinzi paralele, poezia lui Ilie Constantin trece, \u00een mare masura, cu brio, proba timpului si proba insolita a bilingvismului, \u00een parte, cu… copilot. Mai sunt, desigur, si zg\u00e2rieturi \u00een argintul de pe spatele sticlei menita sa oglindeasca, inerente \u00eentr-o cariera de poet \u00eentinsa pe aproape cinci decenii. Din care, pentru \u201eClubul poetilor premiati\u201c, Ilie Constantin a selectat poeme care \u00eei alcatuiesc un veritabil portret \u00een evantai \u201ede concurs\u201c, cu deschidere \u00eenalta, poemul titular al antologiei, de retinut \u00een orice florilegiu, oric\u00e2t de exclusivist, al poeziei rom\u00e2nesti contemporane, cu deschidere spre universal: \u201eCum mi se-arata fara de vina\/ demonii negri de pe colina!\/ Tace orasul, ora-i pustie,\/ nimeni pe cale se-alatura mie;\/ de pe coline p\u00e2na la stele,\/ demoni viseaza sub genele mele.\/ Oare doar mie mi se arata\/ neamul lor, vesnic fara de pata?\/ Eu doar sunt martorul tristelor ginte\/ de care soarele se dezminte?\/ Fiu al amurgului sunt, si ma bate\/ lungul vacarm de singuratate\/ \u00een care toate tipa spre mine\/ si tac doar demonii de pe coline.\/ Trupul lor \u00eensa nu-i spre vedere,\/ suflul lor arde lumea de sfere,\/ si-i contemplarea pieire lina\/ a nenumitilor de pe colina.\u201c (\u201eColine cu demoni\u201c, 1969).
\nO meditatie asupra destinului de poet careia postfata de prieten binecunoscator al operei celui despre care scrie, semnata de criticul si universitarul AL. Calinescu, el \u00eensusi un peregrin prin \u201elimba imperiului\u201c, \u00eei este reusit pandant.<\/p>\n

\n


\n<\/strong><\/p><\/blockquote>\n

\u201eVisatele epifanii\u201c<\/strong><\/p>\n

2009: Dorin Tudoran<\/strong><\/p>\n

\n

\n<\/blockquote>\n

Mihai Iovanel<\/strong><\/p>\n

\n

\n

Dorin Tudoran, Pisicut (Somnografii),<\/em> postfata de Mircea Martin, Colectia \u201ePoeti laureati ai premiului national de poezie Mihai Eminescu\u201c, Editura Paralela 45, 2010, 278 pag.<\/strong><\/p>\n

\n<\/blockquote>\n

Dorin Tudoran a debutat \u00een 1973, la 28 de ani \u2013 t\u00e2rziu, dupa standardele generatiei din care face parte. \u00cen cazul lui, descoperirea vocatiei nu coincide cu descoperirea vocii; primele doua volume o atesta. Citit acum, \u201eMic tratat de glorie\u201c pare dezamagitor. La \u00eenceputul anilor 70 nu era asa. Cronicile entuziaste scrise atunci vorbesc, aproape unanim, despre un debut \u201eiesit din comun\u201c; de fapt, cartea e foarte comuna pentru acei ani, \u00een care scrierea poeziei urca la o medie a calitatii niciodata atinsa p\u00e2na atunci (doar anii 80 se vor situa \u00een apropiere). Din pacate, majoritatea acelei burghezii de mijloc \u00een poezie nu si-a depasit epoca; \u00een ciuda perfectiunii adesea atinse, aceasta se produce \u00eentr-un regim minor si extrem de monoton stilistic si tematic, reductibil, cum grano salis, la o subtilitate foarte livresca, desangvinizata, care \u00eencearca sa compenseze prin distinctie, s\u00e2nge alb si caligrafie, lipsa plam\u00e2nilor.
\n\u201eMic tratat de glorie\u201c tine de aceasta poetica anemica (anemica din perspectiva celor 40 de ani trecuti de atunci). Ceva \u201ebl\u00e2ndete\u201c, ceva \u201enostalgie\u201c, c\u00e2teva \u00eencrucisari suprarealiste \u2013 si acestea, de altfel, intens reabilitate \u00een epoca (\u201eam vazut biciclistii spal\u00e2nd-se noaptea\/ \u00een culori scoase din f\u00e2nt\u00e2na s\u2026t si-am vazut delfinul vecinului meu\/ \u00eembl\u00e2nzind\u00a0 lacrima rostogolita peste casele noastre\u201c); un imaginar bogat \u00een lichide mai mult sau mai putin agregate (\u201evocea groasa a fluviului\u201c, \u201eapa\u201c, \u201ef\u00e2nt\u00e2na\u201c, \u201ezapada\u201c, \u201edin fiecare deget \u00eei curgeau sunete\u201c, \u201eascultam muzica picur\u00e2nd \u00een f\u00e2nt\u00e2na\u201c, \u201etatii nostri legati unul de celalalt\/ plute paroase\u201c, \u201ecineva ne-a vopsit capetele \u00een geamanduri\u201c, \u201evino doamne vara pe seara\/ ascuns \u00eentr-o ploaie albastra si moale\u201c, \u201egheata lumii pururi \u00eenfipta \u00een meninge\u201c).
\nSe retine c\u00e2te un vers bun (\u201egesturile noastre b\u00e2lb\u00e2ite \u00eenvineteau aerul\/ pasari ruginite cadeau peste acoperisuri\/ de sticla si casele se tineau de m\u00e2ini speriate\/ astept\u00e2nd trecerea unei mari stiinte\u201c \u2013 subl. mea, M.I.) sau chiar c\u00e2te un poem citabil integral (\u201eultimul turnir\u201c sau \u201ecine\u201c). Iata \u201eultimul turnir\u201c: \u201ela turnirul din urma c\u00e2teva tinere armuri\/ si-au pierdut cunostinta si armele\/ s-au \u00eenrosit c\u00e2nd nobilii cavaleri au ramas\/ prea usori \u00een camasi de borangic\/ lunec\u00e2nd peste caii de p\u00e2sla ochii doamnelor\/ portelanuri albastre erau mai cu seama de s\u00e8vres\/ mai cu seama de saxa mai cu seama\/ nimeni nu murise asa de frumos precum\/ cavalerul acela cu brat rabojit si naframa\/ destramata de frunte ca o moarte tesuta din alpaca\u201c. Se observa caracterul aproape ekfrastic, de comentariu la o stampa, al poemului. Poemul \u00eencepe prin a locui \u00eenauntrul stampei, respir\u00e2ndu-i cu familiaritate realitatea (\u201ela turnirul din urma\u2026\u201c); apoi executa o miscare de iesire \u00een afara, reduc\u00e2ndu-i viata schitata \u00een primele r\u00e2nduri, la anorganicul portelanului din privirile doamnelor care privesc, tot dinauntru, scena (imaginea \u201ecailor de p\u00e2sla\u201c are rolul de a face tranzitia de la organic la anorganic, de la viata la mineral, fiind un amortizor al contragerii primului termen \u00een cel de al doilea). Poemul ar trebui sa se termine aici, pe stingerea miscarii spre afara, miscare care \u00eencapsuleaza si mascheaza totodata motivul poemului \u2013 moartea, sugerata prin armele \u00eenrosite (joc de cuvinte \u00eentre sensul galant al cuv\u00e2ntului \u2013 a rosi de emotie \u2013 si cel violent-masculin \u2013 a \u00eenrosi o arma: scopul e iarasi de a stinge o culoare prea tare) si prin camasa de borangic. Dar poetul \u00eenca t\u00e2nar simte nevoia de a se explica si supraliciteaza perfectiunea primelor sapte versuri \u00eentr-un final \u00een care moartea este numita de doua ori.
\nDorin Tudoran din primul lui volum este deocamdata confiscat de codul epocii \u00een care scrie; personalitatea lui sta \u00een contributii la acest cod. Unele caracteristici vor ram\u00e2ne acelasi si \u00een viitor. Poetul este un introvertit care tot exerseaza un soi de \u201ec\u00e2ntece cu gura \u00eenchisa\u201c; de la muzica din cap p\u00e2na la transcrierea ei apar o seama de frictiuni care tin nu at\u00e2t de unelte, c\u00e2t de tipul de poetica. Tudoran scrie si va scrie, \u00een ciuda tuturor semnalelor de expansivitate, o poezie contrasa; \u00een umbra ei se simt tot timpul o intentie superioara si o nemultumire derivata. Poate principala tema a poeziei lui Dorin Tudoran este scrierea ei, dar nu \u00een sensul \u00een care s-au semanat (\u00een anii 60, 70, 80) hectare de poeme despre \u201epoem\u201c, \u201ec\u00e2ntec\u201c, \u201etext\u201c; ci \u00een sensul \u00een care conceptul poeziei, cautarea lui, sunt mai relevante dec\u00e2t poezia ca arta \u201efrumoasa\u201c. Tudoran va sf\u00e2rsi prin a scrie dupa 1990 \u2013 dupa cum apare din sectiunea de \u201ePoeme inedite\u201c care deschide antologia de fata \u2013 o poezie atonala, dizarmonica, un flux anxios de voci din care razbate, \u00eenainte de toate, o furie poietica. Scris astfel, ciclul \u201ePisicut\u201c e unul dintre lucrurile cele mai bune pe care le-a publicat p\u00e2na acum Dorin Tudoran si dovada cea mai buna ca, \u00een ceea ce-l priveste, zarurile \u00eenca se \u00eenv\u00e2rt.<\/p>\n

Revenind la \u00eenceputurile poetului, nu ma omor nici dupa \u201eC\u00e2ntec de trecut Akheronul\u201c (1975), volumul al doilea; versurile bune nu lipsesc (\u201edac-as sti unde ma aflu v-as spune: \u00abprieteni, cred\/ ca a venit iarna si mi-e dor de voi; locul \u00een care am poposit\/ nu e dec\u00e2t un ciob de portelan peste care burtile lupilor aluneca putrede\u00bb\u201c \u2013 de parca nimeni\u201c), dar ce se putea spune despre volumul de debut poate fi repetat aici.
\n\u00cen \u201eUneori, plutirea\u201c (1977), deschis printr-un poem, \u201eT\u00e2narul Ulise\u201c, care prelucreaza un ecou din \u201eUlise\u201c-le lui Blaga, apar semnalele retragerii din codul saptezecist. \u201eVisatele epifanii\u201c poate fi citita ca manifest al noului drum, care \u00eencepe prin retragerea din propriul imaginar: \u201eArata-te:\/ o pendula de aur bate\/ \u00een pieptul meu\/ ca o potcoava plutitoare.\/ Mai mult nu-ti pot spune \u2013 \/ nici n-ar fi adevarat\u201c (subl. mea); \u00een continuare mai pot fi citite autodeziceri precum \u201eMai mult nu se vede \u2013\/ e o dimineata orbitoare\u201c, \u201eAlte amanunte nu se pot distinge\u201c s. a. Cuprinsa \u00een cel de-al treilea volum, \u201e\u00cenchipuiri\u201c e cea mai buna poezie a lui Tudoran de p\u00e2na acum: \u201e\u00cenrosindu-se, zapada mi se lipeste\/ direct pe coaste. \u2013 O, neasteptat anotimp,\/ semnele tale ma \u00eempresoara\/ ca o haita de animale flam\u00e2nde,\/ cu blanuri transparente \u2013 suieratoare \u00eensa.\/\/ Doua sfere de metal necunoscut:\/ umerii mei! \u00cen oglinda lor t\u00e2nara,\/ stele par urme de gloante\/ \u00eentr-un parbriz; nu mai putem continua \u2013\/ de aici \u00eencepe o mare incertitudine.\/\/ (Poate fi o simpla noapte de iarna,\/ cu lumina \u00eenselatoare si sunete stranii \u2013\/ un fel de f\u00e2s\u00e2it, ca si cum, de-a lungul\/ s\u00e2rmelor de telegraf, pasarile ar aluneca\/ \u00eempinse de v\u00e2nt.\/\/ Poate fi un banal sf\u00e2rsit de iarna,\/ cu gheata crap\u00e2nd pe patinoare saracacioase;\/ dar nici asta nu e o solutie \u2013 cine stie,\/ poate dimineata vom afla c\u00e2t de mult\/ am exagerat g\u00e2ndindu-ne la toate acestea.)\u201c
\nDupa \u201eO zi \u00een natura\u201c (1977), regres la starea poeziei din primele doua volume (ceea ce ma face sa presupun ca textele de aici au fost scrise \u00eenaintea celor din \u201eUneori, plutirea\u201c), urmeaza trei volume care fac \u00eentr-adevar din Dorin Tudoran un poet major: \u201eRespiratie artificiala\u201c\u00a0 (1978), \u201ePasaj de pietoni\u201c (1978), \u201eDe buna voie, autobiografia mea\u201c (1986). Aici pot fi gasite marile poeme ale autorului \u2013 \u201eStrainul\u201c, \u201eTenebrele sperantei\u201c (din \u201eRespiratie artificiala\u201c), \u201eTrecut pierz\u00e2ndu-si semnificatiile\u201c, \u201eNaturalistul\u201c, \u201eBucuria de-a scrie\u201c, \u201eC\u00e2teva episoade neromantate din viata bunicului meu\u201c (\u201ePasaj de pietoni\u201c), \u201eSau uitam-ma!\u201c, \u201eViitorul facultativ\u201c (\u201eDe buna voie, autobiografia mea\u201c).
\n\u00cencep\u00e2nd cu \u201eRespiratie artificiala\u201c\u00a0 (1978), poetul devine dintr-odata aspru, ca un otel calit sau ca un cautator care atinge Zen-ul. El lasa \u00een urma afectivitatea calduta, pozata, care-l \u00eensotise, uneori \u00een stare libera, de-a lungul \u00eenceputului. Ceea ce scrie de acum e auster si prin stil, si prin reprimare emotionala. Exercitiile alegorice \u2013 seminaratiuni traversate de dialoguri si mai ales de monologuri \u2013 la care recurge din ce \u00een ce mai des vor avea ca subiect nu un individ oarecare, ci chiar Individul; chiar daca Tudoran \u00eei \u00eemprumuta c\u00e2te ceva din propria-i biografie, biografia nu este niciodata statia finala sau cheia care explica poezia. (Nici \u00een \u201eDe buna voie, autobiografia mea\u201c, volum publicat dupa plecarea din tara, c\u00e2nd defularea ar fi fost nu doar legala, ci si probabila, nu sunt de gasit reportaje din realitatea imediata. \u00cen poemul care da titlu (fals) volumului, \u201eautobiografia\u201c \u00eei apartine de fapt lui Gaspar Sanz, licentiat \u00een teologie si filozofie la Salamanca si ghitarist la Saragosa\u2026 Autobiografiile factuale, Tudoran le-a lasat pentru eseuri.) Tema cea mai frecventa, cum s-a tot observat, este alienarea \u00een raport cu sistemul, respectiv disponibilitatea plastica a individului sau contrarierea ei; dilema artistului lui Camus (solidar\/solitar) a capatat la Tudoran forma alienat\/ aliniat. Unele poeme par acum prea didactice (\u201eAbatorul imaginatiei\u201c), desi curajul lor va fi \u00eensemnat ceva la data publicarii. Nu sunt multe, dar adevarul e ca poezia lui Dorin Tudoran trebuie recitita cu o anumita cruzime \u2013 inclusiv de autorul ei, \u00een perspectiva unei viitoare re-antologari.<\/p>\n

\n

\n

\n<\/blockquote>\n

\n
\n


\n<\/strong><\/p><\/blockquote>\n<\/blockquote>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Profit\u00e2nd de evenimentul aparitiei, la Editura Paralela 45, \u00een coordonarea lui Gellu Dorian, a colectiei \u201ePoeti laureati ai Premiului National de Poezie \u00abMihai Eminescu\u00bb\u201c, initiem panoramarea celor 20 de volume care sintetizeaza opera \u2013 cuv\u00e2ntul, \u00een acest context, nu e deplasat \u2013 celor 20 de poeti recompensati cu cel mai prestigios premiu de gen din… Cite\u0219te mai mult »Clubul poetilor premiati (4): Mihai Ursachi, Ileana Malancioiu, Cezar Ivanescu, Emil Brumaru, Serban Foarta, Ilie Constantin, Dorin Tudoran<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[4220,5221,5222,5117,5226,3575,5224,5260,1051,5225,5220,3494,5219,5227,5090,5135,28,5223,1592],"class_list":["post-7063","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara","tag-alex-goldis","tag-ardere-de-tot","tag-cezar-ivanescu","tag-clubul-poetilor-premiati","tag-coline-cu-demoni","tag-dorin-tudoran","tag-emil-brumaru","tag-george-neagoe","tag-ileana-malancioiu","tag-ilie-constantin","tag-marea-infatisare","tag-mihai-iovanel","tag-mihai-ursachi","tag-pisicut","tag-poeti-premiati","tag-poezie-contemporana","tag-rita-chirian","tag-rod","tag-serban-foarta"],"views":14596,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/7063","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=7063"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/7063\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=7063"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=7063"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=7063"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}