{"id":6992,"date":"2011-03-24T13:58:07","date_gmt":"2011-03-24T11:58:07","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=6992"},"modified":"2011-03-24T13:58:58","modified_gmt":"2011-03-24T11:58:58","slug":"arta-profesoratului-intre-%e2%80%9eagorafobie%e2%80%9c-si-%e2%80%9eepistemologie%e2%80%9c","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/arta-profesoratului-intre-%e2%80%9eagorafobie%e2%80%9c-si-%e2%80%9eepistemologie%e2%80%9c\/","title":{"rendered":"Arta profesoratului: \u00eentre \u201eagorafobie\u201c si \u201eepistemologie\u201c"},"content":{"rendered":"

<\/strong><\/em><\/p>\n

<\/strong><\/em><\/p>\n

Cu mai mult timp \u00een urma, scriam undeva despre un \u201ecoleg\u201c universitar, care suferea \u2013 paradoxal, av\u00e2nd \u00een vedere cariera aleasa \u2013 de agorafobie. \u00cel \u00eengrozeau, altfel spus, spatiile mari, pline cu oameni \u2013 oameni carora, \u00een plus, trebuia sa li se mai si adreseze ca orator. O drama perfecta, chintesentiala, pentru un profesor ce traieste \u2013 vai! \u2013 tocmai din vorbitul public. \u201eColegul\u201c respectiv (care \u00eesi crease mici \u201estrategii\u201c de \u201e\u00eembl\u00e2nzire\u201c a audientelor, mim\u00e2nd, hilar, diverse suferinte fizice!) era, desigur, un personaj fictional, dar el se baza, asa cum adesea ne invita sa credem filmele americane, pe \u201efapte reale\u201c. Nu exista profesie mai asaltata de emotii si fobii dec\u00e2t cea didactica. \u00cemi sprijin afirmatia nu doar pe experienta proprie, ci si pe o statistica arhicunoscuta si, deci, ipotetic macar, convingatoare. <\/strong><\/em><\/p>\n

Conform cercetarilor sociologice celor mai serioase, \u00een epoca modernitatii, spaima prin excelenta a omului ram\u00e2ne aceea de a tine un discurs \u00een fata unui grup \u2013 mai mare sau mai mic \u2013 de indivizi. Se pare ca aceasta aprehensiune teribila o depaseste \u00een intensitate si pe cea pe care, la prima vedere, am fi tentati sa o consideram mama tuturor fricilor: teama de moarte. Ea vine, cuminte, abia pe locul al doilea. De aici si o poanta celebra, din nu mai putin celebru serial \u201eSeinfeld\u201c. Daca ar fi sa judecam strict statistic, ne zice Jerry, la un moment dat, insul normal ar trebui sa-si doreasca, la o ceremonie funerara, de exemplu, sa fie mai degraba \u00een locul mortului dec\u00e2t \u00een locul celui care tine panegiricul. Prelungind ironia neagra, as adauga, la r\u00e2ndul meu, ca, \u00een virtutea aceleiasi statistici, un profesor ar trebui sa viseze, zilnic, sa fie \u00eentr-un cosciug mai cur\u00e2nd dec\u00e2t la catedra. De altfel, \u00eentre noi fie vorba, nici nu m-as mira ca, \u00een Rom\u00e2nia, o asemenea presupunere sa fie pe deplin adevarata.
\nFiorii interactiunii
\nLas\u00e2nd gluma la o parte, cred, fara ezitari, ca profesoratul de orice fel (\u00eensa, cu precadere, cel universitar) constituie o activitate marcata de tensiune nervoasa permanenta, cu un grad de uzura imens pe termen lung. Constatam, recent, la o \u00eentrunire academica, faptul ca, personal, \u00een douazeci de ani de experienta didactica, am tinut, la un calcul sumar, \u00een jur de opt-noua mii de ore de curs (de \u201ezbor\u201c educational adica). Unele dintre ele s-au desfasurat \u00een afara tarii, adres\u00e2ndu-se studentilor din alte culturi, mentalitati, istorii si geografii. Am ajuns la concluzia interesanta ca nici macar un minut din aceste ore nu a fost lipsit de presiune psihica, de \u201eemotii\u201c, cum se spune \u00een general, chiar daca, pe parcursul derularii lor propriu-zise nu le \u201econstientizam\u201c, nu le \u201eamplificam\u201c, ci le \u201egestionam\u201c, le \u201e\u00eempingeam\u201c spre palierul subliminal, acolo unde salasluieste fiinta noastra launtrica \u2013 \u201e\u00eencarcata\u201c cu toate spaimele, frustrarile, ne\u00eentelegerile si devierile acumulate \u00een timp, dar reprimate destoinic pentru a oferi eului social (vizibil) imaginea (aparenta) de prospetime, vitejie si echilibru. Va \u00eentrebati, poate, daca toti profesorii \u2013 si cei buni, si cei rai \u2013 au aceste \u201eemotii\u201c? Raspunsul e, categoric, da. Cu o nuanta: un ascendent de emotivitate se va gasi, oric\u00e2t ar parea de oximoronic, la profesorii cei mai buni si cu cea mai mare experienta scolara. \u00cen principiu, pe orice palier educational te-ai situa ca dascal, oricare ti-ar fi pregatirea, \u201evechimea \u00een munca\u201c si structura nervoasa, nu ai cum sa iesi \u00een fata unei comunitati de discipoli fara a trai fiorii interactiunii cu ei si, \u00een prealabil, fobia manifestarii discursive publice. La cei mai abili si experimentati, intensitatea trairilor devine maxima, \u00eentruc\u00e2t numai acestia vor reusi sa contemple \u2013 din afara \u2013 relativitatea \u00eentregii situatii. Se vor \u00eentreba, inevitabil, ce-i \u00eendreptateste pe ei sa le predea oamenilor din fata lor?
\n\u00centr-o carte superba (\u201eLessons of the Masters\/ Lectiile maestrilor\u201c) \u2013 ce reuneste un numar de prelegeri despre relatia \u201emaestru-\u00eenvatacel\u201c \u2013, marele profesor George Steiner descria excelent acest sentiment de \u201einsecuritate\u201c profesionala. Observa autorul: \u201ePrinsi cum suntem \u00een nenumarate forme de predare \u2013 elementara, tehnica, stiintifica, morala si filozofica \u2013, ne dam foarte rar \u00eenapoi ca sa meditam la minunile transmiterii de cunostinte, la sursele falsitatii, la ceea ce as numi, \u00een lipsa unei definitii mai precise si mai concrete, misterul predarii. Ce-i \u00eemputerniceste pe un barbat sau pe o femeie sa predea unei alte fiinte omenesti? Care este izvorul autoritatii? Si invers: care sunt principalele tipuri de reactii ale \u00eenvataceilor? (…). Ce \u00eenseamna a transmite (tradendere) si de la cine catre cine este legitima transmiterea? Relatiile dintre traditio (ceea ce ne-a fost \u00eenm\u00e2nat) si grecescul paradidomena (ceea ce ni se \u00eenm\u00e2neaza acum) nu sunt niciodata transparente. Poate ca nu este un accident ca tradare si traducere nu sunt, din punct de vedere semantic, parea \u00eendepartate de traditie. La r\u00e2ndu-le, aceste vibratii ale sensului si intentiei sunt foarte active \u00een conceptul mereu provocator de traducere (translatie). Este oare predarea, \u00een vreun sens fundamental, o modalitate de translatare, un exercitiu practicat printre r\u00e2nduri?\u201c Tehnic vorbind, avem un raspuns global la toate \u00eentrebarile si dilemele profesorale de mai sus, raspuns care ar trebui sa limpezeasca lucrurile si sa atenueze orice emotie\/ fobie a predarii. Dascalul stie mai mult dec\u00e2t elevii sai. El detine adevarul. Prin urmare, are dreptul sa vorbeasca pentru a-i \u201elumina\u201c pe ceilalti. Steiner detaliaza foarte plastic: \u201eMaestrul poseda forta psihologica, sociala si fizica. El poate sa rasplateasca si sa pedepseasca, sa excluda si sa promoveze. Autoritatea sa e institutionala sau charismatica, ori de ambele feluri. Ea este \u00eentarita prin promisiuni sau amenintari. Cunostintele (…) sunt forme de putere.\u201c
\nCunoasterea ca forma de putere
\nSi cunoasterea \u00eensa \u00eesi are propriile paradoxuri. \u00centr-un eseu faimos din secolul al XIX-lea, \u201eNature\/ Natura\u201c, romanticul (transcendentalist) Ralph Waldo Emerson observa, la un moment dat, un lucru mai degraba ciudat. Spune eseistul ca omul cel mai apropiat de ideea cunoasterii totale este poetul. Da, stiu, sunteti deja contrariati. Va \u00eentrebati cum poate o natura esentialmente subiectiva, onirica, instabila, precum cea poetica, sa-si asume un exercitiu intelectual at\u00e2t de complex si elaborat \u2013 al obiectivarii prin excelenta 0\u00fb, pretinz\u00e2ndu-se campioana eforturilor cognitive, derulate milenar de umanitate? S-ar crede ca avem la mijloc o mica si arbitrara \u201esolidaritate de casta\u201c, stiut fiind faptul ca Emerson era, \u00eentre at\u00e2tea altele, si poet. Ma grabesc \u00eensa sa descurajez o asemenea banuiala. Acest mare orator si \u2013 \u00eentr-un anumit sens \u2013 mare filozof american, care a teoretizat, at\u00e2t de staruitor, impersonalitatea, sustin\u00e2nd ca individul \u00eesi va recapata spiritualitatea autentica, arhetipala, doar atunci c\u00e2nd va reusi sa iasa din personalitatea lui limitativa si va dezvolta abilitatea (nerestrictiva) de a contempla lucrurile \u201edin afara\u201c (\u201etrans-personal\u201c, adica \u201eobiectiv\u201c), nu va putea fi vreodata suspectat de afirmatii gratuite sau \u201esubiective\u201c. Tocmai atitudinea impersonala \u2013 \u00eentemeiata pe intransigenta si stoicism \u2013 l-a facut celebru \u00een epoca. \u00cen definitiv, Emerson \u00eesi explica afirmatia cu ajutorul c\u00e2torva argumente convingatoare. Foarte pe scurt, el constata ca exista diverse forme de intelectualitate, \u201eprinse\u201c \u00een stradania cognitiva, dar pe directii diferite, specifice. Moralistul, de pilda, vrea sa cunoasca lumea, caut\u00e2nd, prioritar, virtutea. \u00cen alt plan, filozoful e obsedat de adevar. Teologul investigheaza dumnezeirea, \u00een timp ce intelectualul generic devine sclavul ratiunii. Desi legitime si nobile prin ele \u00eensele, toate variantele de cunoastere enumerate mai sus esueaza \u00een c\u00e2te un ideal prea mare pentru \u00eenzestrarile propriu-zise ale mintii omenesti. Si virtutea, si adevarul, si ratiunea, si Dumnezeu sunt finalitatile aspiratiilor noastre superioare si nicidecum scopuri de atins la nivelul cognitiv imediat, permis de natura umana. \u00centre toti, poetul opereaza, \u00een procesul cunoasterii, paradoxal, cu instrumentul cel mai adecvat, at\u00e2t la capacitatile intelectului omenesc (limitat), c\u00e2t si la natura obiectului de \u00eentelegere\/articulare ales. Ne referim la imaginatie \u2013 folosita de poet \u00een studiul frumusetii. Cu imaginatia ne putem juca oric\u00e2t fara a suferi inhibitia teritoriilor interzise. \u00cen plus, flexibilitatea conceptului de frumusete legitimeaza orice excurs pe palierul sau de reprezentare. Poetul se gaseste de aceea, prin specificitatea naturii lui, \u00een plin spatiu al posibilitatii.
\nIndirect, Emerson da aici o descriere potrivita a fenomenului numit de noi cunoastere. Ce este, ultimativ, \u201ecunoasterea\u201c pentru standardele \u2013 repet \u2013 limitative ale intelectului nostru? Probabil ca un raspuns ar fi: constructie. Nu \u201ecunoastem\u201c efectiv realitatea, ci \u201econstruim\u201c ipoteze \u00een jurul ei, ajut\u00e2ndu-ne de singurul element cerebral de care putem beneficia la discretie \u2013 imaginatia. Ne imaginam, speculam, presupunem, av\u00e2nd impresia falsa ca, \u00een ansamblu, noi cunoastem. Emitem pareri, fara a renunta, fie si pentru o clipa, la emfaza celor care au certitudini, ne scufundam \u00een speculativ cu voluptatea nefondata a marilor maestri ai rationalitatii pure, absolute. Totusi, \u00een pofida orgoliilor noastre, cunoasterea ram\u00e2ne numai constructie \u2013 o constructie strabatuta, \u00een cel mai bun caz, de speranta finalizarii, nu \u00eensa si de siguranta ei. \u00cenca de la Socrate si Platon, efortul cognitiv e vazut ca o initiere \u201e\u00een trepte\u201c si nu ca o \u201erevelatie\u201c instantanee (prizonierul din \u201eRepublica\u201c \u2013 evadat din lanturi \u2013 reface, \u00een sens invers, un \u00eentreg \u201etraseu\u201c al mistificarii, minun\u00e2ndu-se la fiecare nou \u201egrad\u201c de cunoastere, fara a sti ce va urma). Heremeneutica se dezvaluie ca o activitate \u201egraduala\u201c si, aproape deloc, ca una \u201eepifanica\u201c. Dupa apriorismul kantian, conform caruia cunoasterea are o dimensiune intuitiva (\u201eimginativa\u201c, cum ar zice Emerson!), fenomenologi precum Edmund Husserl ori Maurice Merleau Ponty au vazut \u00een actiunile cognitive adevarate \u201eprocese\u201c de constructie prin corijare. Primul vorbeste despre nevoia \u201ecorectarii\u201c permanente a pozitiei subiectului cunoscator fata de obiectul cunoscut, p\u00e2na la atingerea unei viziuni c\u00e2t mai complete (si, deci, \u201eobiective\u201c), pe c\u00e2nd al doilea introduce notiunea de \u201epunere \u00een perspectiva\u201c (mise en perspective), metafora ce rezuma aceeasi necesitate de \u201egradualitate\u201c a perceptiei intelectuale pe parcursul efortului cognitiv. Rezultatul nu iese nici asa dintr-un inevitabil relativism, dar macar ne apropie de ideea obiectivarii. Prin urmare, vom admite ca, asa cum sustine Steiner, cunoasterea reprezinta, \u00een ultima instanta, o forma de putere, prin intermediul careia poti induce sentimentul autoritatii \u00een discipol. El va recepta \u201emiscarea\u201c (fie si \u00een aparenta) \u201erelaxata\u201c, prin cultura, a maestrului ca pe un veritabil \u201espectru\u201c al fortei de care cel din urma poate, la rigoare, dispune. Informatia copleseste, atunci c\u00e2nd nu inhiba pur si simplu. \u00cen ambele cazuri, ea genereaza controlul celui care o transmite asupra celui care o primeste.
\nAndroidul emotiv
\nSi, totusi, ram\u00e2ne o astfel de concluzie satisfacatoare pentru legitimarea autoritatii educatorului, pentru detensionarea sa … emotionala? Fara nici o \u00eendoiala ca nu. Cum spuneam deja, cu c\u00e2t \u201echarisma\u201c si \u201eputerea\u201c maestrului cresc, cu at\u00e2t retorica lui interioara va fi mai halucinanta, cu at\u00e2t dubiile legate de \u201esingularitatea\u201c profesoratului \u00een raport cu \u201emultitudinea\u201c discipolatului se va mari. Profesorul va ajunge, treptat sa-si deteste conditia umana, \u201eemotiva\u201c, cum ar veni, invidiind masinile inteligente, construite dupa principiul cerebralitatii pure, nealterate. Invidia intelectualului pentru masina inteligenta (\u00een speta, pentru computere) nu reprezinta un lucru nou, macar din punct de vedere filozofic. Multi darwinieni s-au \u00eentrebat, de-a lungul timpului, la ce folosesc cu adevarat emotiile \u00een procesul de selectie si adaptare? Nu cumva contrazic ele, ultimativ, ideea de temelie a teoriei \u201esupravietuirii celui mai \u00eenzestrat\u201c? Emotiile \u00eel fac pe om slab, vulnerabil, instabil si ineficient. De ce nu \u201ea scapat\u201c de ele pe parcursul derularii evolutiei? Dimpotriva, parca pe masura ce \u201ea evoluat\u201c, emotivitatea lui s-a intensificat, individul modernitatii fiind, macar prezumtiv, mai fragil psihic dec\u00e2t echivalentul sau traditional. Nu vrem oare cu totii, de at\u00e2tea ori \u00een viata, sa fim doar ratiune, resimtind emotia ca pe un handicap social? Nu a dus, at\u00e2t de frecvent \u00een istorie, ascendentul emotional la adevarate dezastre nationale si globale? Ne dorim sa fim fundamental \u201ecerebrali\u201c si, de aceea, inteligenta artificiala, eliberata de constr\u00e2ngerea \u201esentimentelor\u201c, ne fascineaza \u00een acest eon al dezvoltarii tehnologiilor. Banuim ca, daca am avea glacialitatea unui calculator, eficienta noastra sociala ar fi remarcabila, deciziile noastre ajung\u00e2nd rapide si exacte precum taietura milimetrica a unui chirurg oftalmolog.
\n\u00centr-un episod din popularul serial SF \u201eStar Trek\u201c, ipoteza e confirmata cumva indirect. Androidul Data (pe care, probabil, nu l-ati uitat) \u2013 o constructie tehnica impresionanta, ce \u00eempinge principiul \u201eumanitatii artificiale\u201c aproape de limita perfectiunii (at\u00e2t din unghi fizic, c\u00e2t si din perspectiva intelectuala) \u2013 realizeaza subit ca, \u00een masinaria complicata care-i da infailibila identitate super-umana, exista totusi o carenta inacceptabila: absenta emotiei. Data vrea sa simta si el ca un om, doreste senzatii, fiori, excitabilitate nervoasa. Altfel, spune eroul computerizat, nu va \u00eentelege niciodata, adecvat, conceptul de viata. Prin urmare, inginerul Giordi \u2013 sensibil la frustrarea lui Data \u2013 \u00eei instaleaza \u00een creierul electronic un dispozitiv ce actioneaza asupra comportamentului informatic aidoma emotiei asupra conduitei unui om obisnuit. Lucrurile iau \u00eensa o turnura ciudata. Data nu mai are eficienta din trecut. Gradual, devine un robot penibil. R\u00e2de nat\u00e2ng, se teme (are fobii) si nu mai rationeaza cum trebuie. Are emotii, iar emotiile \u2013 se vede bine \u2013 mutileaza personalitatea. Asadar, cum am putea sa nu visam \u2013 mai ales \u00een profesiile cu \u201egrad de risc\u201c asa-zic\u00e2nd, precum educatia \u2013 sa anihilam emotia, sa functionam \u00een stare de \u201ecerebralitate pura\u201c, asemenea formelor de inteligenta artificiala? Ma grabesc totusi sa adaug si a doua \u00eentrebare: am fi oare, cu adevarat, mai \u201eeficienti\u201c \u00een absenta emotiilor? Poate veti fi surprinsi sa aflati ca anumite cercetari psihologice si chiar neurologice, de data recenta, sustin ferm ca nu.
\nSuperformula
\n\u00cen doua lucrari vestite (traduse, \u00eentre timp, si \u00een limba rom\u00e2na), \u201eDescartes’ Error\/ Eroarea lui Descartes\u201c si \u201eLooking for Spinoza\/ \u00cen cautarea lui Spinoza\u201c, doctorul Antonio R. Damasio demonstreaza \u2013 cu exemple medicale \u2013 faptul ca inhibarea emotiei \u00een individ nu genereaza, asa cum s-ar banui, supercerebralitate, ci, dimpotriva, determina deruta comportamentala si indecizie crasa. Cunoscutul neurolog american a eradicat, prin mijloace chimice si mecanice, emotivitatea unor pacienti, produc\u00e2nd disparitia senzitivitatii. A observat ca, desi rationau corect (luciditatea nu le era alterata!), nu se puteau hotar\u00ee nici macar asupra unor actiuni elementare. Cei mai multi au declarat ca simt, dar nu le mai pasa de ceea ce simt si, ca atare, nu au interes pentru nici un fel de actiune. Pentru Damasio, concluzia experimentului nu a constituit o mare surpriza. Constient de paradoxul neural al legaturii centrului emotiei de emisfera dreapta a creierului, unde se afla sediul ratiunii, el prefigurase necesitatea \u00eembinarii celor doua (emotie-ratiune) \u00een comportamentul decizional si de actiune al omului. Cu alte cuvinte, neurologic vorbind, nu putem fi cu adevarat rationali fara a fi, \u00een acelasi timp, si emotionali. Cerebralitatea noastra nu are cum sa functioneze \u00een absenta sentimentelor puternice. G\u00e2ndim si apoi actionam, numai \u00een masura \u00een care, concomitent, si simtim. Umanitatea se dovedeste \u2013 si \u00een acest plan \u2013 un imens paradox: \u201efunctionalitatea\u201c ei ideala deriva chiar din \u201edisfunctionalitatile\u201c sale aparente. De aceea, trebuie sa acceptam ca meseriile marilor desfasurari cerebrale sunt, inevitabil, si meseriile marilor emotii structurale. Curajul nebun e, \u00een ultima instanta, consecinta unei fobii paroxistice. Ideea mi se pare relevanta si pentru enigmatica definitie a identitatii profesorale. Dascalul nu se legitimeaza, \u00een mod absolut, nici prin superioritatea cunostintelor, nici prin cea a autoritatii. Profesorul genuin e, \u00een fond, un maestru al hermeneuticii. Principala lui arta (si misiune) ram\u00e2ne aceea de a \u00eentelege (si nu doar de a sti si de a se impune). El va putea explica lumea discipolilor sai \u00een functie de gradul \u00een care se arata dispus sa o priceapa. A pricepe, bunaoara, \u00eenseamna a gestiona trei realitati distincte si, totusi, complementare: informatia (dimensiunea rationala), dreptatea (dimensiunea morala) si emotia (dimensiunea psihologica). Admit, ultima poate deveni cel mai greu de controlat, \u00eensa \u2013 odata \u00eenteleasa si asumata \u2013 \u00eei preschimba \u00een printi pe cersetori.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Cu mai mult timp \u00een urma, scriam undeva despre un \u201ecoleg\u201c universitar, care suferea \u2013 paradoxal, av\u00e2nd \u00een vedere cariera aleasa \u2013 de agorafobie. \u00cel \u00eengrozeau, altfel spus, spatiile mari, pline cu oameni \u2013 oameni carora, \u00een plus, trebuia sa li se mai si adreseze ca orator. O drama perfecta, chintesentiala, pentru un profesor ce… Cite\u0219te mai mult »Arta profesoratului: \u00eentre \u201eagorafobie\u201c si \u201eepistemologie\u201c<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[17],"tags":[5169,5168,5171,5170],"class_list":["post-6992","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-ideilor","tag-agorafobie","tag-arta-profesoratului","tag-profesori-cu-emotii","tag-vorbitul-public"],"views":3675,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/6992","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=6992"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/6992\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=6992"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=6992"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=6992"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}