{"id":6989,"date":"2011-03-24T13:54:58","date_gmt":"2011-03-24T11:54:58","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=6989"},"modified":"2011-03-24T13:55:40","modified_gmt":"2011-03-24T11:55:40","slug":"un-razboi-mare-un-soldat-umil","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/un-razboi-mare-un-soldat-umil\/","title":{"rendered":"Un razboi mare, un soldat umil"},"content":{"rendered":"

<\/strong><\/em><\/p>\n

<\/strong><\/em><\/p>\n

Veteranul de razboi Stefanut Ilie, om modest si \u00eembatranit de povara epocilor care au trecut peste el, si-a primit musafirii avand medalia militara prinsa \u00een piept, medalie despre care nu a vorbit \u00eensa deloc. Desi nu a parut c\u00e3 acorda o atentie deosebita \u00eentalnirii, si-a invitat, de la \u00eenceput, musafirii \u00een sufrageria aranjata dupa traditia rustica, pe pereti cu icoane \u00eempodobite de stergare taranesti. El \u00eensusi s-a \u00eembracat cu ceea ce \u00eei parea potrivit pentru ocazie \u2013 cu un pulover kaki, un sfeter (germanism preluat de ardeleni, n.n.). Nu este foarte activ, dar are o privire vie si multe amintiri intacte. A vorbit coerent, fara pauze lungi, fara lacune. Este un om simplu, pentru care razboiul, datorita grozaviilor pe care le-a trait, a ramas trauma vietii sale. Fostul fruntas a fost doar un \u00eengrijitor de cai, nu a tras niciun glont, de aceea nu este atins de nicio mustare (majora) de constiinta. A ramas, \u00eensa, adanc ascunsa \u00een memoria sa, o prezenta, frica. <\/strong><\/em>
\nPentru varstnicul ramas cu inocenta orecum intacta, marele sau pacat este unul pe care cei mai multi dintre oameni nu l-ar numi astfel:<\/p>\n

M-am nascut la Scarisoara (jud. Alba), \u00een vara lui 1922. Am fost o familie saraca, de tarani, eu am mai avut \u00eenca doi frati si o sora. Apai scoala nu am facut, eram cu munca pe camp, pe langa casa…1
\n\u00cengijitor de cai pe Frontul de Est <\/strong>
\nAm fost \u00eencorporat la 20 de ani, \u00een primavara lui \u201843, nu mai stiu \u00een ce luna, sa fi fost martie, sau aprilie era? Am fost \u00eentai la comisariatul din Turda, dupa care m-o trimis \u00een Sibiu, la Regimentul 10 Calarasi, unde am facut perioada de instructie si dup’ aia m-au trimis la Sebes, unde am stat patru luni; de la Sebes am plecat acasa, asa, cam o luna… si pe urma m-o trimis pe front, la Iasi. Aici (la Iasi, n.n.) stateam cu caii alora din prima linie, fiecare dintre noi avea \u00een grija cate cinci-sase cai. \u00cei grijam cu zi, cu noapte, stateam \u00een padure; acolo am stat pana or rupt rusii frontul… da’, noi eram cu nemtii… si cand o rupt rusii frontul, eram langa un sat, Bogdanesti \u00eei zicea… si o zis majorul ca-i gata! Ca fiecare-i pe socoteala lui, cum ne-o ajuta Dumnezeu!
\nApai, cu zi, cu noapte, tot fugeam. Veneau avioanele cu mitraliere de parjolea lumea! La Buzau, pe podul Buzaului, cum \u00eei zicea, am dat de nemti; astia, nemtii, erau \u00een retragere si erau disperati, de se aruncau \u00een apa sau trageau \u00een fiecare soldat roman care le statea \u00een cale, nu se mai uitau… treceau o groaza de masini, tancuri… eu am reusit sa trec cu trei cai, mergeam asa pe langa nemti, abia paseam de frica. Dar am reusit! Apoi am ajuns la Sebes, unde ne-o format \u00eentr-o unitate de vreo suta de soldati si ne-o trimis pe front la Trei Calarasi, asa \u00eei zicea; aici (la Sebes, n.n.), se desprinsese regimentul, ziceau c\u00e3 or murit toti (soldatii regimentului mai \u00eenainte mentionat, n.n.) si ne-o bagat pe noi atunci \u00een loc.
\nDrumul spre Vest si frica <\/strong>
\nSi am plecat pe jos, de la Turda pana \u00een Cehoslovacia, tot dupa unguri si dupa nemti, ne-am dat cu rusii (rade ca de o \u201esmecherie\u201c sau sotie, n.n.). Cand am ajuns \u00een Ungaria, ne-o dat la un regiment de langa Tisa si ne-o pus \u00een linia \u00eentai. Aici era o apa, Bodlogu (raul Bodrog, un afluent al Tiszei, n.n.) si nemtii or trecut de partea ailalta si dupa asta au zburat \u00een aer toate podurile, de noi nu mai aveam pe unde trece; numa’ cu barcile am trecut… si cand am trecut, ne-or observat cam cand eram \u00een mijlocul apei cu barca; apai, or \u00eenceput a trage pe noi cu brandurile… si \u00eentr-o barca s-o nimerit un sublocotenent care o si murit pe loc… saracu’… dar numa’ el o murit, ca barcagii or scapat, pe ei nu i-o nimerit. A doua noapte mi-o venit si mie randul sa merg, n-aveam ce face, trebuia sa merg, ca eram cu un sergent si trei soldati. Sergentul era tare fricos, de nu mai putea, si ne-o pus sa dam cu lopetile \u00een apa sa facem galagie ca sa vedem daca trage careva… dar, doar asa, fara sa plecam cu barca din dunga raului; acum, nu se mai auzea nimic, desi \u00eenainte cu o noapte s-o tras continuu, ei (germanii, n.n.) or tras un atac grozav, dupa care or plecat, or fugit de n-am mai dat de ei vreo 30 de kilometri.
\nAtunci mi-o fost frica. Or fost momente cand mi-o fost tare frica, de multe ori meream asa ca amortit, nu aveam nicio frica, niciun gand, numa’ mergeam asa ca iepurele, nu mai gandeam nimic, cadeau brandurile pe noi ca ploaia, dar m-o ferit Dumnezeu si nu m-o ranit atunci.
\nEram odata pe un ses, \u00een Ungaria, langa un sat si se tot tragea spre noi… si nu aveam habar de unde… dupa un timp, am observat ca se tragea din turnul unei biserici; atunci, or pus ai nostri un tun si or \u00eenceput sa traga spre ei, treceau proiectilele deasupra noastra de numa’ fluierau… si or tot tras pana or distrus bine toata biserica, i-am fugarit si de acolo pe nemtii aia. Pacat de biserica aia, da’ nu am avut ce face.
\nNemtii, rusii, ungurii, alti oameni! <\/strong>
\nAveam viata amara. Dormeam \u00een santuri, cum puteam. \u00cen Turda Noua am dormit \u00eentr-o noapte la o familie de unguri. Eram o suta si ne-o cantonat tot cate doi \u00eentr-o casa; cum eu am stat la urma, cand mi-o venit randul am ramas singur, nu am mai avut sot, restul erau tot cate doi… si ne-o spus ca daca vin rusii noaptea, sa spunem ca suntem soldati romani \u00een casa, ceea ce si eram, ca altfel rusii erau tare rai, jefuiau tot, omorau, violau femeile, tot distrugeau!
\nDupa ce am adormit, numa’ ce am auzit bubuieli pe la usi de zici ca vroiau sa rupa usa… si atunci m-am ridicat… si am strigat: \u201eSoldat roman!\u201c… \u00eei auzeam cum vorbeau, dar nu \u00eentelegeam nimic… si dupa asta, or plecat mai departe; astia (soldatii sovietici, n.n.) erau mai rai ca nemtii aia, care nu faceau de-astea, erau mai civilizati. Dimineata, ce bucurie era pe unguri, plangeau de bucurie ca or scapat cu viata, ca rusii \u00eei omorau de nu eram eu. Nemtii nu erau asa! La aia (germanilor, n.n.) le-am cerut si de mancare cand eram \u00een Moldova cu ei. Eu stateam cu caii, ei aveau bucataria chiar langa noi, asta atunci cand eram aliati cu ei… si tot ne \u00eendemnam unu’ pe altu’ care sa mearga pana la ei sa le ceara ceva de mancare… ca nu mai puteam de foame. Pana la urma am luat gamela si m-am dus la ei… da’, ca sa ma pot \u00eentelege cu ei \u2013 nimic nu pricepeam \u2013 ei radeau, eu radeam… cam pana o venit unu’ si mi-o luat gamela din m\u00e2na si s-o dus cu ea \u00een bucatarie si o adus-o \u00eenapoi plina cu ceai. Eu eram flamand, nu-mi trebuia ceai, dar m-am bucurat si pentru ala; ei radeau \u00een continuare si, la un moment dat, tot soldatu ala’ \u00eemi ia gamela si arunca ceaiul si o umple cu sarmale. Mi-o mai dat o bucata de pita si atunci am salutat cu salutu’ lor… si ei tot radeau de mine… dar, o fost bine ca m-am saturat si eu, si colegul.
\nFoamea soldatului roman<\/strong>
\nEra tare rau cu foamea si atunci cand ne-am \u00eentors de la Iasi la Sebes, cand or rupt rusii frontul, am mancat numa’ de pe marginea drumului \u2013 mere, struguri. Odata, \u00een Ungaria, mi-am facut un pacat tare mare; de fiecare data cand merg la popa \u00eei spun de pacatul meu. Acolo, \u00een Ungaria, am dat de un stup de albine, la un om \u00een gradina. \u201eAici \u00eei miere!\u201c am zis, si cum am miscat un pic de stup, cum ieseau albine din toate partile, de-am crezut ca ne mananca ele pe noi. Langa stupi era un brad din care am rupt cateva crengi si am dat cu ele \u00een albine, omorand pana am reusit de am luat mierea; ne-o ajuns de am bagat si \u00een bidoane, am si mancat.
\n\u00cen Muntii Tatra <\/strong>
\nDupa ce s-o eliberat Ungaria, am continuat drumul catre Cehoslovacia, am intrat toamna pe munti \u00een sus, tot dupa nemti, cot la cot cu rusii, de-o parte ei, de-o parte noi. Mergeam asa \u00een linie toti. Si acolo, \u00een Muntii Tatra, stateam cu zi si cu noapte, sapam cate o groapa, puneam la cap cate o piatra si arma; asa dormeam, mancarea nu venea tot timpul, iar cateodata se \u00eencepea cate un atac pana se sosea cu mancarea… si atunci, fugea cu ea si se \u00eentorcea numa’ noaptea cealalta, ca numa’ noaptea venea cu mancarea.
\nMai \u00een fiecare zi, trageau cu cartuse de alea \u201eDum-Dum\u201c… de tot rupeau alea.
\nTot atunci era ger mare. Odata, m-o pus santinela la un bordei facut \u00een pamant si noaptea o \u00eenceput iara a bate, de numa’ bumbaia lumea; si o picat ceva langa mine, ca atunci cand trazneste mai tare… si o dat cu mine de pamant… si aia din bordei strigau la mine: \u201eCe-i, ma?! Ce se \u00eentampla?!\u201c. Eu habar nu aveam ce-o fost, ca o facut o flama ca atunci cand fulgera. M-o luat atunci ai mei, si m-o pus sa stau jos, pe trepte, sa nu mai stau acolo. Eram nauc. Dar, nu o mai tras nimeni dup’ aia. M-o ferit iar Dumnezeu de moarte!
\nRanirea<\/strong>
\nSi tot nu am scapat pana la urma, ca m-or \u00eempuscat chiar \u00een ziua de Craciun, \u00een’44. Eram atunci trei insi, eu duceam munitia \u2013 si a mea, si a celor doi. Si stand acolo, pe munte, numa’ ce simt ca si cum mi-ar da cineva cu o bata peste mana… dar, cand ma uit mai bine, nu era nimeni, nu era nimic. Apai, numa’ ce vad ca \u00eencepe sa \u00eemi curga sangele: \u201eMa, astia m-or \u00eempuscat!\u201c. Urlam la ceilalti: \u201eHaideti, ajutati-ma sa ma leg!\u201c. Aveam o camasa un pic mai curata la mine si m-o legat cu ea, m-or pus la o caruta de m-o dus de acolo, pana la drumu’ de jos. Abia, abia am ajuns jos, ca era tare rau drumul. Da’ am avut noroc ca o venit glontul de departe si era rece deja.. si nu mi-o rupt osul de tot; abia a doua zi am ajuns la sanitar de m-o adormit!
\nA doua zi am ajuns la un spital si m-o pus acolo jos, pe paie, de stateam ca porcii… era, pe acolo, numa sange, numa’ soldati raniti. O venit o masina sa ne duca \u00een alt spital, \u00een Ungaria, si eu n-am avut loc, o trebuit sa astept sa vina alta… nu mai puteam de ciuda, dar n-aveam ce face. No, dupa ce am ajuns \u00een Ungaria la spital, m-or trimis \u00een tara, prima data or vrut sa ne duca la Cluj, dar pana la urma am ramas \u00een Timisoara. Cand am ajuns la spitalul militar nu mai aveau locuri si ne-o bagat vreo 30 de insi \u00een spitalul civil, pe toti ne-or \u00eenghesuit \u00eentr-un salon de stateam si cate doi \u00eentr-un pat.
\nVedeam cum aduceau \u00een fiecare zi din Cehoslovacia soldati degerati, ca nu aveai ce face, ningea pe tine. Dupa ce te scuturai de nea, sa punea o alta, nu aveai ce face, trebuia sa \u00eenduri. L-am vazut pe unul cum, \u00een fiecare zi, \u00eei tot cadea cate un deget pana n-o mai avut nici unul, gandeai ca-i carbune, asa negre erau.
\n\u00cen spital am stat cinci luni. Cand credeam ca s-o vindecat, iar puroia si nu puteam pleca acasa!
\nS-o gatat razboiu’ <\/strong>
\nDa’, cand eram \u00een spital, razboiul s-o gatat la Pasti, \u00een aprilie (de fapt, \u00een mai 1945, n.n.), eu numa’ \u00een mai am venit acasa! \u00centr-o noapte, eram \u00een spital, m-am trezit din somn… se auzeau numai \u00eempuscaturi si agitatie cum era pe front, atunci am zbierat o data tare de tot: \u201eVai de noi, ca iar trag rusii \u00een noi!\u201c. Atunci o venit sora care ne grija si o zis: \u201eNu va temeti, ca-i gata, s-o \u00eencheiat razboiul.\u201c Trageau clopotele la biserici, trageau cu pustile catre cer de numa’ lumina tot, fereasca Dumnezeu ce era acolo! Si eu tot urlam, nu mai stiam ce-i. Si sora numa’ ce \u00eemi zicea: \u201eNu te teme, Stefanut, e gata r\u00e3zboiul!\u201c (z\u00e2mbeste). Sunt multe de amintit si de spus. Razboiu’ o fost iadul pe pamant, dar ce \u00eemi aduc cel mai bine aminte e vorba blanda a surorii: \u201eNu te teme, Stefanut, e gata razboiul!\u201c<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Veteranul de razboi Stefanut Ilie, om modest si \u00eembatranit de povara epocilor care au trecut peste el, si-a primit musafirii avand medalia militara prinsa \u00een piept, medalie despre care nu a vorbit \u00eensa deloc. Desi nu a parut c\u00e3 acorda o atentie deosebita \u00eentalnirii, si-a invitat, de la \u00eenceput, musafirii \u00een sufrageria aranjata dupa traditia… Cite\u0219te mai mult »Un razboi mare, un soldat umil<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[1],"tags":[5166,5167,4256],"class_list":["post-6989","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-mozaic","tag-amintiri-de-pe-front","tag-amintiri-veterani-de-razboi","tag-povestiri-de-razboi"],"views":1436,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/6989","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=6989"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/6989\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=6989"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=6989"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=6989"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}