{"id":6966,"date":"2011-03-24T13:21:35","date_gmt":"2011-03-24T11:21:35","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=6966"},"modified":"2011-03-24T15:17:55","modified_gmt":"2011-03-24T13:17:55","slug":"mircea-ivanescu-80","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/mircea-ivanescu-80\/","title":{"rendered":"Mircea Ivanescu 80. Articole de STEFAN STOENESCU, MIRCEA A. DIACONU, RADU VANCU, SERBAN AXINTE"},"content":{"rendered":"

STEFAN STOENESCU<\/strong><\/p>\n

<\/strong><\/p>\n

Exemplaritatea demersului ivanescian<\/strong><\/p>\n

\n

Se vorbeste \u00een mod curent despre exemplaritatea emblematica a poesiei ca genul literar cel mai semnificativ pentru starea limbii unei culturi. Indiferent de marca etnica a limbii \u00een care se \u00eentrupeaza, poesia este constiinta de sine a acelei limbi. Marii poeti sunt cei ce reusesc sa imprime limbii materne un mod unic de a fi prezenta nu numai acelora nascuti si formati \u00een s\u00e2nul unei comunitati lingvistice, careia \u00eesi \u00eencredinteaza \u00een mod instinctiv si spontan formele g\u00e2ndirii si starile sufletesti, ci si celor nenascuti \u00eenca, dar haraziti sa se manifeste creator \u00een fruntariile acelei anumite limbi. Pentru toti acestia critica si istoria literara constituie instante \u00een care se analizeaza si dezbat criteriile de validare si ierarhizare valorica. De unde si primatul lor \u00een stabilirea reputatiei demersului artistic al fiecarui limbaj poetic ce se \u00eenradacineaza \u00eentr-o traditie istoriceste constituita.
\nOpera poetului octogenar sarbatorit la 26 martie 2011 a cunoscut cele trei faze evolutive ale unei desfasurari depline: \u00eentre, aproximativ, 1958 si 1972 \u2013 epoca afirmarii originalitatii sale, timp petrecut mai ales \u00een centrala \u201eAgerpress\u201c si la revista \u201eLumea\u201c; \u00eentre 1973 si 1982 \u2013 etapa consolidarilor si extinderilor \u00eengaduite de marca stilistica proprie, rastimp ce practic a coincis cu pozitia de prim-redactor la Sectia de critica si teorie literara a \u201eEditurii Univers\u201c;\u00a0 si, de pe la \u00eenceputul anilor 1980 (1983 mai exact) p\u00e2na spre cumpana veacurilor al douazecilea si urmatorul \u2013 anotimpul reformularilor si transcenderilor \u00eenspre coerenta unei mai ample si mai complexe structurari a scriiturii si discursului, perioada ce a coincis cu stabilirea sa definitiva la Sibiu, conditionata si ea de transferul \u00een redactia revistei \u201eTransilvania\u201c.
\nEcouri critice<\/strong>
\n\u00cen 1958, anul debutului matur, \u00een \u201eSteaua\u201c lui A.E. Baconsky, Mircea Ivanescu \u00eesi \u00eencheiase de c\u00e2tiva ani studiile de filologie franceza la Universitatea din Bucuresti si stap\u00e2nea trei limbi straine de \u00eentinsa cultura, esentiale pentru aria occidental-europeana si nord-atlantica: engleza, franceza si germana, av\u00e2nd prin circumstantele geopolitice ale perioadei o deschidere larg-umanista, prin intermediul traducerilor de calitate, \u00eenspre literaturile clasicismului greco-latin, ca si spre alte literaturi majore precum italiana si rusa. Avea, de asemenea, o temeinica educatie muzicala clasica si diferite alte interese culturale, precum gustul pentru romanul gotic si pentru cel politist.
\nSituarea poesiei lui Mircea Ivanescu \u00een interiorul c\u00e2mpului de forte si tendinte generat \u00een deceniul al saptelea al secolului trecut \u2013 anii 1960, cu alte cuvinte \u2013 a surprins critica de maxima audienta, determin\u00e2nd la \u00eenceput reactii indecise, datorate, probabil, si unei strategii sprijinite pe am\u00e2narea prudenta a unui verdict categoric si entuziast, \u00een atmosfera tumultuoasa a re\u00eennodarii conexiunilor cu literatura rom\u00e2na traditionalista si moderna (mai ales cu cea din perioada interbelica, inaugurata de Razboiul de Re\u00eentregire din 1916-18), c\u00e2t si ca urmare a unei relative mefiente a poetului \u00eensusi \u00een a-si face singur reclama, proclam\u00e2nd apasat intentii si crezuri. Critica relativ mai t\u00e2nara, contemporana cu graficul afirmarii poetului, prin eseurile mai combative ale unor Ion Negoitescu, Gheorghe Grigurcu sau Ion Pop, nu va \u00eent\u00e2rzia sa se pronunte destul de hotar\u00e2t, \u00eentr-o perioada dominata de geniul lui Nichita Stanescu si, \u00een contrapondere, de personalitatea lui Stefan Aug. Doinas, reprezent\u00e2nd generatia Cercului Literar de la Sibiu, amutita \u00een perioada politic represiva a \u201eobsedantului deceniu\u201c si a ofensivei proletcultiste. Este vorba de ecourile critice la primele volume ale poetului, aparute la \u00eenceputul deceniului al optulea. Poetul se bucura initial de atentia si prietenia multor contemporani, printre care criticii Matei Calinescu, Lucian Raicu si Valeriu Cristea, carora, mai t\u00e2rziu, la mici intervale, li se vor adauga alte voci, printre care Mirela Roznoveanu, Ion Bogdan Lefter, Al. Cistelecan, Eugen Negrici, Mircea Cartarescu si Radu Vancu.
\n\u00cen secolul al XXI-lea apar cel putin trei istorii literare de anvergura, fie concentrate asupra celei de-a doua jumatati a secolului al XX-lea (Marian Popa, \u201eIstoria literaturii rom\u00e2ne de azi pe m\u00e2ine\u201c, 2001; Alex. Stefanescu, \u201eIstoria literaturii rom\u00e2ne contemporane: 1941-2000\u201c, 2005), fie privind \u00eentreaga desfasurare a literaturii, fenomen paralel cu istoria limbii rom\u00e2ne (Nicolae Manolescu, \u201eIstoria critica a literaturii rom\u00e2ne\u201c, 2008). \u00cen grade diferite aceste istorii de autor ram\u00e2n reticente, adica pe pozitiile acordarii tardive a unei recunoasteri de circumstanta, aproape complet surclasate de performanta prodigioasa a lui Mircea Ivanescu ca traducator al capodoperelor modernismului irlandezo-american sau de expresie germana (Marian Popa si, \u00eentr-o oarecare masura, Alex. Stefanescu). Totusi, at\u00e2t Stefanescu, c\u00e2t si Manolescu (\u00een grade si din perspective diferite) tind sa estompeze \u00eentruc\u00e2tva performanta de exceptie a traducerilor, imput\u00e2nd autorului lor fie, uneori, executia grabita, aflata, se sub\u00eentelege, sub presiunea unei comenzi urgente (Alex. Stefanescu), fie carente de acuratete a redarii (Nicolae Manolescu), ce, \u00een unele contexte (Joyce si Kafka), sunt relativ usor decelabile. Privind opera poetica originala, aceasta este de plano invalidata de catre Marian Popa, cel putin \u00een prima editie a istoriei sale (la care avem acces din locul de unde consemnam aceste constatari), motivatia sa fiind sprijinita pe ne\u00eencrederea funciara \u00een conventiile retorice ale poesiei ca gen, manifestata de creatorul lui Mopete (un fel de naturalizare a lui\u00a0 \u201emuppet\u201c, personajul zoomorf de reputatie internationala din serialul TV pentru copii \u201eSesame Street\u201c, mai cur\u00e2nd dec\u00e2t o pastisa citadina dupa h\u00e2trul raisonneur Ilie Moromete, arhetip al istetimii taranului rom\u00e2n \u00een viziunea lui Marin Preda, cum am fost noi tentati sa credem). O critica devastatoare \u00een temeiul categoriilor aristotelice, asadar, sprijinita si pe inadecvarea poesiei ivanesciene ca act subversiv, sau macar ca manifestare a unei\u00a0 rezistente fatise fata de dictatura si de hulita institutie a cenzurii ideologice, pe care gratuitatea ludica a evazionismului sau l-ar descalifica din start. Cazul lui Mircea Ivanescu\u00a0 se potriveste manusa metodei de analiza practicata de istoricul literar rom\u00e2n de la K\u00f6ln. La fel se pot revela acorduri de principiu avant la lettre \u00eentre viziunea tutelara a celorlalte istorii literare. Astfel, Alex. Stefanescu se foloseste de istoria orala spre a invoca graba sub presiune venita de sus (de la \u00eensusi Dumnezeu, care, nestiind englezeste, devenita lingua franca dupa 1945 pe Terra, ordona de la Sediul CC al PCR cenzorilor sa \u00eenchida ochii c\u00e2nd vor fi confruntati cu desucherile anti-nationaliste ale subversivului cosmopolit James Joyce, spre a le putea citi si d\u00e2nsul pe-ndelete \u00een romanul-anatomie \u201eUlise\u201c, \u00een rom\u00e2neasca pudic-reinventata a maestrului M.I. \u00een anul orwellian de gratie 1984!). Si chiar asa s-a petrecut aievea miracolul cultural al \u201eiepocii de aur\u201c! Ezitanta este la acest autor si chestiunea banalului ivanescian, repetitiv p\u00e2na la exasperarea lui Marian Popa. De ce? Fiindca (vom avansa iarasi scenariul nostru ipotetic), asemenea naratorului omniscient joycean, naratorul ivanescian se va retrage \u00een culisele poemului, lustruindu-si tacticos unghiile, din moment ce mecanica avansarii discursului, ca \u00eentr-o fuga de Bach, nu are nevoie de supravegherea unui dirijor. Odata pusa la punct, ea devine un perpetum mobile! Cum greu se sustine (dar si c\u00e2nd izbuteste!) lucrul sub presiune, tot la fel de greu se poate impune un Ivanescu corijent la disciplina retoricei lirismului relativizat, dar bine calit (Bach i-ar fi spus ‘bine temperat’) al neomodernismului poetic din Rom\u00e2nia deceniului al saptelea. Sa nu uitam, maestrul M.I. nu si-a ascuns admiratia fata de uluitoarea decolare a liricii rom\u00e2nesti, iesita de sub pana lui Nichita Stanescu sau Cezar Baltag.
\nPentru o lectura viitoare<\/strong>
\n\u00cen fond, Rilke a modelat \u00een egala masura sensibilitatea lui Nichita Stanescu ca si pe aceea a lui Mircea Ivanescu. Iar Rilke, se stie, s-a aflat sub \u00eenr\u00e2urirea simbolismului francez, mai ales a poetilor minori ai curentului, asa cum s-au aflat si T.S. Eliot si George Bacovia. Ivanescu a tradus tocmai acea portiune mai \u00eendatorata modernismului post-simbolist din creatia lui T.S. Eliot si s-a simtit atras de meteorologia si de penuria mahalalei provinciale. Ecouri bacoviene se pot evidentia la Wallace Stevens si la Ivanescu; la Stevens, fireste, datorita lecturilor sale \u00eentinse din simbolistii francezi, la Ivanescu \u2013 n-avem de ce sa ne \u00eendoim \u2013 din lectura directa a operei lui Bacovia si mai mult ca probabil a studiului lui Mihail Petroveanu dedicat poetului bacauan. C\u00e2nd, \u00eensa, Nicolae Manolescu ne asigura \u00een \u201eIstoria\u201c sa \u201ecritica\u201c de faptul ca nu exista antecedente rom\u00e2nesti \u00een poesia lui Mircea Ivanescu, ne \u00eentrebam fara sa vrem daca nu cumva ne obstructioneaza \u00eentelegerea situatia dob\u00e2ndita de Bacovia \u00een viziunea lui Nicolae Manolescu, de etalon de aur, cu desav\u00e2rsire unic si inimitabil al simbolismului modernist rom\u00e2nesc. La fel ni se \u00eent\u00e2mpla c\u00e2nd citim \u00een aceeasi opera cum ca asupra poesiei lui M.I. influenta provine de la aceeasi ciudata alaturare de poeti americani invocati (cu o eroare \u00een plus si cu una \u00een minus) si de Marian Popa! Ca sa ne miram si mai tare, \u00eentre cei doi istorici literari exista o deosebire neta privitor la opinia fiecaruia \u00een legatura cu performanta lui M.I. \u00een materie de echivalare prin traducere sau, mai aproape de realitate spus, de ceea ce poetul sibian prin adoptiune denumeste prin cuv\u00e2ntul ‘transpunere’. Nu cunoastem vreo definitie data termenului acestuia de catre poetul-transpunator. Credem \u00eensa ca din discutia de mai sus putem trage niste \u00eenvataminte: traducerea sub presiune, traducerea de proza literara organizata faulknerian, sau joycean, sau nietzschean, etc. poate trece examenul, daca, urm\u00e2nd \u00eendemnul lui Ezra Pound, transpunatorul nu se va mai stradui sa dob\u00e2ndeasca firescul certificat de stilistica limbii materne, ci, dimpotriva, va cita sintagma straina ad litteram, \u00eenglob\u00e2nd-o \u00een pasta prozei vorbirii de-acasa. C\u00e2nd M.I. scrie despre o actiune cu consecinte atroce \u201ecutare X l-a lovit pe Y \u00een mingi\u201c, locutorul rom\u00e2n va deduce rapid din context care anume parte anatomica a lui Y a fost vatamata; daca se va duce si la textul joycean ca sa\u00a0 identifice zona primejduita din fraza \u201eHe kicked him in the balls\u201c va realiza ca stilul oral al rom\u00e2nei decente va pretinde o alta metafora dec\u00e2t pluralul de la ‘minge’ \u2013 nu de alta, dar ca sa evite vulgarul pentru ‘testicule’, care, \u00eent\u00e2mplator, \u00een rom\u00e2na este tot un latinism. Va ram\u00e2ne \u00eensa \u00een memorie cum simte irlandezul treaba asta, folosind argotic o limba care nu este a sa, ci, prin vicisitudinea Istoriei, i-a fost impusa de colonialistii englezi, \u00een dauna galezei, dialectul celtic autohton vorbit \u00een negura vremilor de catre stramosii sai. Daca M.I. ar fi tradus \u00een loc sa fi transpus, \u00een graba, sub presiune, ar fi folosit pluralul de la ‘ou’ si nu s-ar mai fi formalizat. Mai ales ca acest lucru l-ar fi scutit de atacul unor istorici literari de bine.
\nAjunsi aici, la o rasp\u00e2ntie cu bilant \u00een viata de sublima exemplaritate a Poetului-transpunator, sa \u00eencercam sa-i gasim un loc sub soarele genealogiilor sau al seriilor de spirite urzite din plamada unor celeste familii. Propun unei discutii viitoare dusa de cel ce scrie acum sau de altcineva \u00eempreuna cu alti convorbitori aceasta ipotetica hibridizare realizata prin practicarea literaturii. C\u00e2nd, \u00een 1954, Mircea Ivanescu absolvea filologia franceza, existentialismul era \u00een floare. Si era deci normal ca un student rom\u00e2n sa fraternizeze cu Sartre si Camus, cu Simone de Beauvoir si Gabriel Marcel, chiar si cu fenomenologi precum Maurice Merleau-Ponty sau Raymond Queneau. Si, mai departe, \u00eenapoi \u00een timp, cu Pascal, Kierkegaard, Dostoievski si Nietzsche. Si, dincolo de ei, spre Heidegger (pentru a carui opera Sartre a \u00eenvatat germana). Un mic amanunt bibliografic: t\u00e2nara viitoare romanciera Iris Murdoch (1919-1999), de origine irlandeza, a studiat la Oxford filosofia si a publicat prima ei carte cu titlul \u201eSartre: Romantic Rationalist\u201c, dupa care a publicat primul ei roman existentialist, \u201eUnder the Net\u201c (1954), dedicat lui Raymond Queneau, care a fost si primul ei roman tradus \u00een rom\u00e2neste, sub titlul \u201ePrins \u00een mreje\u201c (traducere de Ioana Maria Nicolau, Editura Univers, Colectia \u201eMeridiane\u201c, 1971), cu o prefata de Mircea Ivanescu. Iata dovada peremptorie a multimii de repere situationale extrase din romanul existentialist si transpuse, cu angoasele si complexele individualismului existentialist, specific francez, prezente \u00een primele volume de versuri ale anilor 1968-72. \u00cen 1967, la Yale University Press (New Haven & London), aparea, sub semnatura cercetatorului Peter M. Axthelm, studiul \u201eThe Confessional Novel\u201c, care debuteaza cu un scurt motto din \u201eAsa grait-a Zarathustra\u201c, opera capitala a lui Friedrich Nietzsche: \u201e\u00cen ultima instanta ne percepem doar pe noi \u00eensine\u201c. Punctul de pornire este furnizat de \u201eMarturisirile\u201c Sf\u00e2ntului Augustin, care sunt discutate de catre t\u00e2narul critic american \u00eentr-o succinta \u201eIntroducere\u201c, dupa care urmeaza seria compusa din \u201eNotele din subterana\u201c ale lui Feodor Dostoievski si 3 romane frantuzesti: \u201eImoralistul\u201c de Andr\u00e9 Gide, \u201eGreata\u201c de Jean-Paul Sartre, \u201eCaderea\u201c de Albert Camus. \u00cen capitolul urmator, se discuta romanele \u201e\u00centuneric la amiaza\u201c de Arthur Koestler si \u201eCadere libera\u201c de William Golding. \u00cen fine, ultimul capitol este destinat romanului \u201eHerzog\u201c de Saul Bellow. Cu acelasi termen descriptiv \u201econfessional\u201c \u2013 confesiv sau marturisitor \u2013 se manifesta, timp de un deceniu si mai bine, \u00een Boston mai ales, poetii confesivi \u00een frunte cu Robert Lowell (1917-1977), John Berryman (1914-1972) si Sylvia Plath (1932 \u20131963). Alte nume de \u00eendreptatita faima sunt: W.D. Snodgrass (1926), Delmore Schwartz (1913-1966) si Anne Sexton (1928-1976). Poate ca spune ceva faptul ca patru dintre ei si-au pus capat zilelor. Volumul care a cristalizat fenomenul este \u201eLife Studies\u201c (1959) de Robert Lowell. Din multe puncte de vedere, biografia poetului rom\u00e2n are tangente cu biografiile lui Lowell, Berryman si Schwartz. Ultimul s-ar fi nascut la Bucuresti daca parintii sai n-ar fi emigrat \u00een Statele Unite. Destinul sau tragic a inspirat trama romanului lui Saul Bellow \u201eHumboldt’s Gift\u201c, aparut si \u00een rom\u00e2neste, opera ce se numara printre cele mai izbutite ale prozatorului-antropolog, \u00een urma caruia, de fapt, i s-a decernat si Nobelul.
\nO formula afina globalismului cultural<\/strong>
\nCa traducator, Mircea Ivanescu a preferat confruntarea, datorita gradului sporit de dificultate, cu scriitorii modernisti par excellence: Pound si Eliot, Faulkner si Joyce, Scott Fitzgerald si Musil \u2013 temperamental, \u00eensa, a gravitat mai ales \u00een jurul lui Lowell si Berryman. \u00centre cele doua generatii, poemul care a anticipat structura, modalitatea retorica si atmosfera confesivilor a fost, paradoxal din punctul de vedere al istoriei literare, si primul succes incontestabil al lui T.S. Eliot: \u201eC\u00e2ntecul de dragoste al lui J. Alfred\u00a0 Prufrock\u201c, compus pe la 1911, cu Laforgue drept model, si tiparit\u00a0 \u00een Anglia anului 1915. Este p\u00e2na astazi preferatul antologiilor ce cuprind si epoca lui T.S. Eliot. La confluenta dintre existentialism, curent ce a dominat intelectualitatea franceza de la mijlocul veacului trecut, \u00eentre 1940 si 1960, pe de o parte, si filonul confesiv al romanului euro-american, precum si al gruparii poetilor americani purt\u00e2nd acelasi nume, poeti contemporani cu gruparea mai transant radicala a contestatarilor ‘beat’, dar \u00eencercati mai ales de criza propriei conditii individuale (inclusiv detaliile existential jenante) si preocupati de generarea unei structuri prozodice mai libere si mai deschise, s-a produs sinteza creatiei ivanesciene, care, considerata din perspectiva fazei istorice pe care o traversam, poate avansa o formula afina globalismului cultural ce va impacta \u00een cur\u00e2nd viata societatilor aflate \u00eentr-un stadiu relativ multumitor sub raportul dezvoltarii\u00a0 socio-economice, ecologice si pluralist-democratice. Cunoasterea de sine preconizata de Nietzsche, ce implica at\u00e2t trairea spirituala, c\u00e2t si exercitarea libera a credintelor religioase, pare sa incite la realizarea acestui model diferit de integrare ecumenica, supranationala. (Ithaca, NY \u2013 US)<\/em><\/p>\n

\n

MIRCEA A. DIACONU<\/strong><\/p>\n

<\/strong><\/p>\n

Mircea Ivanescu. Fenomenologia unui fragil echilibru<\/strong><\/p>\n

\n

Cum e cu putinta o lectura integrala a poeziei lui Mircea Ivanescu? \u00centruc\u00e2tva, ea ar putea semana cu o ratacire printr-un labirint \u00een care golurile, spatiile, traseele posibile par asemanatoare p\u00e2na la identitate. Mai mult, experienta lecturii ca ratacire implica articularea unor traiecte de sens care se suprapun, se \u00eentretaie, se completeaza contrazic\u00e2ndu-se, \u00een asa fel \u00eenc\u00e2t, finalmente, nu o iesite cauti, nu proiectarea unui sens dominat, ci o depasire a nevoii de simplificare prin contopirea cu materia fara \u00eenceput si sf\u00e2rsit, a textului si a fiintei. \u00cen fapt, textul seamana unei p\u00e2nze de paianjen, care functioneaza simultan ca lume si ca parabola a ei, \u00een asa fel \u00eenc\u00e2t, din posibila victima, cititorul devine un dublu al subiectului creator de lume. Dar, asemenea paianjenului, invocat \u00eentr-un poem, subiectul este orb. Ca si lumea, un subiect care traieste permanent la granita, rasfr\u00e2ng\u00e2ndu-se alternativ sau simultan \u00een planuri diferite, opuse chiar, cu o identitate palinodica. Ratacirea \u00een labirint ca mijloc de construire a labirintului si teserea de catre paianjenul orb a unei p\u00e2nze care salveaza si purifica, iata imaginile \u2013 nu neaparat metaforice \u2013 care, elocvente pentru sigiliul poeziei lui Mircea Ivanescu, obliga la o lectura integrala si integratoare.
\n\u00cen tot cazul, eram tentat sa trimit la c\u00e2teva texte pe care le-as fi putut considera embleme ale lirismului lui Mircea Ivanescu, ale lui Mircea Ivanescu \u00eensusi. As fi invocat \u00een acest caz \u201eo vizita dimineata\u201c, \u201ecum se scrie \u00een si despre singuratate\u201c, \u201epoussin \u2013 panofsky si sur\u00e2sul ei\u201c, alte c\u00e2teva texte, dar, desi emblematice, elocvente, monadice, ele n-ar putea fi dec\u00e2t o imagine de suprafata: ar retine \u201eideea\u201c, nu si anvergura ei construita \u00een aproximare si ezitare. Nu-i vorba, oric\u00e2t de ampla ar fi suprafata explorarii (sa spunem ca ea s-ar identifica cu opera completa, din care nimic n-ar lipsi), efectul fragmentarii si inconsistentei s-ar pastra, ba poate ca ar fi si mai puternic. Ca si impresia esecului si sentimentul neputintei. Citim la un moment dat, \u00eentr-o paranteza: \u201elejera\/ alunecare a g\u00e2ndului printre cuvinte p\u00e2na la urma\/ are sa se poticneasca \u00een aceasta frivolitate\/ \u00een care din totdeauna spun vorbe, adaug citate,\/ si totul suna monoton si asemenea cu ceea ce am spus\u201c (\u201enu putem iesi din pielea noastra\u201c), sau, altundeva: \u201esi acuma, sa mai \u00eencercam \u00eenca o data\/ sa spunem ceea ce ne straduim sa spunem de la \u00eenceput\u201c (\u201edar daca au totusi ce spune?\u201c). Prin urmare, ar trebui ca interpretarea sa aiba drept suport nu c\u00e2teva poeme, nici macar o antologie (eu apelez la \u201eVersuri alese\u201c, Paralela 45, 2010), ci opera \u00een integralitatea ei. Cu c\u00e2t mai extinsa pe orizontala, cu at\u00e2t mai puternic sentimentul fragmentaritatii. Si chiar atunci c\u00e2nd lasa impresia ca slefuieste imploziv, scriind, de exemplu sonete, poetul n-are nimic din raceala unui parnasian, nici din cerebralitatea unui livresc. Sub masca neutralitatii, angoasa stinsa, cu radacinile \u00een socul baroc al iluziei.
\n\u201eLivresc, adica mincinos\u201c<\/strong>
\nAsadar, angoasa, fragmentarism, marginalitate, \u00eentr-un scenariu repetitiv, desi un ochi atent va fi zarind metamorfoze vagi, deveniri aparente. O miscare a permanentelor reluari (de aici, cred, si titlurile de volume, precum \u201ePoeme\u201c, apoi \u201ePoeme noua\u201c, sau \u201eAlte poeme noua\u201c ori, mai t\u00e2rziu, \u201ePoeme vechi, noua\u201c), si nu numai din propria-i opera, ci si din textele altora, \u00eentr-o \u00eenlantuire greu de urmarit, care are drept consecinta pe de-o parte imaginea unui sine precar, pe de alta parte nevoia refundamentarii lui. \u00cen permanente reluari ale propriului sine (textual sau aproape exclusiv textual) sau ale corpului literaturii \u00eensesi, textul lui Mircea Ivanescu, asa nesf\u00e2rsit, labirintic, tesatura a unui paianjen orb, pare analogonul sarpelui Ouroboros, care, \u00eenghitindu-si coada, regener\u00e2ndu-se misterios (si atroce), nu se devoreaza definitiv niciodata. Mai mult, ofera solutia purificarii, a depasirii marilor spaime printr-o neliniste luminoasa. Ceea ce ar trebui precizat obligatoriu este ca, desi identificabila cu o astfel de imagine, poezia lui Mircea Ivanescu \u2013 aproximarea unei hermeneutici, \u00een fond \u2013 refuza lectura si identitatea hermetica, simbolica, ezoterica. Asa cum, la suprafata, refuza metafora, parabola, ambiguitatea. \u00cen fapt, sub masca unei terestre colocvialitati, Mircea Ivanescu exploreaza deopotriva \u00een abisalitatea si \u00een substantialitatea fiintei. Un joc, \u00een fond, al lunecarii, \u00een ambele sensuri, \u00eentre iluzia si aparenta lumii si a eului si, pe de alta parte, recuperarea lor \u00een dimensiunile concretului.
\n\u00cen aceste conditii, c\u00e2nd, cu toata rarefierea pe orizontala a discursului, invocam abisalitatea si spaima, se mai poate vorbi despre livresc \u00een poezia lui Mircea Ivanescu? Sau se mai poate vorbi \u00eentr-un sens care sa presupuna un anumit tip de devitalizare si de mutare a problematicii \u00eentr-o zona nesanguina? \u00eentr-un poem citim: \u201eC\u00e2nd mai trec, rar, pe aici\/ mi se pare totul livresc \u2013 adica, nu? \u2013 mincinos\u201c (\u201eAmintire matinala\u201c). Si \u00eentr-un alt poem, \u201ePiata cu pietre\u201c, livrescul e asociat minciunii, unui anumit tip de inautenticitate. Si daca g\u00e2ndim livrescul \u00een termenii apartenentei poetului la un c\u00e2mp complicat de intertexte \u2013 o cercetare pe aceasta tema ar merita facuta \u2013, atunci, dincolo de orice inventar si dincolo de referintele explicite sau sugerate abia, dincolo de urmele lasate de texte multiple pe care Mircea Ivanescu se misca, ar trebui sa avem \u00een vedere suportul existential care hraneste aceasta abandonare a sinelui. O abandonare, \u00een fond, care ar avea drept finalitate re\u00eentemeierea lui. Oricum, \u00een miezul acestui tip de livresc se afla spaima de a nu fi, o criza. Consecinta, \u00eensa, a unei astfel de situatii nu consta \u00een proiectarea \u00een prim plan a categoriilor negative, ci \u00eentr-o recuperare a sinelui prin explorarea negativitatii. Solutia nu e nici revolta, nici lamentatia, ci o devitalizare asumata. Revenind la chestiunea livrescului, sa citim un fragment: \u201eAici plimbarea ducea catre morga\/ (dar si asta era tot dintr-o carte\/ pe care nu mai aveai, acuma, la spartul t\u00e2rgului,\/ rabdare s-o citesti p\u00e2na la capat.\/ Cum de altminteri n-ai rabdare nici de plimbare\/ caci ti-e frica de morti \u2013 altfel desigur de frica\/ dec\u00e2t teama de a te privi \u00een oglinda)\u201c (\u201ePlimbare\u201c). Poetul descopera, astfel, ca tot ce i se \u00eent\u00e2mpla repeta fapte din carti si tocmai de aceea poezia lui pare un jurnal al inconsistentei, al absentei, al substituirii propriului sine, al golului. \u00centoarcerea \u00een real e, \u00eensa, la fel de amenintatoare. Fireste ca a vedea propria absenta din oglinda genereaza o altfel de spaima dec\u00e2t aceea de a \u00eent\u00e2lni, ca \u00eentr-o carte, moartea. Tocmai de aceea orice revenire \u00een spatiul livresc e dublata de nevoia unei \u00eenscrieri \u00een real, asa cum realul se constituie \u00eentr-o amenintare. Din cauza acestei dileme petrecute \u00een planul fiintei ezitare, palinodia, retractilitatea, am\u00e2narea. O lipsa de curaj \u00een planul existentei care prolifereaza nesf\u00e2rsit si continuu \u00een plan textual.
\nNevoia acuta de forma<\/strong>
\nTextul este \u00eensa un refugiu de plan secundar si, daca ne-am \u00eentreba de ce scrie Mircea Ivanescu \u2013 \u00eentrebare legitima \u2013, atunci ar trebui sa invocam acest context. O vom si face. Exista \u00eensa si alte refugii care constituie materia cea mai repetitiva a poeziei lui Mircea Ivanescu, un leit-motiv reluat obsesiv. P\u00e2na la a detalia aceasta materie, sa retinem totusi ca la radacinile liricii lui Mircea Ivanescu se afla spaima. Textul anterior situa, oricum, plimbarea sub semnul am\u00e2narii sau al \u00eembl\u00e2nzirii unei frici, a unei temeri. De altfel, melancolia, elegiacul sunt parca ipostazele unei distilari a anxietatii, ori poate, finalmente, a unei estetizari a ei. Printre referintele ascunse din intertextul meivanescian, oricum, de amintit Kafka. E, \u00een totul, o spaima de nefiinta, de acea diluare a fiintei pe care, \u00een loc s-o abandoneze \u00eentr-un fel sau altul, poetul o tot exploreaza, ipostaziind-o multiplu, am\u00e2n\u00e2ndu-i deznodam\u00e2ntul. De citat, astfel, si nu numai pentru ca nu vrem sa fim crezuti pe cuv\u00e2nt, ci pentru ca textul ivanescian, prin sensurile pe care le genereaza propria-i retractilitate devenita curaj, face insuficienta descifrarea mea. \u00cen tot cazul, tesatura sofisticata a discursului meivanescian poate fi, \u00een sine, considerat metafora a acestei spaime, asa cum \u00een secventele care vor urma avem dovada certa ca imaginile care apartin tranzitivitatii sunt, \u00een realitate, metafore. Asadar: \u201eAbsenta e o boala uriasa,\/ buimacitoare \u2013 c\u00e2inele care ne adoarme pe piept,\/ si ne sufla \u00een ureche ss.n.t \u2013 si auzim atunci lumea\/ ca un g\u00e2f\u00e2it jilav \u2013 si e propria noastra suflare,\/ mereu re\u00eenceputa.\/\/ (Tratatul despre absenta,\/ p\u00e2na la urma, \u00eel vom scrie \u2013 caci peste cartea aceasta \u00eenchisa\/ \u00een care ei aluneca at\u00e2t de lent \u2013 adica asemenea acelor ceasului (…) Si \u00een tratatul acesta\/ nu se spune nimic \u2013 numai ca la un loc ca acela\/ care urmeaza, sunt vorbele albe\/ lasate aici \u2013 si dupa care urmeaza alte indiferente,\/ si alte vorbe. Si p\u00e2na la urma se face un text\/ pe care, citindu-l, ai putea sa-l si crezi\/ adevarat\u201c (\u201eCum se scrie \u00een si despre singuratate\u201c).\u00a0 Asadar, o boala, a absentei, care genereaza textul ce poate da iluzia, dar numai \u00eenselatoarea iluzie, a adevarului. Citim \u00eentr-un loc (\u201eAmintiri\u201c, XIV), despre \u201espaima ca n-a fost nici atunci nimic adevarat\u201c. Altundeva, iata: \u201evezi, as vrea sa-i pot spune odata \u2013 viata asta a mea\/ e facuta din spaima \u2013 si simtam\u00e2ntul acesta, mereu invocat,\/ \u2013 dar si trait, fireste \u2013 uneori \u00eesi trage \u00eenapoi, \u00eencordat,\/ spinarea, ca o pisica\u201c (\u201eprefac\u00e2ndu-ma ca stau de vorba cu o fiinta\u201c). \u00cen alt poem e amintita \u201espaima murdara\u201c, de care, spune poetul, \u00eesi aduce aminte, fara s-o poata schimba ori \u201epreschimba \u00een alt simtam\u00e2nt\u201c (\u201eIarna \u00een copilarie\u201c). \u00centr-un alt poem (\u201esa ne vedem de scris\u201c), \u201esimtam\u00e2ntul acesta\u201c e situat \u00een punctul originar al textului ivanescian, cauza prima, experienta originara: \u201e\u00eensa simtam\u00e2ntul acesta\/ \u2013 care celor ce vor sa faca umbra subtire peste lucruri,\/ le poate fi de folos \u2013 simtam\u00e2ntul acesta\/ nu-i spunem pe nume. ne facem doar textul\/ si at\u00e2t\u201c. Lui Mircea Ivanescu un astfel de sentiment \u00eei este de folos. Oricum, de la un moment dat, spaimele \u2013 c\u00e2ndva \u201etipate\u201c (\u201etrece si asta\u201c) \u2013 par sa capete un aer de \u201ejoc secund\u201c, purificator. \u00cen fapt, textul ivanescian e o astfel de \u00eembl\u00e2nzire: \u201eacuma\/ vorbele, fricile de atunci sunt fara culoare,\/ ca niste desene, dintr-o carte, care acum\/ nici nu-ti mai place\u201c. Purificator prin \u00eenstrainare, printr-o asumare a absentei.
\nAsadar, o fenomenologie a spaimei care \u201ese rostogoleste, stravezie, prin aer, deasupra,\/ \u00een jurul meu\u201c (\u201ecoda\u201c). \u00cen aproximarea ei, poetul invoca \u201etratatul despre absenta\u201c, pe care tot am\u00e2na sa-l scrie, asa cum invoca, deseori, \u201eromanul politist\u201c pe care ar vrea sa-l faca. Iata cum sf\u00e2rseste poemul \u201eO vizita, dimineata\u201c: \u201eSt\u00e2nd acum, aici,\/ \u00een camera aceasta, cu oameni \u00eenalti \u2013 si care,\/ desigur, n-au spaima \u00eent\u00e2mplarilor \u2013 de ce mi se pare\/ ca eu singur sunt mort, si timpul e altceva, \u00een afara,\/ \u00een afara de mine? si ajuta daca-mi fac acum drame,\/ \u00eentr-o dimineata ca asta \u2013 \u00eentr-o alta dimineata cu munti\/ si-nt\u00e2mplari? capat acum alt \u00eenteles? ca \u00eentr-un roman politist,\/ \u00eemi fac alibiul unei prezente \u00een alta parte \u2013 si pot\/ cu ochii \u00eenchisi sa fac gesturi la fel de adevarate,\/ si care sa intre \u00een vreme\u201c. Romanul politist pe care eroul poeziei lui Mircea Ivanescu tot vrea sa-l scrie se justifica deopotriva ca ipostaza a detectivului care se afla \u00een cautarea unui sens, a unei marturii sau certitudini a prezentei, dar si ca \u00eencorporare a obiectului cautarii, un obiect deopotriva imaginat si adevarat, care-si traieste, tocmai de aceea, precaritatea. \u00cen fond, \u00eentr-un roman politist lumea \u00eenchipuita ar trebui \u201esa intre \u00een vreme\u201c, sa capete substanta. Este obsesia majora a poeziei lui Mircea Ivanescu: nevoia acuta de a capata forma. Dar, p\u00e2na la urma, dincolo de orice alte \u00eencercari, singura modalitate a sinelui si a lumii de a capata substantialitate (sau sens) e textul, forma instabila, discontinua, fragmentara, iluzorie. \u00cen locul absentei si golului, tot e ceva. Suficient ca exercitiul sa continue, \u00een speranta unei completitudini, insuficient ca aceasta completitudine, \u00eenscriere \u00een real, sa se si realizeze. Acesta e echilibrul fragil care genereaza textul poeziei lui Mircea Ivanescu.
\nSalt \u00een supravietuire<\/strong>
\nCare sunt, \u00eenaintea textului, celelalte forme de \u00eenscriere \u00een real? Toate apartin inconsistentei. Antologia de-acum debuteaza cu un text \u00een care acest spatiu recuperator al fiintei concrete este amintirea. \u201eEt in Arcadia ego\u201c spune poetul fac\u00e2nd din amintire un tar\u00e2m al prezentei (\u201eSi eu am umblat odata cu o amintire\/ \u00een m\u00e2ini, str\u00e2ng\u00e2nd-o atent, sa nu-mi scape\u201c). Numai ca negarea de sine si \u00eentemeierea de sine se suprapun \u00een acest exercitiu care nu duce la o resubstantializare. Poemul sf\u00e2rseste astfel: \u201eSi eu am umblat, deci, odata cu o amintire\/ \u00een brate \u2013 (si ma g\u00e2ndeam, cu un r\u00e2njet\/ rau, ca \u00eentr-o carte celebra, nu ai stiu cine\/ umbla cu propriul sau cap prin infern, lumin\u00e2ndu-si\/ drumul). Si parca nu e tot una?\u201c. Alta solutie e oferita de fictionalizarea realului sau de simpla imaginare. Proiectare \u00een alte carti, apelul la intertext e consecinta aceluiasi fenomen dublu, care \u00eenseamna deopotriva diluare si resubstantializare a sinelui. Tot ce se petrece are aerul unei amintiri, sau, \u00een tot cazul, lasa impresia ca repeta fapte de altadata. Prin urmare, \u00een totul, un eu slabit, care, egal cu sine, se multiplica la nesf\u00e2rsit \u00eentr-o \u00eencercare de perpetuare care e deopotriva o continua diluare. Decorurile, parantezele multiple din text, desfasur\u00e2ndu-se amplu, prezentul care e copie sau fotografie a trecutului sau a altui text, abia sugerat, urma indistincta a altor existente, repetitiile care lasa impresia ivirii unui sens, proiectarea realului \u00een vis ca \u00een moarte, toate acestea sunt teme care gloseaza o singura obsesie, a slabiciunii ontologice, pe care, \u00eencerc\u00e2nd s-o depaseasca, poetul nu face dec\u00e2t s-o perpetueze si s-o hraneasca. De aici si spaima devenita melancolie. De aici si o anume iluminare. Spuse parca de o straina gura, cuvintele din poezia lui Mircea Ivanescu fac din \u00eenstrainare un salt \u00een supravietuire. Ca o Penelopa, poetul tot prelungeste cautarea, am\u00e2n\u00e2nd fixarea \u00eentr-o decizie.
\nDe ce scrie Mircea Ivanescu?
\nAsa \u00eenc\u00e2t, de ce scrie Mircea Ivanescu? Poate tocmai pentru a face din text singurul mijloc, real desi slab, de a \u00eenscrie fiinta \u00een substanta. \u00cen cautarea unui sens, poetul face din text aparenta unei \u00eentemeieri. Tocmai de aceea, \u00een c\u00e2teva paranteze metaforice, poezia pare sa fie \u201emersul anevoios, printre trunchiurile nemiscate ale timpului interior\u201c, sau, ceva mai t\u00e2rziu, \u201emersul acesta strivind vorbe mai vechi, si caut\u00e2nd calea \u00eenspre afara\u201c. \u00eentemeierea de sine ca o iesire din labirint. \u00cen tot cazul, experienta poetica vazuta ca \u00eentemeiere de sine si nu ca literatura. Spaima ca totul e literatura p\u00e2ndeste si ea din umbra, caci literatura este \u201eaceeasi minciuna mare\u201c. Poate tocmai de aceea se vorbeste la un moment dat despre o reautentificare a eului concret. Un poem se numeste \u201enu e obligatoriu ca starile si sentimentele sa apartina eului creator\u201c. O teama asemanatoare, riscul de a vedea \u00een text doar cuvintele, nu si \u201ealcatuirile sufletesti\u201c (\u201estam o vreme \u2013 pe urma ne ducem\u201c). De altfel, un poem intitulat \u201epoezia este si ea o justificare\u201c \u00eencepe cu aceste versuri: \u201ee ca si cum am fi capatat si noi, \u00een sf\u00e2rsit,\/ un rost\u201c. Dar, chiar daca instituie fiinta prin faptul ca o \u00eenscriu \u00eentr-un dialog, deci chiar daca instituie fiinta prin celalalt, vorbele sunt si ele neputincioase. A se vedea at\u00e2t \u201epoussin \u2013 panofsky \u2013 si sur\u00e2sul ei\u201c, c\u00e2t si poemul imediat urmator \u201e\u00eencerc\u00e2nd \u2013 fara succes, fireste \u2013 sa oprim o clipa\u201c. \u00cen textul din urma, vorbele sunt numite neputincioase. Primul dintre texte merita citit \u00een \u00eentregime: \u201edeci o idila negata \u2013 o stire despre imposibilitatea\/ idilei (idilic ar fi sa spunem ca este sur\u00e2sul ei\/ \u2013 si ca putem construi o lume supusa acelei idei\/ a luminii pe fata ei c\u00e2nd si-a aplecat seninatatea\/\/ privirilor pe un umar privindu-ne \u2013 si nu e,\/ bine \u00eenteles, o lume adevarata. Lumina nostalgica,\/ \u00eencetinind miscarile unor personaje aplec\u00e2ndu-se, si cu frica\/ parca, citind inscriptia pe o lespede, nu e\/\/ dec\u00e2t o rasfr\u00e2ngere neputincioasa, lumina doar povestita\/ nu are cum sa cuprinda fapturi, scene, \u00eent\u00e2mplari.\/ ram\u00e2n doar vorbe \u2013 vorbele n-au urmari\/\/ \u00een viata pe care \u00eencearca mereu, chinuite,\/ sa o opreasca pe loc, sa o descrie simplu, contorsionat,\/ dar nu reusesc sa-i destainuie \u00eentelesul adevarat\u201c. Teama ca vorbele nu sunt, totusi, adevarate, ca ele \u00eensele sunt neputincioase, iata ultima statie \u00een traiectul devenirii, interioare, a poeziei lui Mircea Ivanescu.
\nPe de o parte, asadar, spaima ca realitatea nu exista, si atunci \u00eencercarea de recuperare a ei prin moarte, vis, carti, ca fuga dintr-o prezenta oricum precara, pe de alta parte, spaima ca vorbele \u00eensele nu pot avea consistenta realitatii, de unde nostalgia, elegiacul, melancolia. O melancolie luminoasa este ceea ce se vede dintr-o devenire care a avut drept punct originar anxietatea. \u00cen tot cazul, asa cum se structureaza, textul poeziei lui Mircea Ivanescu este el \u00eensusi dovada unei realitati slabe, vagi, iluzorii, mereu substituibile fiintei si lumii. O realitate creata, asa cum citim \u00een \u201enu e obligatoriu ca starile si sentimentele sa apartina eului creator\u201c, chiar \u00een momentul cunoasterii, care este \u00eenchipuire, mincinoasa amintire. \u00cen fond, ratacirile textuale ale lui Mircea Ivanescu exprima cautarea \u2013 ca \u00eentr-un roman politist \u2013 a indiciilor unui sens, dar mai ales o certificare a prezentei. O ratacire fara iluzii, amenintata \u00een permanenta.<\/p>\n

\n

RADU VANCU<\/strong><\/p>\n

<\/strong><\/p>\n

Mopete. Un exercitiu de admiratie<\/strong><\/p>\n

\n

Prin primavara lui ’97, l-am oprit \u00een timp ce cobora scarile Facultatii de Litere din Sibiu. A acceptat sa se uite peste poemele mele si am stabilit sa-l sun a doua zi. \u00cemi pusesem, fireste, sperante abstruse \u00een verdictul lui, care a sunat linistit si ferm: \u201eDomnule, \u00eemi pare rau, poemele dumneavoastra nu sunt bune\u201c. I-am multumit si am \u00eenchis, eram convins ca se \u00eenseala. Nu se \u00eensela, erau \u00eentr-adevar proaste.
\nPrin toamna, l-am invitat pe Mircea Ivanescu la cenaclul nostru studentesc. Facusem o asociatie, ICAR, si desfasuram prin ea tot soiul de activitati, cum ar fi, de pilda, un concurs national de eseuri privitoare la opera lui Cioran; din juriu faceau parte Matei Calinescu, Irina Mavrodin si Mircea Ivanescu. Printre activitatile ICAR-ului se regasea si acest cenaclu studentesc, la care invitam din c\u00e2nd si scriitori consacrati; Mircea Ivanescu a venit aici de doua ori. \u00cen toamna lui ’97, c\u00e2nd a venit prima data, i-am dat alt caiet m\u00e2zgalit cu texte noi-noute. M-a privit curios. \u201eNu tot dumneavoastra mi-ati dat poeme?\u201c Am facut pe niznaiul, ma temeam c-o sa refuze sa le citeasca si pe acestea.
\nO prietenie \u00eendragostita<\/strong>
\nC\u00e2nd am vorbit din nou la telefon, s-a aratat interesat. Am stabilit o \u00eent\u00e2lnire la Biblioteca Franceza, care pe vremea aceea se afla \u00een parcul Astra, unde e astazi libraria-cafenea \u201eErasmus\u201c. Mi-a facut un fel de fisa tipologica, m-a \u00eentrebat \u00een ce limbi citesc, despre ce poet rom\u00e2n as vrea sa scriu un eseu (i-am spus ca despre Emil Botta \u2013 erau, ah, vremurile \u00een care juram pe barochistii fantasti si histrioni…), iar \u00een final a conditionat eventualele noastre \u00eent\u00e2lniri ulterioare de un eseu pe care trebuia sa-l scriu pornind de la o comparatie \u00eentre doua pasaje indicate de el din memorie (era practic primul meu contact cu fabuloasa, funesiana memorie ivanesciana), unul din \u201eStiinta voioasa\u201c si altul din \u201ePatul lui Procust\u201c. Norocul a facut ca, la \u00eent\u00e2lnirea proxima, sa aprecieze eseul, pe care s-a oferit sa-l publice \u00een revista sibiana \u201eSaeculum\u201c, \u00eensa am refuzat. Ne-am mai \u00eent\u00e2lnit de c\u00e2teva ori la Biblioteca Franceza; primeam de fiecare data o tema (un eseu despre memorie, altul despre minciuna, altul despre prietenie…); iar apoi \u00eent\u00e2lnirile s-au mutat la el acasa, si temele au \u00eencetat.
\nAjunsesem sa vin aproape zilnic, petreceam ore \u00eentregi, uneori de dimineata p\u00e2na seara, \u00eentre peretii de carti ai camerei; nu vorbeam programatic despre literatura, \u00een sensul ca nu mi se transmiteau expressis verbis propozitiile vreunei doctrine. Se poate sa fi avut la \u00eenceput impresia ca urma sa intru \u00een vreun scenariu de initiere aproape ritualica \u00eentru literatura; de fapt, av\u00e2nd \u00een vedere c\u00e2t de cu capul \u00een nori era t\u00e2narul acela de 19 ani, e improbabil sa nu fi nutrit o asemenea iluzie. \u00censa ea s-a risipit repede, pentru ca Mircea Ivanescu nu vorbeste despre literatura ca despre un sacrament, ci ca despre viata \u2013 adica firesc, fara emfaza, fara inflamatii retorice.
\nAsa \u00eenc\u00e2t ceea ce putea sa para ca va fi ucenicie a ajuns repede sa semene mai degraba cu o prietenie \u00eendragostita; nimic nu mi se parea mai magnetic dec\u00e2t orele din casa de pe strada Vasile Aaron, cu sutele lor de minute doldora de literatura facuta viata, si viceversa. Gaseam totul captivant la poetul acesta minunat care facea at\u00e2t de abil pe everyman-ul; nu mai vazusem nicic\u00e2nd, si n-aveam sa vad nici de atunci \u00eencolo, un om de o simplitate at\u00e2t de complicata. Consideram aproape miraculos faptul ca putea sa para at\u00e2t de natural si de firesc, c\u00e2ta vreme era alcatuit din cele mai improbabile si, \u00een fapt, nefiresti combinatii de contrarii:\u00a0\u00a0 ochii de o bl\u00e2ndete neverosimila, si de o tristete peste care lentilele groase turnau o lumina consolatoare (c\u00e2nd era asezat \u00een fotoliu, vorbea deseori cu capul lasat pe spate, privind direct \u00een lumina lustrei), erau contrapunctati de un r\u00e2s cu complicate si mordante subtonalitati ale ironiei, de care facea uz cu dexteritatea unui Rubinstein al malitiei; acuz\u00e2nd mereu amnezii, \u00eesi aducea aminte de fapt de totul si contrariul lui, fiind, asa cum am spus deja, un avatar rom\u00e2n al lui \u201eFunes el memorioso\u201c; refuz\u00e2nd cu obstinatie de anarhist orice fel de program, dovedea p\u00e2na la urma o coerenta programatica \u00een toate, mai exact acel tip de coerenta care \u00een viata se numeste \u00eencapat\u00e2nare, iar \u00een scris consecventa; aparent timid, era capabil de nebanuite fermitati, dupa cum, desi aparent fragil, camufla o forta vitala redutabila; vorbind, \u00een fine, c\u00e2t se poate de personal si de inconfundabil, nu vorbea totusi aproape niciodata \u00een nume personal, nu vorbea, adica, despre el.
\nAceasta din urma trasatura, discretia disimulata dupa bogate falduri verbale, mi s-a parut peste c\u00e2tiva ani suficient de definitorie pentru poezia lui \u00eenc\u00e2t sa pot \u00eenchega o teza de doctorat \u00een jurul ei. Spuneam acolo ca, dincolo de sensul ei social, discretia are, \u00eenteleasa ca tehnica poetica, si alte c\u00e2teva sensuri: autodefinire prin cufundarea \u00een indefinit, exprimare prin continua reprimare, ocultare revelatorie a biografiei prin bibliografie, constiinta saturniana a perpetuei evanescente. Odata cu poezia lui Mircea Ivanescu, toate aceste sensuri ale unei discretii totale (\u201eabsolute\u201c, cum i-am spus p\u00e2na la urma) devin conaturate, participa, adica, \u00een egala masura la natura poemului ivanescian.
\nGeniul dialogului<\/strong>
\nPe atunci nu stiam \u00eenca amanuntul ca aceasta programatica abtinere de la orice remarca personala, pe care eu o justificam folosindu-ma de surse bibliografice variind de la studiile despre melancolie ale lui Klibansky, Panofsky si Saxl p\u00e2na la propozitiile despre natura adevarului ale lui Camus, ca aceasta retinere de la articularea remarcilor personale vine, deci, din… \u201eAlice \u00een Tara Minunilor\u201c; o spune Mircea Ivanescu \u00eensusi, \u00een interviul pe care i l-am luat pentru acest volum, atribuind-o lui Tweedledum ori Tweedledee. Eu am gasit-o rostita de Alice \u00eensasi \u00een capitolul al VII-lea (\u201eYou should learn not to make personal remarks, Alice said with some severity; it’s very rude\u201c); caut\u00e2nd apoi urme intertextuale ale propozitiei, am descoperit c\u00e2teva dintre care cea mai notabila mi se pare urmatoarea, extrasa din amplul poem numit \u201e15 imagini pentru prietenul meu alexandru lelutiu\u201c, \u00een speta din ultima lui parte, \u201e15. despre brasov\u201c (din \u201ealte poeme noua\u201c, Cartea Rom\u00e2neasca, 1986): \u201ece straniu \u2013 iata, vorbind despre asta \u2013 povestind \/ despre plecarea lui \u00een orasul de munte, despre sederea mea \/ \u00een orasul \u2013 acelasi \u2013 de munte \u2013 si \u00eentreb\u00e2ndu-ma de ce vorbesc \/ despre lucruri \u2013 \u00eent\u00e2mplari \u2013 despre care\u00a0 s-ar fi cuvenit sa fi \u00eenvatat \/ ca nu se fac remarci\u201c. Recitind versurile acestea dintr-un volum t\u00e2rziu, mi-au venit \u00een minte altele, din volumul de debut \u2013 anume acel pasaj final din \u201epoezia e altceva?\u201c (din \u201eversuri\u201c, 1968) \u00een care, uimit de axioma dupa care \u201enu trebuie sa povestesti \u00een poezie \u2013 am citit \/ un sfat catre un t\u00e2nar poet\u201c (care constituie chiar incipit-ul poemului), se \u00eentreaba \u00een final: \u201esi ea \u2013 adevarata ei fiinta atunci?\u201c. Rezum\u00e2nd, dilema ar reiesi cam asa: \u00een poezie nu trebuie sa povestesti, pentru ca o falsifici, dar daca nu povestesti, adevarul personal al poeziei nu se constituie.
\nPrin urmare, poetul nu trebuie sa faca remarci personale, pentru ca e \u201every rude\u201c, dar nu poate sa nu le faca, daca nu vrea sa atenteze la veritatea propriei poezii. Orice solutie ar cauta, din momentul \u00een care scrie, el se situeaza \u00een fals; daca nu scrie, nu e poet, iar daca scrie, modifica inevitabil datele, asa cum spune fatis \u00een alt poem amplu t\u00e2rziu, \u201ece sa-i spunem denisei si sa nu-i spunem poetului si prietenului i draganoiu\u201c, un poem \u00een 29 de parti (din \u201epoeme vechi, noua\u201c, Cartea Rom\u00e2neasca, 1989), mai exact \u00een \u00eenceputul unuia dintre textele finale, \u201e27. literatura nu e transcriere\u201c: \u201efireste, literatura se face modific\u00e2nd datele\u201c. Pentru Mircea Ivanescu, poezia e despre sine, dar se face malgr\u00e9 soi, e despre inima si intermitentele ei, dar se face contre coeur.
\nCu adevarat mirabil e ca aceasta constiinta a situarii \u00een fals declanseaza cu adevarat mecanismul poetic. O fi scrisul un esec, dar e unul euforic. \u00cen corespondenta lui cu Gershom Scholem (\u201eTh\u00e9ologie et utopie. Correspondance 1932-1940\u201c), \u00eentr-o scrisoare din iunie 1938, Walter Benjamin produce urmatoarea observatie despre Kafka: \u201eUne fois qu’il fut assur\u00e9 de l’\u00e9chec final, tout lui r\u00e9ussit en chemin comme dans un r\u00eave. Rien ne donne plus \u00e0 r\u00e9fl\u00e9chir que l’ardeur avec laquelle Kafka souligna son \u00e9chec\u201c. Nu altfel stau lucrurile \u00een cazul lui Mircea Ivanescu, congenialul traducator al jurnalelor si corespondentei lui Kafka: o data ce e sigur ca nu poate sa scrie, scrie. Si nimic nu da mai mult de reflectat dec\u00e2t ardoarea cu care-si subliniaza esecul.
\nA fost una dintre marile sanse ale vietii mele ca autorul lui Mopete (de fapt, Mopete \u00eensusi) sa ma accepte \u00een preajma lui, aproape zi de zi, din ’97 p\u00e2na prin 2005; nu numai pentru ca am ajuns aproape de un poet at\u00e2t de puternic, ci si pentru ca (sau poate mai ales pentru ca) am fost aproape de un om at\u00e2t de bun. Dupa cum am putut constata, Mopete fusese metanoizat de propria poezie. A fost primul exemplu care mi-a demonstrat sur le vif ca poezia e individuatie, ca nu numai omul face poezia, ci si poezia face omul. Dincolo de binele si de raul chitibusurilor privind existenta literaturii ori natura si functia poeziei, aceasta a fost pentru mine marea lectie deprinsa de la Mopete: axioma dupa care poezia e individuatie. Neenuntata ca atare de el, dar sustinuta exemplar minut de minut si secunda de secunda prin modul lui inimitabil de a se lasa metanoizat de literatura.
\n\u00centr-un anumit pasaj, Andrei Plesu pune la \u00eendoiala poetii care prea arata a poeti, pictorii care prea arata a pictori s.a.m.d. Fraza \u00eemi recheama \u00een memorie trenciul cenusiu al lui Mircea Ivanescu, Poetul care nu numai ca nu-si cultiva aparenta poetica, dar \u00eesi neaga statornic, at\u00e2t \u00een poezie, c\u00e2t mai ales \u00een conversatia privata, \u00eensasi esenta de poet. E greu sa gasesti un poet mai uman dec\u00e2t Mircea Ivanescu si, \u00een acelasi timp, mai difident fata de propria calitate umana si poetica, deopotriva. (Eu, p\u00e2na acum, n-am gasit.) Bacovia vorbeste, \u00eentr-un vers memorabil ca toate ale lui, despre \u201eomul facut concret\u201c; ei bine, Mircea Ivanescu e poetul facut discret. Nu poti recunoaste usor poetul puternic din spatele omului bl\u00e2nd, \u00eenfasurat \u00een trenci ca \u00eentr-o mantie de la care ar astepta sa-l faca invizibil, asa cum nu erau usor de recunoscut zeii care, cine mai stie din ce spirit ludic ori polemic, luau chip de oameni obisnuiti \u00een epopeile grecesti. \u00censa, dupa ceasuri \u00eentregi de citit si vorbit poezie, e dificil sa ignori, difuza \u00een jurul aceluiasi om bl\u00e2nd si discret, aura poetica eman\u00e2nd din punctele neverosimil de stralucitoare din spatele dioptriilor, dincolo de care fiinta lui se afla contrasa integral. Odata constatata epifania, \u00eeti e imposibil dupa aceea sa uiti vreo secunda ca omul acesta obisnuit e un poet at\u00e2t de neobisnuit, iar biograficul lui sub\u00eentinde continente uriase de bibliografic. \u00centelegi ca \u00eentre faptele de viata si faptele de literatura nu exista nici o diferenta de substanta, \u00eenc\u00e2t, daca textele sunt toate intertexte, atunci, complic\u00e2nd terminologia cartaresciana, texistentele sunt toate intertexistente. Prin urmare, toata marea literatura tradusa de Mircea Ivanescu nu e de trecut la pasivul propriei sale literaturi; miile de pagini din Joyce, Faulkner, Broch, Musil, sutele de pagini de \u201ediscurs mixt\u201c ale lui Nietzsche, jurnalul si corespondenta lui Kafka, antologia de poezie americana, at\u00e2t de influenta \u00eenca dupa mai bine de douazeci de ani \u2013 toata biblioteca aceasta fundamentala e \u00eentr-un mutual raport de intertexistenta at\u00e2t cu viata, c\u00e2t si cu poezia mopetiana. Daca textele lui alcatuiesc un unic si imens poem, asa cum s-a spus, atunci traducerile sunt echivalentul la scara al celor cincizeci de note de subsol ale \u201eWaste Land\u201c-ului.
\n\u00cen consecinta, fara sa vrea, \u00eempotriva lui \u00eensusi, Mircea Ivanescu e unul dintre cei mai seducatori maestri. \u00cen plus, \u00eentre toti oamenii pe care i-am cunoscut, el este, poate, singurul cu geniul dialogului. Nu \u00een sensul oralitatii abundente, spectaculare, carnavalesti (desi i-a fost daruita si aceasta aceluiasi om care stie tot at\u00e2t de exemplar si sa taca), ci \u00een acela al unei maieutici socratice lipsite de cea mai vaga urma de ostentatie. Exista vorbitori care reusesc sa demonstreze un geniu al eului propriu; dar ei nu sunt \u00eenca ajunsi la dialog, daca le lipseste geniul tu-ului. Pe acesta, Mircea Ivanescu \u00eel are; cu el, poti simti concret nu numai cum tacerile lui vorbesc, dar cum chiar si tacerea ta vorbeste. Cum \u00eenveti din nou sa vorbesti, cum \u00eenveti iar limba rom\u00e2na. Si, o data cu ea, poezia.<\/p>\n

\n

SERBAN AXINTE<\/strong><\/p>\n

<\/strong><\/p>\n

Realitatea, o fictiune imposibila<\/strong><\/p>\n

\n

Majoritatea criticilor literari care s-au exprimat \u00een legatura cu poezia lui Mircea Ivanescu au consemnat prezenta \u00een profunzime a unor paradoxuri aparente si a unor contradictii creatoare. De pilda, Stefan Aug. Doinas crede ca Ivanescu \u201escrie o poezie rafinata si obosita, de carturar care simte cultura ca pe o lume posibila, dar nerealizata. Sentimentul, constiinta amara ca poezia e o ars combinatoria ruineaza eficacitatea oricarei combinatii verbale\u201c1. De aici, o distrugere a poeziei clasice chiar din interiorul acesteia, ceea ce rezulta fiind \u201eun atentat \u00eempotriva poeziei, realizat cu mijloacele celei mai rafinate poezii\u201c. O opinie oarecum asemanatoare poate fi \u00eent\u00e2lnita si la Nicolae Manolescu care vorbeste despre ne\u00eencrederea poetului \u00een poezie \u2013 ca expresie a dubiului interior gener\u00e2nd \u201eo lume launtrica incerta si bogata, cu multe foi temporale, care se desfac pe r\u00e2nd sau deodata\u201c, trecutul rasfr\u00e2ng\u00e2ndu-se asupra prezentului sau invers.
\nUn anumit gen de paradox identitar \u2013 integrat \u00een mai sus amintitul univers al posibilitatilor \u2013\u00a0 poate fi dedus din observatiile lui Matei Calinescu referitoare la procedeul vorbirii despre sine la persoana a treia: \u201eeu devine el, dezvaluindu-si astfel propria sa esenta \u00eenstrainata\u201c. Dar jocul identitatilor intersanjabile \u00eesi afla miza \u00eentr-un fel de dramatism fals epic rezultat din mai multe dialoguri virtualizante dintre personaje stranii \u2013 proiectii ale eului \u2013 precum: t\u00e2nara Nefa, bruna Rowena, V. \u00cennopteanu, El Midoff si altele: \u201eSe naste astfel un soi de mic roman absurd, cu capitole \u00een forma de sonete; absurd \u00eensa doar p\u00e2na la un punct, caci se produce mereu, inanalizabila, o confesiune poetica a elementelor initiale refractare poeticului\u201c.
\n\u00censa aceasta \u00eenstrainare de poetic, aceasta minare neostentativa a principiilor firesti de generare a emotiei conduce, bine\u00eenteles, catre identificarea altor resurse ale poeticitatii. Din acest motiv, Eugen Simion are dreptate atunci c\u00e2nd afirma ca, depoetiz\u00e2nd versul, Mircea Ivanescu \u201e\u00eencearca sa-i dea o vigoare noua prin transcrierea directa a starilor de spirit \u00een \u00eenlantuirea lor normala\u201c. Si asta pentru ca \u00eenlantuire normala e tocmai neasezarea, organicitatea dispersata, \u00eempotriva careia se da totusi o lupta discreta, neangajata, dar, vorba lui Lucian Raicu, \u201einsistenta, repetata\u201c. Organicitatea dispersata trebuie recoagulata pentru ca sa se \u00eenfiripe un spatiu al consistentei ce \u00eempiedica destramarea, neantizarea: \u201es\u00e2mburele de consistenta, poezia izbuteste sa-l mentina \u00eensa printr-o strategie paradoxala, prin aplicarea unui principiu extras din materia \u00eensasi a procesului de destramare, adica printr-o \u00eendaratnica acumulare de imponderabilitate, de situatii inconsistente, de momente de evanescent fugare, friabile de la cea dint\u00e2i aproximare; altfel spus, poetul foloseste \u00een favoarea sa chiar ceea ce pare mai mult sa-l defavorizeze, sa-l ameninte, sa-l primejduiasca\u201c.
\nAl. Cistelecan \u00eentrevede paradoxul poeticii lui Mircea Ivanescu \u00een valorificarea energiei degajate de deceptiile absolute, de ne\u00eencrederea \u00een cuvintele ce nu mai semnifica dec\u00e2t pierdere de semnificatie: \u201econventia nu numai ca nu mai privilegiaza cuv\u00e2ntul, dar e un factor intensiv de depreciere a sa. Poezia tine la propriu locul tacerii, dar nu pe acela al tacerii elocvente, ci pe al aceleia care vine din \u00eensusi frisonul neantului\u201c.
\nRadu Vancu, \u00eentr-o lectura relativ recenta a operei poetului sibian, identifica sensurile de suprafata si de ad\u00e2ncime ale discretiei ivanesciene. Discretia presupune \u201ereprimare a ceea ce stii ca exprimare a ceea ce esti\u201c2, un dialog \u00eentre ascundere si \u201eexprimarea realitatii profunde a fiintei poetice\u201c; discretia e autodefinire prin accentuarea genului proxim, o cufundare \u00een materia lumii fara putinta de a sorbi din \u201esubstanta realitatii\u201c. Dar constiinta vidata de realitate se apara \u201esuplinind absenta cresc\u00e2nda a materiei cu prezenta din ce \u00een ce mai plina a literaturii\u201c.
\nUniversul posibilitatilor<\/strong>
\nAm trecut \u00een revista, asadar, principalele voci critice care au pus \u00een evidenta paradoxurile aparente si contradictiile creatoare ce stau la baza poeticii lui Mircea Ivanescu.\u00a0 \u00cen continuare voi \u00eencerca sa identific modalitatile prin care aceste contradictii si paradoxuri contureaza prin virtualizare un nemarginit univers al posibilitatilor ce mineaza practic continuturile inconsistentei si ale vidului (excelent surprinse \u00een fragmentele citate), transform\u00e2ndu-le practic \u00een contrariul lor.
\nAcest gen de poezie poate fi definit (dintr-un anumit punct de vedere si doar schematic) ca o adaugare continua de obiecte si actiuni nerealizate ce-si joaca rolul de diseminatori ai cotidianului celui mai banal. Lucrurile ordonate astfel dau o senzatie de dilatare a spatiului pentru ca privirea se focalizeaza \u00eentotdeauna pe amanuntele insesizabile. Fiecare \u201eactiune\u201c e practic \u00eensotita de ceva care o relativizeaza. Nimic nu trebuie sa ram\u00e2na spus prea apasat, prea ancorat \u00een certitudini. De aici, o \u00eentreaga gama de aparitii insolite: forme lexicale hibride, sunete incerte, toate organizate \u00eentr-o metrica atipica, abundenta si arborescenta: \u201edar tocmai asta este \u2013 nu se pot ignora cratimele \u2013\/ e ca si cum ai fi obligat sa spui totul deodata,\/ pentru totdeauna, si sa nu mai poti face nuante\/ \u00een care sa te furisezi \u2013 ca pe ulitele dintre casele joase\/ de lemn, c\u00e2nd n-ai mai putea sa stai \u00een asta\/ se cheama o cratima fata prietenului cu sticla de bitter \u00een brate, caruia tu \u00eei spui\/ bronislav \u2013 dar nu mai ai putinta sa opresti c\u00e2te o clipa\/ timpul \u2013 cu asemenea pauze \u00een curgerea povestirii \u2013\/ caci asta se cheama o cratima\u201c (\u201ecratima adica este \u00eengaduinta\u201c).
\nMulte dintre poeme par reflexe ale unor reflectii teoretice; nucleelor de poetica (existente \u00een foarte multe texte) le corespund anumite atitudini piezise si reactii temperate fata de ceea ce vine din exterior ca informatie si \u00eenvatatura, ca deprindere de mestesug poetic: \u201enu trebuie sa povestesti \u00een poezie \u2013 am citit\/ un sfat catre un t\u00e2nar poet \u2013 deci sa nu povestesc cum, forte devreme, ea se scula dimineata, si asez\u00e2ndu-se pe pat\/ astepta sa i se linisteasca respiratia, cu fata \u00een m\u00e2ini \u2013\/ sa nu spun nimic despre chipul ei at\u00e2ta de obosit\/ \u00eenc\u00e2t i se \u00eencovoiau umerii, \u00een fata oglinzii, c\u00e2nd\/ se pieptana \u00eencet. sa nu-mi marturisesc spaimele\/ l\u00e2nga fata ei \u00eenstrainata \u00eentoarsa de la mine.\/ sa nu umblu cu versuri ca si cu oglinda \u00een m\u00e2ini\/ \u00een care se rasfr\u00e2ng acele dimineti cu lumina cenusie\/ dinainte de zori. poezia nu trebuie sa fie reprezentare,\/ scriere de imagini \u2013 asa scrie\u201c (\u201epoezia e altceva?\u201c).
\nDispersia conventionalului<\/strong>
\nO \u00eentrebare. De ce aproape fiecare fateta a eului-el \u2013 a se revedea comentariul lui Matei Calinescu \u2013 poarta c\u00e2te un nume, \u00een vreme ce tot ceea ce \u00een mod conventional \u00eentelegem prin \u00eenfatisare exterioara concreta ram\u00e2ne cufundat \u00een aburii disolutiei si ai absentei? Probabil tocmai pentru ca realitatea care poarta nume e mult mai putin virtualizanta. E blocata \u00een propria sa carapace, limitata la functia pe care si-o recunoaste drept determinanta (a se vedea \u00een acest sens mai ales \u201eTeatrul deriziunii\u201c). Asa ca acela ce e ne\u00eencrezator \u00een semnificatia numirii alege drumul lateral, oblic al dispersiei conventionalului. \u00cen acest fel reuseste sa umple vidul de sens al realitatii, deschiz\u00e2nd-o, multiplic\u00e2ndu-i posibilitatile: \u201ebeethoven \u00eentr-o seara s-a asezat la clavir\/ si a c\u00e2ntat frumos arpegii suitoare uscat\/ \u2013 si sus pe notele de bolta cu ecouri ambigui\/ \u2013 si din c\u00e2nd \u00een c\u00e2nd cobor\u00e2nd cu \u00eenteles.\/ era sonata despre care se spune ca ar descrie\/ plecarea cuiva cu postalionul, departe, pe urma,\/ a urmat o parte mai lenta \u2013 si tandra \u2013\/ asa-numita absenta. ce frumos trebuie sa fi fost\/ capul lui leonin aplecat peste umar si degetele\/ descriind arabescuri \u00eencete \u2013 si \u00een salonul\/ cu lum\u00e2nari miscatoare si umbre, toti ascult\u00e2ndu-l.\/ si \u00eenc\u00e2ntati ca muzica este at\u00e2t de expresiva.\/ (dar mai urmeaza apoi un fel de sunete seci iarasi\/ si acorduri cam disonante \u2013 si iarasi arpegii si game urc\u00e2nd, cobor\u00e2nd \u2013 este re\u00eentoarcerea.\/ despre asta nu e \u00eenca timpul sa vorbim acum.)\/ sa ne \u00eenchipuim doar degetele lui aspre pe clape\/ c\u00e2nt\u00e2nd despre absenta (\u201eimagine dintr-o biografie\u201c).
\nRealitatea care se deschide si-si multiplica posibilitatile devine astfel o fictiune imposibila (\u201eMopete si fictiunile\u201c, \u201ene-am \u00eencurcat \u00een minciuni\u201c, \u201evita nuova\u201c, \u201efara titlu\u201c s.a.). Imposibila pentru ca trece \u00een planul vietii anul\u00e2ndu-se ca neadevar. Poezia devine biografie constienta de sine, tot asa cum mopete din poemul pe care \u00eel scrie despre el \u00eensusi (\u201emopete si ipostazele\u201c) stie ca nu este altceva dec\u00e2t tot o creatie.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

STEFAN STOENESCU Exemplaritatea demersului ivanescian Se vorbeste \u00een mod curent despre exemplaritatea emblematica a poesiei ca genul literar cel mai semnificativ pentru starea limbii unei culturi. Indiferent de marca etnica a limbii \u00een care se \u00eentrupeaza, poesia este constiinta de sine a acelei limbi. Marii poeti sunt cei ce reusesc sa imprime limbii materne un… Cite\u0219te mai mult »Mircea Ivanescu 80. Articole de STEFAN STOENESCU, MIRCEA A. DIACONU, RADU VANCU, SERBAN AXINTE<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8,1],"tags":[5148,5091,5146,1044,5187,5147],"class_list":["post-6966","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara","category-mozaic","tag-mircea-a-diaconu","tag-mircea-ivanescu","tag-poet-traducator","tag-radu-vancu","tag-serban-axinte","tag-stefan-stoenescu"],"views":4171,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/6966","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=6966"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/6966\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=6966"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=6966"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=6966"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}