{"id":6861,"date":"2011-03-17T10:45:57","date_gmt":"2011-03-17T08:45:57","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=6861"},"modified":"2026-01-23T20:45:05","modified_gmt":"2026-01-23T18:45:05","slug":"prostia-interna-eterna-si-internationala-ii","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/prostia-interna-eterna-si-internationala-ii\/","title":{"rendered":"Prostia interna, eterna si internationala (II). Mircea Iorgulescu, Postalionul cu boi"},"content":{"rendered":"

<\/strong><\/em><\/p>\n

<cititi episodul I><\/strong><\/a><\/p>\n

De un haz nebun, spuneam, e episodul \u201eArta fara meserie\u201c, citabil in totalitate, prin montarea de zile mari a malitiei iorgulesciene. \u201eCe bine fac astfel de carti! Exact ca o saptam\u00e2na de post in care abstinenta iti ascute toate simturile, dupa care o ora de normalitate, cu o masa fireasca, ti se pare minune dumnezeiasca. Vorba asiatului: numai senzatia golului iti da masura plinatatii\u201c. Flam\u00e2ndul nu e altul dec\u00e2t Dan C. Mihailescu (dintr-o cronica din \u201eZiarul de duminica\u201c), iar obiectul extazului sau de dulce este cartea \u201eReconstituiri necesare: Sedinta din 27 iunie 1952 a Uniunilor de Creatie din Rom\u00e2nia\u201c, editie ingrijita de Mihaela Cristea (1946-2005), fosta jurnalista de televiziune timp de peste trei decenii, \u201ea lucrat fara intrerupere la sectia (…) culturala a TVR din 1972 p\u00e2na in 2004, adica in ambele regimuri, 18 ani in comunism, 14 in postcomunism\u201c), careia ii apartin si argumentul, notele si bibliografia. Prefata, care nu se refera \u201enici macar in treacat\u201c la documentul publicat, ii apartine lui Marius Oprea, \u201ejurnalist si istoric, autor de carti de investigare documentara despre comunismul rom\u00e2nesc\u201c, cum, cu pedanterie nu tocmai benigna, Mircea Iorgulescu precizeaza. <\/strong><\/em>
\nDocumentele si higiena<\/strong>
\nDocumentul reprezinta transcrierea interventiilor de la sedinta mentionata in titlul volumului si este preluat de la sculptorul Dorin Lupea care, la r\u00e2ndul lui, il gasise intr-un closet. Povestea descoperirii manuscrisului e de un burlesc dement, iar argumentul in care se face descrierea gasirii acestuia \u201epoarta pecetea unei epoci\u201c, ca sa-l lasam pe Mircea Iorgulescu sa se exprime. \u201eEste o descriere foarte angajata in sensul anticomunismului postcomunist si foarte dezangajata in sensul profesionalismului jurnalistic\u201c. Se precizeaza in notele Mihaelei Cristea ca dactilograma fusese gasita la \u201efosta Casa a Scriitorilor de pe soseaua Kiseleff\u201c, desi acela fusese, p\u00e2na la inceputul lui 1977, sediul U. S. \u201eUn jurnalist mediu dezvoltat \u2013 observa cu dreptate M. I. \u2013 ar fi incercat sa afle c\u00e2nd si de ce fusese scoasa Uniunea Scriitorilor din acea cladire, era un demers elementar\u201c. Mult mai bine informat de la Paris, Iorgulescu face inventarul precis si elocvent al, eufemistic vorbind, impreciziilor ce rasar din interpretarea documentului, si care-i neantizeaza de-a dreptul semnificatia. Ni se demonstreaza, punct cu punct, ca lipsesc precautiile si contextualizarile istorice elementare. Aflam in schimb, indirect, despre situatia igienica precara a lucratorului in constructii din anii ’80, nevoit sa inlocuiasca cu documente dactilografiate pe foita, \u201eun \u201ematerial\u201c de substitutie foarte confortabil\u201c, h\u00e2rtia igienica. Apoi, direct, aflam in argument \u201esuveniruri si confesiuni ale autoarei\u201c, care \u201eisi evoca familia si copilaria privind combativ indarat si reamintindu-si momente si aspecte. Momentele sunt triste, aspectele sunt negative\u201c. Exemplele culese de autorul comentariului sunt halucinante, unul singur d\u00e2nd cont despre intregul ridicol al confesivitatii istorice (de altfel, pozitionat d\u00e2rz in contra \u201eodiosului\u201c pozitivism si a \u201esinistrelor\u201c lui metode, discursul istoricului de scoala noua postmodern si postcomunist nu-si refuza, de c\u00e2te ori i se ofera ocazia, o inofensiva si cocheta confesivitate). Il lasam pe autor sa vorbeasca: \u201eLipsita de educatie politica la scoala, fetita pe care o astepta un asa de intunecat viitor, de jurnalista la TVR, indata dupa absolvirea facultatii, beneficiaza insa, din fericire, de o buna informare la domiciliu. O face trag\u00e2nd cu urechea \u2013 \u00abDar acasa imi auzeam parintii susotind in camera de alaturi, mai ales noaptea, dupa ce se stingea lumina in casa, despre ceea ce se int\u00e2mpla la acea data nefasta\u00bb. Fiindca, avantaj natural, viitoarea jurnalista a avut o familie exemplara din punctul de vedere postcomunist \u2013 o familie \u00abformata dintr-un tata taran autentic s\u2026t. Ca orice taran care se respecta, tata era total de dreapta, iar mama o mic-burgheza bucuresteana\u00bb. Si se poate presupune ca parintii stiau ca sunt ascultati de copila \u00abdupa ce se stingea lumina in casa\u00bb, altfel noaptea ar fi susotit si ei, ca oamenii, si despre altceva dec\u00e2t despre momentele social-politice.\u201c Cu o biografie dalba ideologic, av\u00e2nd, cum se vede, origini sanatoase, \u201eIn virtutea ei, desigur \u2013 considera M. I. \u2013 va fi si lucrat Mihaela Cristea ca redactor in macar aseptica, nu?!, ideologic sectie culturala a TVR, asa cum a fost aceasta din 1972 si p\u00e2na in 1989. De nu va fi fost acolo un bastion anticomunist, poate chiar o fortareata de dreapta\u2026 Are si anticomunismul postcomunist protocronismele lui\u201c.
\nDespre arhive<\/strong>
\nNu exista adevaruri mai revelatoare dec\u00e2t faptele brute. Ca sa le poti invoca, trebuie sa le si stii, iar daca nu le stii, sa le cauti. Un investigator de prima m\u00e2na este Mircea Iorgulescu atunci c\u00e2nd face istorie literara. C\u00e2nd face investigatie jurnalistica insa, adevarul lui este casant, exploziv, radioactiv. Fisiunea revelatoare e de nestavilit si fisureaza orice pietrificare de cliseu sau prejudecati. O informatie seaca, exacta, face c\u00e2t o cantitate apreciabila de uraniu. O astfel de \u201estire\u201c fisionanta e si aceasta: \u201eEditura PMR (Partidului Muncitoresc Rom\u00e2n, n. m., N. S.) (rebotezata mai t\u00e2rziu \u201eEditura Politica\u201c, iar dupa caderea comunismului devenita, prin privatizare, Editura Humanitas)\u201c, se remarcase prin publicarea unor monografii dedicate Anei Pauker, lui Gh. Gheorghiu-Dej, Teohari Georgescu, Vasile Luca. O informatie ce te indeamna la tot felul de meditatii si reflectii asupra avatarurilor capricioase, dar perseverente, ale dogmei.
\nArhiva U. S. ar merita o atentie sporita, fie si doar ghid\u00e2ndu-ne dupa indiciile pe care ni le ofera cel pentru care firescul reprezinta totusi, cum spunea c\u00e2ndva, \u201eprogram si regula de viata\u201c. Ca firescul se intruchipeaza din ce in ce mai anevoios, si doar ca exceptie, o probeaza si indelunga, obisnuita, daca nu si fireasca neglijenta a Uniunii Scriitorilor cu privire la propriu-i patrimoniu. Arhiva acesteia dinainte de ’89 se presupune ca ar fi ars, cea din anii ’60, s-a vazut deja unde a ajuns. \u201eFapt e insa ca \u2013 ne spune Mircea Iorgulescu \u2013 pe la inceputul anilor ’90 un fost magazioner la Uniunea Scriitorilor publica prin gazete diverse documente ce proveneau din arhivele Uniunii. Era dovada incontestabila a furtului, dar nici unul dintre cei care i-au urmat lui Dumitru Radu Popescu in functia de presedinte al Uniunii nu s-a emotionat\u201c. Fostul magazioner, fost poet veleitar, fost vicepresedinte al unui partid disparut, sinucigas, este un personaj exaltat de talazurile decembriste, Cornel Brahas, despre care se spune ca obisnuia \u201e\u201csa chefuiasca pe muzica\u201c si ca se ducea \u201ecu un taraf de lautari\u201c pe terasa Muzeului Literaturii Rom\u00e2ne, unde petrecea p\u00e2na in zori, tulbur\u00e2nd somnul cetatenilor din cartier\u201c. In mod normal, in mod firesc, nu un magazioner ar fi indreptatit sa organizeze si valorifice fondul documentar, extraordinar de pretios al U. S., ci oameni ai scrisului, angajati cu leafa ai Uniunii. Interes\u00e2ndu-ma, acum c\u00e2tiva ani, daca exista o evidenta, o lista a premiilor U. S. de-a lungul timpului, mi s-a raspuns ca\u2026 nu exista asa ceva. Dar c\u00e2te lucrari de prima importanta si utilitate pentru breasla scriitoriceasca si nu numai s-ar putea extrage din astfel de arhive! Sa nu uitam si sa ne inspaim\u00e2ntam ca sediul actual sta sa fie evacuat!
\nGorki, sovieticul<\/strong>
\nMircea Iorgulescu are o uimitoare abilitate in a modula registrele. De la ironic la grav si invers, p\u00e2na la imbricarea celor doua, avem o coloratie extrem de diversa a timbrului scriiturii. Intre insignifiantul gogolian si maiestuozitatea tonalitatii grave aproape nu e distanta. In ton festiv debuteaza macedonskian intitulata \u201eLupta cu toate sunetele ei\u201c: \u201eOmul! Ce m\u00e2h\u00e2\u00e2\u00e2ndru suna acest cuv\u00e2nt!\u201c Avem aici rostirea inconfundabila a lui Toma Caragiu ce-l intruchipa pe celebrul Satin, din celebra piesa \u201eAzilul de noapte\u201c de Gorki.\u00a0 Rostire \u201edin rarunchi si cu o sc\u00e2rba disperata\u201c \u2013 o caracterizeaza Mircea Iorgulescu \u201eSau cu o disperare sc\u00e2rbita?\u201c \u2013 se intreaba el. In orice caz, \u201eisi sf\u00e2sia, parca, maruntaiele\u201c. \u201eNu era caricatura, nici bascalie de doi bani\u201c \u2013 ne avertizeaza comentatorul.<\/p>\n

\u201eNu era batjocura. Sarcasm, da, insa si tot at\u00e2ta suferinta. Era un mesaj cutremurat din lumea celor ajunsi \u00abla fund\u00bb, \u201eNa dnie\u201c, cum e si titlul original al piesei\u201c. Iata-ne deja in miezul solemnitatii, al rostirii grave. Si tot acolo ram\u00e2nem, accept\u00e2nd insa, cu inc\u00e2ntare, insertii filigranate de ironie fina, fiindca protagonistul \u201eLuptei\u2026\u201c este tot un personaj extrem de grav, dar monocord, un om eminamente al repertoriului pompos, a carui rostire publica se incadreaza intre \u201eapeluri\u201c incruntate si solemne meditatii \u201edespre\u2026\u201c unele sau altele; despre ura, dar si, dintr-un cine stie ce obscur atavism posesorial, despre wagneriana masina personala. Acestuia ii este \u201erecunoscator\u201c Mircea Iorgulescu \u201eca, de la distanta si involuntar, m-a facut sa-mi reamintesc geniala intonatie a lui Caragiu\u201c.
\nCe anume provoaca o asemenea recunostinta?! Un articol, \u201eun teribil articol, inscris, dupa c\u00e2t am priceput, in campania actuala de sanctificare a Securitatii, fosta politie secreta comunista, devenita post-mortem depozitarul unic si altarul Adevarului absolut, zeitatea in numele careia mari preoti, dar si calugarasi de toata m\u00e2na, excomunica sau impart indulgente cu frenezia dintotdeauna a misionarismului combatant, fie acesta autentic, fie simulat, dar obligatoriu pe culmile incandescentei, intr-un asemenea articol inspirat, iluminat de mari comandamente, intr-un articol, da, de lupta si extrema tensiune moral-volitiva\u201c. Nu ni se comunica dec\u00e2t \u201etangential\u201c ce-l m\u00e2na in lupta cu toate sunetele aferente pe incruntatul combatant, dar presupunem ca eterna mentalitate iacobinista a epurarilor, in buna traditie pre-, comunista si postcomunista, eterna \u201elupta de clasa\u201c, principiu pe care Labis l-a enuntat cel mai cuprinzator: \u201ecei ce nu ard dezlantuit ca noi in flacarile noastre se destrama\u201c.
\nScrie in articolul sau Gabriel Liiceanu, ca despre el este, daca n-ati ghicit, vorba, pentru care Gorki, Satin, sunt niste referinte culturale ancilare: \u201eNu stiu care scriitor rus devenit sovietic a scris, cu emfaza aceea a sufletului slav trecut prin romantismul sovietic: \u00abOm, ce frumos suna acest cuv\u00e2nt!\u00bb Gorki, parca\u201c. Intre cuvintele evidentiate de comentator sunt reactive mai ceva dec\u00e2t turnesolul: \u201eE si o mica indoiala aici, indoiala maretiei asumate fata de nimicnicia referintei, \u00abGorki, parca\u00bb. Oare cine-o mai fi si Gorki asta?! Un oarecine, unul de care nu-ti aduci prea bine aminte, un \u201enu stiu care scriitor rus devenit sovietic\u201c, specie de doua ori pocita, e vorba de un \u201erus\u201c, pe deasupra si \u201edevenit sovietic\u201c, toata lumea intelege, nici nu e nevoie de mai mult. Ba e nevoie, repetitia nu dauneaza, incertul \u201erus devenit sovietic\u201c n-a scapat neatins de metamorfoza, s-a ad\u00e2ncit in blestemul categorial, unul etnic, altul politic, de vreme ce \u201ea scris cu emfaza aceea a sufletului slav trecut prin romantismul sovietic\u201c\u201e.
\nSolemnitatea rostirii blestemului categorial se duce insa de r\u00e2pa c\u00e2nd cascada de imprecizii si anamorfoze pisichere saboteaza nemilos onctuozitatea tonului. Desigur ca nu e \u201eOm, ce frumos suna acest lucru\u201c, ca in traducere heideggeriana, ci \u201eOmul\u201c Ce m\u00e2ndru suna acest cuv\u00e2nt!\u201c. Nu \u201efrumos\u201c, ci \u201em\u00e2ndru\u201c, nu \u201eom\u201c, ci \u201eomul\u201c. \u201eSuna un pic altfel\u201c, cum, cu binestiuta sa exactitate si adecvare, ne avertizeaza Mircea Iorgulescu. Si nu e tot, nu e tot, ci, precum la Radio Erevan, \u201eAzilul de noapte\u201c a fost scris in 1902, deci e vorba despre\u00a0 un \u201eromantism sovietic\u201c protocronic, nu de unul real, la 1902 \u201enu exista nici macar cuv\u00e2ntul sovietic\u201c, \u201eGorki n-avea prin urmare cum sa-si fi trecut \u201eprin romantismul sovietic\u201c inexistent la acea data \u201eemfaza sufletului slav\u201c tot cam imprudent evocata de Gabriel Liiceanu\u201c. Unde mai punem ca, in stalinism, Gorki a fost obligat sa abjure, sa-si renege piesa, considerata prea putin revolutionara pentru gustul satrapilor culturali, unde mai pui ca a murit, se pare, asasinat tot de \u201esovietici\u201c. Dar astea sunt doar amanunte insignifiante. Cu gratie diabolica conchide comentatorul \u2013 paznic infailibil la proprietatea termenilor si la mladierea cuv\u00e2ntului: \u201eDar nu trebuie facut din licentele astea o drama. \u00abN’en faisons pas un drame, puisque c’est une trag\u00e9die\u00bb, cum zice un scriitor francez de azi, dupa ce un altul, tot francez, din secolul trecut, dar mai celebru, Albert Camus, scrisese ca a numi prost lucrurile, inseamna sa contribui la nefericirea lumii, \u00abMal nommer les choses, c’est contribuer au Malheur du monde\u00bb\u201c.
\nMichnik la Ateneu<\/strong>
\nCe ne facem insa c\u00e2nd astfel de licente, mici scapari, fleacuri, inexactitati benigne capata consistenta cornoasa a rinoceritei, ajung sa faca si sa desfaca reputatii, determina epurari, chiar daca simbolice, transforma dramoleta in tragodie?! Daca ele, intr-adevar, contribuie la nefericirea lumii? Dar daca se vor constitui, din ramasite si fr\u00e2nturi,\u00a0 in Adevar absolut cu corn in frunte? Foarte recent, un om care chiar s-a opus regimului comunist, din Polonia \u2013 se intelege, a avut ocazia (intr-o conferinta tinuta la Ateneul Rom\u00e2n) de a-i da o replica magistrala anticomunistului postcomunist G. L. Este vorba de Adam Michnik, care vorbeste cu autoritatea experientei disidente nemijlocite. Nedumerit era filosoful rom\u00e2n de judecata franca si, e drept, cam rigida a Hertei M\u00fcller care ii considera pe toti cei care au acceptat fara cr\u00e2cnire sistemul comunist drept colaborationisti si tradatori. Replica lui Michnik a fost exceptional de fireasca. Nu exista vini colective, asadar fiecare plateste pentru greselile sale; regimurile totalitare au condamnat grupuri si categorii de apartenenta, decurge ca si \u201eApelul catre lichele\u201c pacatuieste prin aceeasi meteahna. Pacatuieste prin blestem categorial, cum metalic si sec il numeste Mircea Iorgulescu. E mult r\u00e2s, dar e si pl\u00e2ns in bunele intentii care esueaza pe caldar\u00e2m. E disperare sc\u00e2rbita si sc\u00e2rba disperata. Mircea Iorgulescu stie sa r\u00e2da cu seriozitate, usturator.
\nProstia internationala<\/strong>
\nUn r\u00e2s aspru, dar inviorator, st\u00e2rneste si incursiunea partii a doua a volumului prin prostia internationala. La savoarea acesteia contribuie din plin exceptionala calificare de jurnalist si rafinat analist politic a autorului, profesionist format la inalte institutii mediatice de legenda, nicidecum prin studiouri publice finantate silnic de contribuabili bezmetici. O realitate politica si istorica, de care ne permitem azi sa r\u00e2dem mai mult sau mai putin m\u00e2nzeste, ne infatiseaza jurnalistul de prima clasa Mircea Iorgulescu. Sa r\u00e2dem asadar cu Wojcieh Jaruzelski, si prin intermediul memoriilor acestuia, de Ceausescu, de\u00a0 Brejnev (Brezhnew, daca doriti), cel ce-si \u201econferise de mai multe ori titlul de erou al Uniunii Sovietice si isi comandase p\u00e2na si un premiu de stat pentru literatura\u201c, de Honecker, care \u201ese ingrijea maniacal de forma lui fizica\u201c, fiind \u201esingurul sef\u00a0 de partid comunist din Europa de Est capabil sa faca un tur complet la bara fixa\u201c, altfel teoretician al \u201eexistentei unei natiuni si a unei culturi est-germane\u201c. Sa r\u00e2dem, dar sa si luam aminte la ceea ce ni se sugereaza privitor la sefii comunisti est-europeni, \u201eprizonierii unui imperiu de vorbe moarte. De la distanta, scleroza lor e ridicola, din apropiere este amenintatoare\u201c. Sa luam aminte, fiindca seria conducatorilor din apropiere cu apetenta contra naturii pentru literatura, jocuri, hore sau performante fizice nu se opreste la momentul \u201edecongelarii libertatii\u201c. Prizonieri ai vorbelor moarte putem deveni oric\u00e2nd. Momentul \u201edezghetului\u201c e subtil relativizat de catre Jean Baudrillard, prilej de chestionare efervescenta pentru comentatorul sau: \u201eIn mod straniu, proba ca Istoria nu se teme de kitsch, la douazeci de ani de la \u00abdecongelarea Estului\u00bb, adica de la prabusirea comunismului, se simte, se presimte, chiar se preconizeaza o \u00abreforma\u00bb a capitalismului. O perestroika?!\u201c
\nOricum, daca Rom\u00e2nia arata cum arata, nici Europa postcomunista nu se vede mai in roz din perspectiva iorgulesciana: \u201eDe la Baltica la Marea Neagra, de la Tallin si Varsovia p\u00e2na la Sofia, crizele politice se intensifica, societatile se invrajbesc, tensiunile sunt at\u00e2tate paroxistic, violenta mocneste, iar prim-planul vietii publice si politice este ocupat de stranii si adesea monstruoase personaje ivite parca din cele mai ur\u00e2te visuri ale popoarelor acestor tari\u201c. Ele nu reprezinta altceva dec\u00e2t \u201evictoria unui concret obscen\u201c, populat de demagogi desantati, de \u201esaltimbanci grotesti\u201c, \u201eescroci de duzina proiectati in neverosimile ipostaze de figuri providentiale\u201c, \u201einsi cu apucaturi, comportament si limbaj de pegra decomplexata\u201c. \u201eCu fiecare zi, tara mea se infunda ceva mai mult in echivoc si melancolie. Toata lumea vrea sa emigreze (\u2026) doar cei slabi, batr\u00e2nii si imbecilii vor ram\u00e2ne pe loc. Si cei care nu au mijloace pentru a-si cumpara un bilet de dus. (\u2026) Suntem parcati in prezent, disecam trecutul, nu credem in viitor. Cei care insa mai cred pleaca sa-l caute in alte parti.\u201c Sunt cuvintele prozatorului si jurnalistului polonez Andrzej Stasiuk. Raul identificat de eseistul si jurnalistul maghiar Paul Lendvai sta in \u201eincapacitatea de a dialoga, tendinta de a-l socoti pe celalalt dusman, nu adversar\u201c. Personaje grotesti, numite de saptam\u00e2nalul francez \u201eMarianne\u201c \u201ehidosii Goe ai Europei\u201c (\u201eLes affreux Jojos de l’Europe\u201c), fratii Kaczynski, au fost pe punctul de a izola politic o tara ca Polonia prin cruciadele lor stupide. Ca ideea de solidaritate\u00a0 capata rezonante istorice in aceasta tara o dovedeste si faptul ca doi fosti presedinti, Lech Walesa si Alexandr Kwasniewski, lanseaza un apel pentru \u201erespectarea neconditionata a normelor democratice europene\u201c, denunt\u00e2nd ferm \u201eautoritarismul populist\u201c, \u201eincercarile de a impune un singur adevar, moral, politic si istoric\u201c, \u201epracticile iresponsabile si periculoase care duc la violarea vietii private si a demnitatii cetatenilor\u201c. Noi traim, astazi, intr-o tara a stenogramelor generalizate si convorbirilor interceptate maligne.
\nParca pentru a demonstra ca Polonia nu duce lipsa de \u201eintelectualitate\u201c, indeplinind asadar minima conditie a independentei morale si politice, alaturi de apelanti s-au aflat \u201emari figuri ale vietii artistice si intelectuale poloneze, de la Bronislaw Geremek, (\u2026), p\u00e2na la regizorul Andrzej Wajda si actorul Daniel Olbrychski. Intelectualii polonezi \u2013 puncteaza Mircea Iorgulescu \u2013 ca si altadata pe vremea comunismului, si-au pastrat simtul critic, nu l-au transformat in simulacru pentru a se pune cu patos pretins civic in slujba cui detine banii si puterea\u201c, tot asa cum istoricul si jurnalistul Adam Michnik, \u201enu si-a prefacut trecutul de disident anticomunist si anii de inchisoare si persecutii in trambulina a revansismului\u201c. Ar mai fi ceva de adaugat?
\nDa. Providenta sau vizionarismul lui Mircea Iorgulescu, sau am\u00e2ndoua, au anticipat inevitabilitatea unor confruntari de idei precum cea de la Ateneu, din februarie 2011, si fragilitatea iacobinismului de profesie, iar nu de vocatie. Aparte ca orice iacobinism e sanctionabil si sanctionat in timp. Dogoarea resimtita ca ofensa in obrajii \u201eanticomunistilor cu fata bolsevica\u201c nu s-a stins inca, e doar la inceput. Daca acestia r\u00e2vnesc la discurs public, incendii din acestea se vor mai petrece, vor avea si replica, iar monologul se va preschimba, mai cu voie, mai din nevoie, in dialog. Conferinta calcinanta de la Ateneu a redeschis, fiindca istoria nu le va inchide, subiecte extrem de vulnerabile pentru \u201etovarasii de drum\u201c ai anticomunismului dumasian; se va iesi, optimist g\u00e2ndind, din cercul de creta al \u201elogicii acuzei ce nu are sf\u00e2rsit\u201c \u2013 cum o definea opozantul polonez Adam Michnik, Adam cel tutuit \u201ecamaradereste\u201c de \u201eopozantii\u201c rom\u00e2ni, Adam-stricatorul de paranghelii de pe meleaguri in care nasia si clanul tin de blazon al modernizarii patriei. Consecventa cu sine a polonezului trimite in contrast jenant industria de extractie si prelucrare a comunismului autohton. Se va petrece o polonizare de ceas ultim? Oricum, textul \u201eTurbulente est-europene\u201c e tulburator de actual si este citabil pe deplin.
\nSavuroasa si plina de miez este relatarea prezentei, la inceputul anilor ’90, a lui Jaruzelski si a lui Michnik la emisiunea \u201eLe Pardon\u201c, echivalentul celei rom\u00e2nesti \u201eIarta-ma\u201c sau cam asa ceva. Acestia, veniti dintr-o tara fost comunista, necunosc\u00e2nd in mod evident formatul comercial al emisiunii, au crezut pesemne ca sunt singurii invitati. Ne povesteste Mircea Iorgulescu: \u201edespre \u201eiertare\u201c urmau sa vorbeasca nu numai fostul sef al regimului comunist polonez, cel care decretase legea martiala, si fostul sau opozant, arestat si tinut in puscarie pe baza chiar a acelei legi, dar si o fiica violata de tatal sau (\u2026), apoi parintele unui copil ucis de un criminal oarecare etc. (\u2026) Fapt este ca au ramas, oarecum tepeni si increduli, parca erau anesteziati, p\u00e2na ce s-au lamurit ca da, asa era, picasera in capcana imbecilitatii de consum, au raspuns scurt si rece, la o intrebare nat\u00e2ng melodramatica, iar c\u00e2nd moderatoarea (\u2026) a trecut sa vada cum devine cazul cu iertarea la fiica violata de propriul parinte, s-au ridicat si au plecat. In direct. Au plecat impreuna si inteleg\u00e2ndu-se din priviri. S-au dus, s-a aflat pe urma, la un restaurant rusesc (\u2026), unde, tot in doi, ar fi petrecut de minune, cu vodca, poate si cu lautari si c\u00e2ntece rusesti\u201c. Lectia suprema o insusim insa afl\u00e2nd ca memoriile, publicate tot pe atunci, ale lui Wojcieh Jaruzelski, \u201eLes chaines et le refuge\u201c, poarta in chip de postfata o convorbire intre aceiasi doi convivi. Iar interventia lui Michnik se incheie astfel: \u201eTrebuie sa traim cu biografia noastra, trebuie sa traim cu istoria noastra personala. Maturitatea popoarelor, a societatilor si a oamenilor se masoara dupa felul in care ei stiu trai cu propria istorie, cu propria biografie s\u2026t Cred insa ca este extrem de important \u2013 si intr-un fel aceasta este victoria noastra, a am\u00e2ndurora \u2013 ca noi putem vorbi astazi de aceste lucruri fara ura, fara ostilitate, cu respect unul pentru celalalt, ram\u00e2n\u00e2nd totodata fideli fiecare biografiei noastre. Daca exista o sansa pentru Polonia, si eu cred ca exista, este ca polonezii stiu sa-si vorbeasca fara ura si fara ostilitate\u201c. Este o lectie plina de t\u00e2lc, pragmatica p\u00e2na la\u2026 solidaritatea de fond, predata de cetateni ai \u201eprimei republici monozigote\u201c din lume, cum e numit ironic regimul Kaczynski, in ziarul condus de Adam Michnik, pilda ce ar putea folosi rom\u00e2nilor acum, in plin climat ubuesc. Inca un raspuns, inca mai raspicat, la intrebarea neinspirata adresata opozantului polonez in sala somptuoasa a Ateneului Rom\u00e2n.
\n\u201eCriza de oportunisti\u201c<\/strong>
\nPartea a treia a volumului se lasa in mod natural inundata de un aer confesiv, fiind vorba despre experienta nemijlocita si trairea directa a unui timp str\u00e2mb. E at\u00e2t de str\u00e2mb inc\u00e2t, desi se face grandios caz astazi de cenzura comunista si de hacuielile ei, nu de putine ori, referentul, dar si cenzorul, faceau corp comun cu autorul, in tentativa de pacalire a organelor de partid ce vegheau la \u201eprincipialitatea\u201c mesajului scris. In comparatie, cenzura postcomunista, prin mijloacele ei insidioase, exercitate de la inaltimea unor foruri institutionale, apare feroce. Sunt, astazi, liste tacite de scriitori indezirabili, in functie de \u201eorientarea\u201c spre care isi indreapta simpatia, pe care folclorul breslei le cunoaste foarte bine. Iar numarul cenzorilor \u201ein libertate\u201c pare a fi sporit rizibil, dar\u00a0 ingrijorator. Din fericire, inclinam sa dam dreptate \u201eunuia dintre cei mai mari specialisti in studierea raporturilor dintre \u00abpersecutie si arta de a scrie\u00bb, filozoful Leo Strauss\u201c, dupa care \u201eun scriitor atent si cu inteligenta normala este mai inteligent dec\u00e2t cel mai inteligent cenzor\u201c, si ii dam dreptate lui Mircea Iorgulescu c\u00e2nd sustine ca, \u201edaca intr-adevar asa este, atunci multe dintre pl\u00e2ngerile celor care acuza cenzura comunista de masacrarea productiei lor literar artistice reprezinta inevitabil nu numai o marturie despre suferintele indurate, ci si o recunoastere indirecta a superiozitatii inteligentei cenzorilor\u201c.
\nNu mai putin paradoxala si hazoasa pe masura este \u201ecriza de oportunisti\u201c pe care o evoca autorul, privind experienta lui ca redactor la \u201eRom\u00e2nia literara\u201c, o \u201eRom\u00e2nia literara\u201c pe atunci vie, animata de o pleiada de critici de prima importanta. Penuria a ajuns sa se manifeste acut in ultimele luni de viata ale comunismului c\u00e2nd, pentru numerele omagiale, dar chiar si pentru cele normale, se cereau publicate articole despre \u201eg\u00e2ndirea Tovarasului\u201c, poezii dedicate at\u00e2t lui, c\u00e2t si partidului, proza, articole de dezbatere pe aceeasi tema, dar \u201ese imputinasera dramatic fabricantii c\u00e2t de c\u00e2t profesionisti de asemenea produse\u201c. Se int\u00e2mpla ca \u201evechii maestri ai realismului socialist, c\u00e2ti mai erau in viata, se reciclasera radical de peste doua decenii si in orice caz nu mai voiau nici macar sa-si aduca aminte de ce scrisesera p\u00e2na prin 1964\u2026\u201c Autorii consacrati de asemenea texte \u201epe linie\u201c incepura, si ei, sa refuze sub tot felul de pretexte, se saturasera si ei. (Nu ne putem reprima speranta stereotipa, deoarece din adagiu stereotip se nutreste, ca istoria se va repeta, si criza de oportunisti vom avea.) Revenind, fapt e ca au ramas de serviciu doar \u201egrafomani, deliranti, versificatori la limita oligofreniei, ticniti, tot felul de insi care voiau cu orice pret sa-si vada numele tiparit in \u00abRom\u00e2nia literara\u00bb si in alte gazete\u201c. Asa se face ca un oarecare profesor suplinitor de rom\u00e2na, \u201ecare producea torential versificatii pe teme patriotice si partinice\u201c, b\u00e2ntuia redactiile si era publicat frecvent. \u201eInsul, care avea si aparenta fizica a unui slab de minte, poseda un caiet in care isi inregistra maniacal fiecare bucata aparuta, cu titlu, data si numele publicatiei. Ajunsese la un moment dat pe la 1500 de \u00abpoeme\u00bb tiparite prin gazete. Mirarea lui constanta si profunda era ca desi revistele (\u2026) il publicau pe prima pagina, la toate editurile ii fusesera respinse volumele in care str\u00e2nsese aceste creatii\u201c.
\nTot paradoxal se arata, dar e pe deplin demonstrat, rationamentul conform caruia nu e cine stie ce eroism, de care astazi multi fac caz, sa nu fi\u00a0 publicat vreun text \u201eomagial\u201c, si \u201eau fost destui scriitorii si artistii care si-au facut un titlu de glorie din neparticiparea la volume si pagini \u201eomagiale\u201c, explicatia este in majoritatea cazurilor una foarte simpla: pur si simplu acestora nu li s-a cerut, nu erau socotiti \u201edemni\u201c de o asemenea \u201ecinste\u201c, erau considerati minori, mediocri, lipsiti de valoare etc. Iar unii chiar erau minori, mediocri, lipsiti de valoare, veleitari industriosi. In schimb, cu c\u00e2t erai socotit mai important, cu at\u00e2t cererile erau mai insistente si presiunile mai mari\u201c. A fost sau n-a fost asa, ram\u00e2nem sa-l credem pe cuv\u00e2nt pe Mircea Iorgulescu. Dar ceea ce se vede cu claritate este ca intelectualii rom\u00e2ni, spre deosebire de cei polonezi, isi fac un titlu de glorie nu din ce au facut in timpul comunismului, ci din ce n-au facut.
\nUn vehicul de viitor<\/strong>
\nMemoria, inconfortabila pentru multi, a lui Mircea Iorgulescu, in adversitate flagranta cu cea selectiva, interesata sau pur si simplu usuratica, foarte active astazi, repertoriaza cliseele \u201evinovate\u201c ce, in succesiunea lor, alcatuiesc profilul intelectualului recent fara intelectualitate: inertia, ignoranta, obedienta, felonia, lasitatea, superficialitatea, oportunismul, lingusirea, toate aceste \u201einsusiri\u201c incastrate in tesatura densa de fapte, int\u00e2mplari si scrisuri evocate sau invocate. Tot acest sinoptic insa nu se alcatuieste pe un principiu acuzator, umoral, resentimentar, ci in spirit orologier, bazat pe mecanica evidentei. Nici vorba de acuzatii, anateme, maniheisme. Concluziile se extrag piezis, ele se cojesc de la sine, in chip de consecinta, de pe suprafata faptelor. Nu e nevoie, bunaoara, de o retorica prea pletoasa pentru instrumentarea acestui repertoriu de naravuri, c\u00e2nd materialul clientului il documenteaza din belsug. O atitudine relaxat-constatativa, aristocratic deceptionata, o memorie vigila si un strop de ironie sunt de ajuns. C\u00e2nd se gaseste si ceva umor, spectacolul satiric este de-a dreptul mirific! Fiindca nu cu acreala reface Mircea Iorgulescu \u201ejalnica tragodie d’\u00eatre born in Romania\u201c, ci cu un umor colosal, c\u00e2nd exasperat, c\u00e2nd compasional, c\u00e2nd din fiecare c\u00e2te un pic. Din patriotism contrariat face el repertoriul colaborationismului vechi si nou, al celui \u201ebun\u201c si al celui \u201erau\u201c, al oscilatiei intre adaptare si rezistenta, inregistreaza cazurile de admiratie si extaz inepte, ignoranta harnica, activa, memoria interesata, uitarea voita, oportunismul atentiei distributive, face recensam\u00e2ntul demascatorilor de profesie ce profeseaza justitiarismul cu dubla masura. Spirit ager, el contextualizeaza pe intelesul tuturor, apoi distileaza toata aceasta pletora de \u2013 sa le spunem \u2013 insusiri in elixirul conceptual ce propulseaza micile defecte direct in substanta cosmica, acolo unde diferitele fete ale prostiei omenesti, simpatica p\u00e2na la un moment, in transcendenta se aseaza, precum pilitura de fier, pe desenul spaimos si feroce al rinoceritei ca blestem categorial. S-a spus despre eseul \u201eMarea trancaneala\u201c\u00a0 ca ar fi fiind unul polemic la adresa ceausismului. Neghiobie mai mare nu se poate, fiindca imbecilitatea nu este carlista, nu e ceausista, nici basista. E eterna.
\nUn vehicul doldora de jivine e postalionul lui Mircea Iorgulescu, si va fi omologat negresit de memoria culturala, un transportor suprapopulat, inc\u00e2t te intrebi daca boi, reptile, imbecilitati, maladii si alte lighioane sunt inhamate la radvan, sau il ocupa p\u00e2na la revarsare, de nu sunt de-a dreptul instalate la comanda, la fr\u00e2iele acestuia. Un postalion la care trag din greu rinoceri de ieri si de azi. Si nu e unul obisnuit postalionul, unul obisnuit in plan simbolic. Este, alaturi de carul cu prosti si caruta cu paiate, un vehicul alegoric ce defileaza maiestuos prin paradigma rom\u00e2neasca. Nici cartea nu e o carte obisnuita, este o scriere in spiritul g\u00e2ndirii individuale, relativiste, libere de prejudecati, pentru care prototipul galic e un model salutar, pierdut odinioara in neguri algoritmice si birocratice saxone, un model indelung asteptat. O carte pasoptista in sensul cel mai luminos al termenului, iar prin ea Mircea Iorgulescu se inscrie in stirpea civilizatorilor rom\u00e2ni din seria ilustrata de un Dinicu Golescu, Kogalniceanu, I. Ghica. O fabula acidulata, racoritoare, o pedagogie \u201espirtoasa\u201c, scrisa de un moralist rom\u00e2n oportun, niciodata oportunist, de secol XXI. \u201ePostalionul cu boi\u201c nu este doar un eveniment editorial de prima m\u00e2na, ci se inscrie, ca o etapa neexplorata inca, in teritoriul patrimonial actual al culturii rom\u00e2nesti. Are Mircea Iorgulescu darul de a gasi sintagme memorabile si de a le imprima, p\u00e2na si impotriva vointei multora, dar cu concursul lor, in fondul cultural. Ca si \u201emarea trancaneala\u201c, \u201epostalionul cu boi\u201c reprezinta o expresie-timbru, o marca ce va face cariera triumfala in folclorul intelectual.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

<cititi episodul I> De un haz nebun, spuneam, e episodul \u201eArta fara meserie\u201c, citabil in totalitate, prin montarea de zile mari a malitiei iorgulesciene. \u201eCe bine fac astfel de carti! Exact ca o saptam\u00e2na de post in care abstinenta iti ascute toate simturile, dupa care o ora de normalitate, cu o masa fireasca, ti se… Cite\u0219te mai mult »Prostia interna, eterna si internationala (II). Mircea Iorgulescu, Postalionul cu boi<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[4657,5086,264,1720,5188],"class_list":["post-6861","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara","tag-postalionul-cu-boi","tag-ziarul-de-duminica","tag-dan-c-mihailescu","tag-mircea-iorgulescu","tag-nicoleta-salcudeanu"],"views":1842,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/6861","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=6861"}],"version-history":[{"count":1,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/6861\/revisions"}],"predecessor-version":[{"id":28103,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/6861\/revisions\/28103"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=6861"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=6861"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=6861"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}