{"id":681,"date":"2009-12-10T16:47:51","date_gmt":"2009-12-10T14:47:51","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=681"},"modified":"2009-12-10T16:49:08","modified_gmt":"2009-12-10T14:49:08","slug":"fernando-pessoa-revisited","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/fernando-pessoa-revisited\/","title":{"rendered":"Fernando Pessoa Revisited"},"content":{"rendered":"

Fernando Pessoa, Cartea nelinistirii. Compusa de Bernardo Soares, ajutor de contabil \u00een orasul Lisabona, traducere, prefata si note de Dinu Flam\u00e2nd, Bucuresti, Editura Humanitas, 2009.<\/strong><\/em><\/p><\/blockquote>\n

\u201eLas \u00een aceasta carte
\nimaginea chipului meu mort.
\nAm fost asemeni ierbii si nu m-au smuls.\u201c<\/strong><\/em>
\n(Alvaro de Campos, \u201ePe o carte pierduta \u00eentr-o calatorie\u201c)<\/strong><\/p>\n

\u201e\u00cen sens strict, Fernando Pessoa nu exista.\u201c Sunt cuvintele lui Alvaro de Campos, inginer naval, consumator de opiu si amator de absint, av\u00e2nd mereu atitudini de dandy futurist \u2013 si, nu \u00een ultimul r\u00e2nd, unul din cei saptezeci si doi de heteronimi prin intermediul carora Fernando Pessoa a creat unele din paginile cele mai uluitoare ale poeziei \u00eentregului secol XX. Alaturi de el, C. R. Anon, filosof englez pasionat de problemele liberului arbitru si de aspectele determinisumuli, Ricardo Reis, monarhist portughez, poet de inspiratie horatiana si, uneori, profesor de latina, Alberto Caeiro, autorul \u201ePastorului turmelor\u201c, una din cele mai subtile creatii de critica a limbajului si a metafizicii deopotriva, cu fragmente cel putin la fel de profunde si convingatoare cu unele din cele mai bune pagini ale lui Wittgenstein, sunt doar c\u00e2teva din mastile adoptate de Pessoa de-a lungul activitatii sale literare ce reprezinta, \u00een linii mari, o inedita prefigurare a conditiei postmoderne lipsite de o identitate unica si stabila, despre care s-a discutat at\u00e2t de mult \u00een ultimele decenii. Dar, dintre toti acestia, poate ca cel mai apropiat de ceea ce avea Pessoa mai profund este, daca e sa dam crezare marturiei autorului \u00eensusi, Bernardo Soares, autorul fictional al \u201eCartii nelinistirii\u201c, subintitulata \u201eAutobiografie fara evenimente\u201c.
\n\u201eSunt plural ca universul\u201c<\/strong>
\nDaca alegerea unui pseudonim \u2013 ori a mai multora \u2013 nu e ceva iesit din comun \u00een domeniul literaturii sau al filosofiei, experienta \u201eheteronimilor\u201c, dupa cum Pessoa \u00eensusi i-a denumit, reprezinta o atitudine artistica fundamental diferita, c\u00e2ta vreme fiecare din aceste \u201evoci\u201c literare are o tehnica specifica, un limbaj individual, un stil usor de identificat, raport\u00e2ndu-se la o traditie culturala bine definita (de fiecare data, alta!) si, oric\u00e2t de surprinzator ar putea sa para acest lucru, av\u00e2nd biografii complexe si fiind pe deplin constienti de subtilul sistem de influente ce ia nastere, aproape pe nesimtite, \u00eentre ei. Iar daca Octavio Paz \u00eel caracteriza pe Caeiro drept \u201etot ceea ce Pessoa nu este \u2013 si ceva pe deasupra\u201c, trebuie sa recunoastem ca, la sf\u00e2rsitul lecturii \u201eCartii nelinistirii\u201c, suntem tentati sa-i aplicam caracterizarea aceasta si lui Bernardo Soares. Partial, desigur. Caci fragmentarismul si tehnica omisiunii voite se dovedesc a fi \u00eensasi esenta spiritului lui Pessoa, fiind \u00eentruchipate, mai bine dec\u00e2t oriunde, \u00een aceasta opera \u00een proza, publicata abia dupa moartea sa si suscit\u00e2nd nenumarate controverse \u00een critica literara. Controverse care au \u00eenceput, fireste, chiar cu amanuntul, recunoscut ca atare, de \u00eensusi editorul Richard Zenith, ca aceasta carte nu poate avea ceea ce, \u00een sens strict, poarta numele de \u201eeditie definitiva\u201c.\u00a0 Scrisa de-a lungul a peste douazeci de ani, aparent, \u00een intentia initiala a autorului fiind desemnata a apartine unui alt heteronim, Vicente Guedes, si transform\u00e2ndu-se, treptat, \u00een chiar decursul elaborarii sale, \u00eentr-un soi de neasteptat testament literar al lui Bernardo Soares, \u201eCartea nelinistirii\u201c e, mai mult dec\u00e2t o \u201eautobiografie\u201c \u00een sensul consacrat al termenului, o culegere de g\u00e2nduri, meditatii filosofice, amintiri imaginate si senzatii analizate pe larg, fapt de natura a implica cititorul \u00een actul lecturii si de a-l face sa organizeze el \u00eensusi materialul vast al proiectului nedefinitivat al lui Pessoa. O imagine care trimite, fara \u00eendoiala, la o veritabila \u201ecarte de nisip\u201c, ca sa repetam celebra sintagma a lui Borges, dar, \u00een egala masura, la pasiunea lui Pessoa pentru crearea unor identitati fictionale uimitoare \u2013 dovada fiind si amanuntul esential, dupa cum vom vedea, ca Pessoa \u00eensusi \u00eel defineste pe Soares drept \u201eun semi-heteronim\u201c al sau. Pe de alta parte, multitudinea heteronimilor imaginati de Fernando Pessoa e de natura sa exprime, mediat, si convingerea autorului portughez ca subiectivitatea individuala, elementul definitoriu al g\u00e2ndirii occidentale, este o simpla iluzie. Eul este plural (\u201eSunt plural ca universul\u201c, afirma, deloc \u00eent\u00e2mplator autorul portughez), iar dovada acestui fapt este \u00eentreaga activitate literara a lui Pessoa, care, proced\u00e2nd astfel, nu s-a limitat la a-si \u00eenregistra propriile experiente, ci a prefigurat una din orietarile care vor domina, ceva mai t\u00e2rziu, \u00eentreaga cultura europeana: o acuta constiinta a sinelui combinata cu lipsa vreunei viziuni unice ori statice a universului exterior. Tocmai de aceea, lipsit de sprijinul religiei sau al vechii credinte iluministe \u00een progres, autorul se retrage \u00een sine doar pentru a descoperi \u00eendoiala, ne\u00eencrederea, elementele pe care Bernardo Soares, desemnat drept autor al \u201eCartii nelinistirii\u201c, le repeta, \u00een diferite tonalitati, de la \u00eenceputul si p\u00e2na la sf\u00e2rsitul textului sau.
\nFictiunea bate realitatea<\/strong>
\nPessoa, al carui nume, \u00een paranteza fie spus, \u00eenseamna tocmai \u201epersoana\u201c si, prin extinderea sensului, \u201emasca\u201c, nu e singurul autor din secolul XX care a \u00eencercat mereu sa aduca \u00een centrul preocuparilor sale imaginea individului uman lipsit de o identitate determinata odata pentru totdeauna. Practic, experienta aceasta e prezenta si \u00een opera lui Robert Musil, daca ne g\u00e2ndim la capodopera sa, adesea trecuta cu vederea, \u201eOmul fara \u00eensusiri\u201c. Pe de alta parte, atenti la detalii, vom descoperi, \u00een \u201eCartea nelinistirii\u201c, o intensitate oarecum \u00eenrudita cu aceea din cartea lui Rainer Maria Rilke, \u201e\u00censemnarile lui Malte Laurids Brigge\u201c sau un ton ce aduce cu cel profetic al lui Nietzsche. \u00censa prin acest text Pessoa depaseste oricare alte opere mai mult sau mai putin \u00eenrudite ca factura, mai cu seama prin capacitatea de a pune accentul pe fundamentala relatie dintre vis, iluzie si realitate, dar si de a construi un spatiu fictional, o Lisabona realmente uimitoare \u00een fiecare pagina, care-l depaseste, prin pregnanta, chiar si pe cel real, fiind, practic, mai mult dec\u00e2t simpla capitala a Portugaliei si transform\u00e2ndu-se, treptat, \u00eentr-un adevarat domeniu mitic. \u00cen acest fel, Pessoa se dovedeste pe deplin capabil a face, la nivelul literaturii, ceea ce unii contemporani sau critici de mai t\u00e2rziu l-au acuzat a nu fi fost \u00een stare sa puna \u00een practica\u00a0 depasirea limitelor proprii, a propriei timiditati, triumf remarcabil al iluziei fictionale asupra lumii reale. Iar daca Adorno afirma ca, \u00een perioada contemporana, o opera definitiva nu e altceva dec\u00e2t o minciuna, Fernando Pessoa, prin tulburatoarea sa \u201eCarte a nelinistirii\u201c, nu face dec\u00e2t sa demonstreze p\u00e2na la capat aceasta idee. Caci, scrisa de la \u00eenceput si p\u00e2na la sf\u00e2rsit cu o melancolie identificabila, poate, doar \u00een cele mai bune pagini ale liricii lui Pessoa \u00eensusi, opera aceasta cu adevarat unica \u00een contextul literaturii universale, nu e nici simpla autobiografie, dar nici o culegere de meditatii filosofice si at\u00e2t. Str\u00e2ng\u00e2nd parca laolata elemente ce trimit, parca, la \u00eensemnarile lui Coleridge, la jurnalul filosofic al lui Val\u00e9ry sau la cel al lui Robert Musil, cronica absolut singulara a lui Pessoa reprezinta un complex mazaic de notatii filosofice sau psihologice, de vignete pseudo-autobiografice, de pagini de teorie literara si de aforisme reunite pentru a forma un soi de inedit manual al esecurilor asumate, acceptate si chiar asteptate. Iar daca e sa identificam elementul comun, firul ce leaga toate aceste fragmente, ajungem, fara \u00eendoiala, la introspectie si la semnificatia pe care Pessoa o da visului, cu toate variantele sale. E ca si cum, iar si iarasi, autorul acestor pagini s-ar privi \u00eentr-o uriasa oglinda, \u00eentreb\u00e2ndu-se, obsedant, cu glas tare: \u201eCine sunt si ce ma determina sa scriu?\u201c Capacitatea de analiza si de autoironizare pot fi comparate, poate, doar cu cele mai reusite fragmente din opera unui Baudelaire, Melville sau, la nivel filosofic, Wittgenstein; plus, element oarecum neasteptat, numeroase note ale unui suprarealism sui-generis. Marile teme ale \u201eCartii nelinistirii\u201c sunt singuratatea, \u00eenstrainarea, plictisul \u00een mijlocul unui oras receptat ca fundamental strain, dar care devine, cu toate acestea, o veritabila geografie absolut necesara realei cunoasteri de sine si constituirii unei estetici centrate pe contemplarea existentei. Numit, uneori, de critica, \u201eun epicureu modernist\u201c sau, alteori, \u201eun cinic postmodern\u201c, Pessoa se dovedeste, \u00een mod esential, a sti cum sa observe si, mai ales, sa exprime p\u00e2na la capat nu doar singuratatea omului epocii moderne, ci si esecul multor orientari ale filosofiei. Totul spus pe un ton inconfundabil si cu o extraordinara \u00eentelegere a umanitatii profunde a fiintei umane, dovada a credintei sale dintotdeauna ca, \u201edaca ar putea sa g\u00e2ndeasca, inima s-ar opri.\u201c
\nStrategia dublei intentii<\/strong>
\nCu mult \u00eenainte ca postmodernismul sa se transforme \u00eentr-o adevarata industrie academica \u2013 si nu numai \u2013 Fernando Pessoa a reusit sa exprime pe deplin \u00eensusi conceptul de deconstructie; si totusi, nu putini dintre cei care au dedicat laborioase studii ironiei postmoderne n-au ezitat nici o clipa sa-i ignore opera, fie din cine stie ce considerente pseudo-ideologice, fie, pur si simplu, din necunoastere… Dar Harold Bloom l-a inclus, \u00een \u201eCanonul occidental\u201c, printre autorii esentiali ai secolului XX si ai literaturii universale \u00een ansamblu, o onoare pe care, fara \u00eendoiala, scriitorul portughez ar fi fost tentat s-o primeasca (si s-o priveasca) cu un z\u00e2mbet condescendent, atitudinea ce transpare din mai toate paginile \u201eCartii nelinistirii\u201c. Caci, dorindu-se a fi \u201eo autobiografie fara evenimente\u201c, atribuita lui Bernardo Soares, aceasta carte impune pentru totdeauna imaginea scriitorului retras de buna voie din lume, dorindu-si a se impune ca o \u201efigura inexistenta\u201c, aflata pentru totdeauna \u00een spatele si la adapostul mastilor heteronimilor sai, si, desigur, \u00een spatele operei sale, dovada suprema a convingerii ca \u201eliteratura e marturisirea ca viata nu-i suficienta\u201c.
\n\u00censa \u201eCartea nelinistirii\u201c prezinta, la tot pasul, o complicatie \u00een plus, caci Pessoa subliniaza \u00een repetate r\u00e2nduri, subtextual \u2013 si prin intermediul scrisorilor adresate c\u00e2torva prieteni si colaboratori \u2013 ca personalitatea lui Bernardo Soares nu este identica cu a sa, dar nici diametral opusa. Dovada, dupa cum a \u00eencercat sa sugereze, ca autorul se afla el \u00eensusi sub influenta si \u00een puterea creatiilor sale fictionale. Pe de alta parte, Soares, asa cum apare el din textul de fata, demonstreaza ca are, cel putin temporar, atitudini \u00eenrudite cu cele ale lui Alberto Caeiro, nefiind lipsit, \u00eensa, nici de note ce duc direct la clasicismul lui Ricardo Reis. Astfel, deloc \u00eent\u00e2mplator, Soares mediteaza asupra calatoriilor pe mare, mentioneaza date ce tin de tehnicile ingineresti si se pl\u00e2nge de propria sa nimicnicie pe care o resimte acut, asemenea lui Alvaro de Campos. De aici adevarata obsesie prezenta \u00een \u201eCartea nelinistirii\u201c pentru ideea de pluralitate, pentru identitatile multiple, pentru relatia complicata stabilita \u00eentre fiinta umana si cei de l\u00e2nga ea. Si tot de aici insistenta lui Richard Zenith, editorul primei editii a acestei extraordinare creatii, ca cititorul sa nu-l confunde pe Fernando Pessoa cu Soares, c\u00e2ta vreme Pessoa a intentionat \u00een mod clar sa produca o opera literara \u2013 dovada plicurile \u00een care, \u00eenainte de moarte, pusese o serie de fragmente ale acestui text \u2013 iar Soares, pe de alta parte, s-a limitat doar a pune cap la cap aceste fragmente. Rezulta de aici, \u00eensa, mai cu seama un excelent exemplu de joc ironic \u00een care cititorului i se cere sa se implice p\u00e2na la capat: caci juxtapunerea ideilor lui Pessoa cu realitatea imaginata a semi-heteronimului sau Soares marcheaza tocmai diferenta inerenta dintre o serie de apropieri aparente si de confuzii pe care Pessoa le include \u00een mod voit \u00een text, de aici convingerea unora dintre cititori da si a unei parti \u00eensemnate\u00a0 a criticii ca biroul pe care Soares \u00eel descrie cu obstinatie ar fi al lui Pessoa \u00eensusi…<\/strong>
\nPe de alta parte, tot \u00een acesta strategie a dublei intentii, daca n-o fi cumva mai degraba a unei intentii plurale, se \u00eenscrie \u00eensasi maniera de a construi textul \u201eCartii nelinistirii\u201c: la fel cum Pessoa \u00eensusi a ales sa se prezinte sub forma at\u00e2tor heteronimi care nu ezita, \u00een anumite momente, sa-si contrazica unii altora ideile, textul de fata pare, de asemenea, a se multiplica la infinit, receptarea depinz\u00e2nd mult de ordinea \u00een care este facuta lectura fragmentelor doar aparent disparate. E ca si cum \u201eCartea nelinistirii\u201c ar fi un veritabil recitativ, implic\u00e2nd mai multe voci, mai multe tonuri esentiale pe care structura fals narativa si fals autobiografica se dezvolta. Tocmai de aceea, cu c\u00e2t e mai elaborat vreunul dintre fragmente, cu at\u00e2t mai ne(de)terminat pare a fi ansamblul, devenind expresia cea mai adecvata a \u00eensasi \u201enelinistirii\u201c, nu a simplei nelinisti, ci\u00a0 a unei nelinistiri care este, \u00een ultima analiza, semnul marii literaturi \u00een ansamblu. Doar \u00een acest sens, autorul textului, Bernardo Soares, poate fi privit ca un \u201efragment\u201c desprins din Pessoa \u00eensusi, diferenta dintre cei doi fiind de gasit \u00een diferenta mult discutata pe parcursul cartii, \u00eentre realitate si imaginatie. Iar daca, dupa parerea lui Pessoa, \u201eomul este mereu o transformare a altui om\u201c, la fel si imaginatia se dovedeste a fi o modificare a realitatii.
\nO lume de senzatii fabricate<\/strong>
\n\u00cen fond, pentru nelinistitul autor al acestui nelinistitor text, imaginatia ofera chiar mai mult dec\u00e2t o evadare de pe teritoriul realitatii cotidiene, iar \u00een acest sens, \u00eentelegem ca visele sale devin expresii ale unei realitati alternative, un soi de spatiu al idealitatii ce poate fi controlat astfel \u00eenc\u00e2t sa se suprapuna perfect peste mai vechiul domeniu al imaginatiei \u00een sensul oarecum traditional al termenului. Doar astfel Soares se poate declara multumit de demersul sau si de finalitatea acestuia. Caci, spre deosebire, de pilda, de romanticii criticati, implicit, pentru respingerea actualitatii \u00een favoarea unei super-realitati adesea fantastice, Bernardo Soares nu neaga ab initio actualul, ci doar reuse?te sa depaseasca toate conditionarile existentei cotidiene pentru a ajunge pe un tar\u00e2m care-l poate multumi pe deplin. Cu alte cuvinte, ca sa-l citam pe Pessoa \u00eensusi, \u201eel alege sa interexiste\u201c. De aceea, visele aduse la tot pasul \u00een discutie sunt c\u00e2t se poate de reale, \u00een termenii conceptiei autorului si a semi-heteronimului sau: \u201eNu dorm niciodata: traiesc si visez sau, mai degraba, visez \u00een viata de toate zilele ca \u00een somn, care este, de asemenea, viata. Nu exista nici o \u00eentrerupere din starea mea constienta; daca \u00eenca n-am adormit sau daca dorm prost, simt tot ceea ce exista de jur \u00eemprejur si \u00eencep sa visez de \u00eendata ce realmente am adormit. \u00cen acest fel, eu sunt o permanenta desfasurare de imagini, coerente sau incoerente, ce simuleaza mereu ca ar fi exterioare.\u201c Desigur, ideile acestea trebuie puse \u00een directa legatura cu teoretizarile pe care Fernado Pessoa le facea \u201esenzationismului\u201c, noul curent literar la a carui impunere dorea sa contribuie, convins ca marea mutatie a lumii moderne nu consta \u00een noile obiecte, ci \u00eentr-o modificare a senzatiilor cunoscute, \u00een felul \u00een care omul percepe lumea. Iar \u00eencercarile repetate de a analiza senzatia duc, evident, la deformarea ei, de aici si fragmentarea lumii exterioare, dar si nevoia tot mai acuta de exprimare a ei, mai cu seama prin intermediul heteronimilor, imaginea cea mai adecvata a \u201enoii lumi de senzatii fabricate\u201c.
\nPrefata \u201eCartii nelinistirii\u201c, mult discutata si ea, din varii perspective, este fragmentul esential al textului lui Pessoa, \u00een ceea ce priveste impunerea tonului necesar comunicarii ironice indirecte. Apartin\u00e2ndu-i lui Pessoa si fac\u00e2nd uz, printre altele, de conventia manuscrisului gasit, aceasta introducere ofera p\u00e2na si o descriere fizica a lui Bernardo Soares, furniz\u00e2nd, de asemenea, detalii ale \u00eent\u00e2lnirii celor doi. Atmosfera este excelent prinsa, \u00een linia clara a dramatizarii poetice, deja impusa de scriitorul portughez si \u00een alte creatii. Caci, acum, tocmai ironia subtila a autorului este cea care \u00eei da substanta lui Bernardo Soares: deocamdata, introducerea aceasta furnizeaza cititorului datele realitatii exterioare a lui Soares, iar textul care va urma este expresia realitatii sale interioare, Pessoa stiind, \u00eensa, cum sa sublinieze faptul ca realitatea imaginata este chiar mai adevarata dec\u00e2t cea numita, \u00een mod consacrat, reala, aflata cumva la adapost, \u00een spatele celei dint\u00e2i. Fernando Pessoa se dovedeste, astfel, capabil sa depaseasca stadiul ironiei socratice, considerate un prim stadiu prin intermediul caruia se poate ajunge la deplina constiinta de sine. Prelu\u00e2nd o serie din ideile filosofului umanist portughez Francisco Sanches, ale carui teorii au anticipat g\u00e2ndirea carteziana, \u201eCartea nelinistirii\u201c demonstreaza, cu mijloacele marii literaturi, ca negatia implicata de unele dintre asertiunile lui Pessoa\/Soares nu este, \u00een fapt, dec\u00e2t semnul celei mai complete afirmatii, spun\u00e2nd, si \u00een acest fel, c\u00e2teva adevaruri esentiale referitoare la tragismul conditiei umane, marcate de imaginea unei perpetue sf\u00e2sieri a lui Orfeu tentat sa se transforme \u00een Proteu pentru a depasi, macar \u00een acest fel, incapacitatea de exprimare totala, at\u00e2t de mult visata.<\/p>\n


\n<\/strong><\/em><\/p><\/blockquote>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Fernando Pessoa, Cartea nelinistirii. Compusa de Bernardo Soares, ajutor de contabil \u00een orasul Lisabona, traducere, prefata si note de Dinu Flam\u00e2nd, Bucuresti, Editura Humanitas, 2009. \u201eLas \u00een aceasta carte imaginea chipului meu mort. Am fost asemeni ierbii si nu m-au smuls.\u201c (Alvaro de Campos, \u201ePe o carte pierduta \u00eentr-o calatorie\u201c) \u201e\u00cen sens strict, Fernando Pessoa… Cite\u0219te mai mult »Fernando Pessoa Revisited<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[1],"tags":[375,374],"class_list":["post-681","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-mozaic","tag-cartea-nelinistirii","tag-fernando-pessoa"],"views":4072,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/681","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=681"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/681\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=681"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=681"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=681"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}