{"id":6775,"date":"2011-03-11T14:57:44","date_gmt":"2011-03-11T12:57:44","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=6775"},"modified":"2011-03-11T14:57:44","modified_gmt":"2011-03-11T12:57:44","slug":"postliteratura-ii","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/postliteratura-ii\/","title":{"rendered":"Postliteratura (II)"},"content":{"rendered":"

<\/p>\n

Inca n-am spus totul despre ideile lui Richard Millet despre roman, n-am ajuns la capatul acestei viziuni negre. Pamfletul continua, ca un bulgar de zapada, pe un plan inclinat
\nintr-o lume a spiritului care seamana din ce in ce mai mult in imaginatia eseistului cu o utopie a haosului si a imoralismului. Incerc sa pun oarecare ordine in aceasta avalansa de negativitati, unele \u2013 repet \u2013 indreptatite, altele injuste, paroxistice, suger\u00e2nd un grav complex. Dar sa nu uitam ca si complexele fac parte din literatura, asa ca merita sa vorbim si despre ele. <\/strong>Asadar: <\/strong><\/em><\/p>\n

1. Primul element care agita spiritele in acest infern al literaturii este, dupa Richard Millet, \u201epandemia romanesca\u201c, ceea ce vrea sa spuna ca se scrie, azi, mult si se publica enorm de multe romane. Ceea ce este adevarat si paradoxal intr-o epoca in care toata lumea se pl\u00e2nge ca se citeste din ce in ce mai putin, iar c\u00e2nd se citeste, nu se citeste totdeauna ceea ce trebuie (operele fundamentale), ci biografiile vedetelor de cinema sau confesiunile fotbalistilor. Cum se poate explica acest paradox al literaturii? Natura paradoxului cere insa ca ea sa nu poata fi explicata p\u00e2na la capat…\u00a0 Cele mai active sunt, s-a vazut, femeile. Romanul a devenit, in buna parte, o ocupatie feminina, ca altadata mica gastronomie. Putem vorbi, atunci, de feminizarea romanului, ceea ce echivaleaza cu superficializarea romanului, zice Millet cu o vadita nota misogina. Un fenomen, in acelasi timp, de feminizare a studiului literaturii, adica a criticii literare. Cu alte vorbe, femeile au luat c\u00e2rma romanului si tot ele populeaza barca criticii literare. Ajung\u00e2nd la limita rabdarii, eseistul se dezlantuie: in interiorul acestei pandemii intelectuale s-a instalat \u201eo Seherezada monstruoasa si diversa, universala si imperceptibila\u201c care se pregateste sa ingroape literatura in sentimentalismul ei postliterar. Semn rau, dupa Millet, pentru ca atunci c\u00e2nd apar aceste preotese ale neantului nimic bun nu mai este de asteptat in literatura… Si pentru a convinge, citeaza c\u00e2teva nume de succes comercial. Ele ar fi\u00a0 acaparat piata romanului mai ales in lumea anglo-saxona…
\nCe-am putea raspunde? Mai int\u00e2i faptul ca Richard Millet sesizeaza un fenomen real, observat si de altii, si anume prezenta masiva a femeilor in romanul contemporan. Dar ce-i rau in acest fenomen, cu ce-ar putea ameninta femeile soarta romanului contemporan? Personal, n-as fi at\u00e2t de alarmat. Dimpotriva, prezenta femeilor in literatura a fost de multe ori benefica. Nu mai stiu cine, un critic important oricum, remarca faptul ca, daca literatura franceza s-a bucurat de o mare notorietate in trecut, acest fapt se datoreaza in buna parte femeilor inteligente care, in afara de creatia lor, au format si au intretinut multa vreme \u2013 p\u00e2na in primele decenii ale secolului al XX-lea \u2013 saloanele literare. In secolul moralistilor, femeile cultivau genul epistolar, in secolul al XIX-lea jurnalul intim, in secolul al XX femeile intelectuale tin in continuare jurnale (daca traiesc in regimuri politice represive) si scriu, mai ales, eseuri. Uneori diarismul lor este o speta de eseistica inteligenta si nu cu necesitate sentimentala (vezi insemnarile subiective ale Simonei de Beauvoir, pline de cruzime\u00a0 si deloc pudice). Diarismul cedeaza locul romanului in acest scenariu feminin din ultimele decenii. Femeia romancier a devenit un personaj public si nu cred sa fie o simpla moda cum crede Millet si cum cred, in fapt, multi critici literari. Daca este un fenomen real, el corespunde unei schimbari in structura societatii contemporane si, evident, in evolutia mentalitatilor… Si nu-i cu necesitate, repet, un fenomen pagubitor, nici in roman, nici in critica romanului. Este doar un proces firesc, cu rezultate ce trebuie judecate de la caz la caz. Respingerea lui, de plano, este, ca sa folosesc un eufemism, o dovada de complex intelectual.
\nE limpede, Seherezada postmoderna nu mai vrea sa stea la cratita sau sa spele scutece, ea vrea sa patrunda in stiinta si in creatia artistica, chiar in politica (o profesiune, p\u00e2na nu de mult, exclusiv masculina) si, trebuie sa spunem, ca reuseste de multe ori. Si cum stiinta cere timp si pregatire lunga, iar politica o concurenta cr\u00e2ncena, literatura este mai accesibila. Asa\u00a0 se explica prezenta acestui contingent feminin in literatura contemporana, o prezenta care, dupa Millet, accelereaza dezastrul postliterar… Judecata, inca o data, simplista! Problema reala nu este daca romanul de azi este scris de barbati sau de femei, ci valoarea lui estetica, ceea ce vrea sa spuna: substanta lui, puterea lui de cuprindere si capacitatea lui expresiva. Restul este pura speculatie.
\nExista, apoi, ma intreb \u201eo pandemie romanesca\u201c? Exista, fenomenul este real si, de c\u00e2nd literatura se poate face si pe internet (literatura virtuala), fenomenul ia proportie. Ce-i de facut? Nimic in afara de faptul ca institutia criticii\u00a0 literare trebuie sa-si faca mai bine si mai repede datoria de a selecta inainte de a veni selectia naturala a timpului (legea mutatiei valorilor estetice). Rezum\u00e2nd, pandemia romanesca si, in genere pandemia literara\u00a0 exista si, deocamdata, nu avem mijloace s-o eradicam. De altfel, nici nu vad cum am putea. Se va stinge, probabil, de la sine, c\u00e2ndva, cum se int\u00e2mpla cu epidemiile de gripa sau scarlatina. Atunci c\u00e2nd literatura comerciala, consumista, \u201eliteratura de gara\u201c\u00a0 nu va mai avea cititori\u00a0 s-o cumpere si, fatal, nici editori s-o tipareasca, nemaifiind sigure c\u00e2stigurile… Si, desigur, atunci c\u00e2nd teoreticienii romanului vor cadea de acord ca, put\u00e2nd fi un discurs despre sine, literatura nu poate abandona niciodata rostul (misiunea, conditia, necesitatea \u2013 nu stiu cum sa zic mai bine) de a fi un discurs despre om.
\n2. Alt semn in acest infern al romanului ar fi faptul ca se scrie azi cum se vorbeste \u2013 \u201esub un cer gol, in socializarea culpabilizanta a spatiului literar\u201c, zice eseistul. Dovada cea mai sigura ca literatura s-a desacralizat. Dumnezeu este mort, iar pam\u00e2ntul a fost redus la o fantasma ecologico-turistica… Parerea lui Richard Millet ca scriitorul postliterar scrie intr-o lume ea insasi desacralizata are oarecare temei. Multi cred ca, odata cu umanismele, certitudinile, religia, istoria, civilizatia, am pierdut si pe Dumnezeu. Nu Dumnezeu s-a retras, dar, din lume, ci omul l-a parasit pe Dumnezeu si, prin el, a parasit morala iubirii si a tolerantei. Am intrat demult, zice Steiner, intr-o \u201eepoca a epilogului\u201c, b\u00e2jb\u00e2im in ceata unui timp \u201ede l’apr\u00e8s culture\u201c… Postliteratura ar fi tocmai fructul acestei agonii prelungite. P\u00e2na si natura a disparut din literatura, se pl\u00e2nge Millet, natura cu miturile ei si omul cu miturile sale. Toate s-au dus, totul s-a imputinat si s-a golit\u00a0 de semnificatii, au ramas doar, ici, colo, peisaje izolate si a aparut un romancier (romancierul postliterar) care nu face dec\u00e2t sa scrie la infinit acelasi scenariu hollywoodian, mistificator si stralucitor, sub un cer gol si intr-un spatiu lipit de semne…
\nNu exagereaza, oare, denuntatorul acestui teribil \u201eInfern al romanului\u201c? In mod evident ingroasa lucrurile, acumuleaza nuantele raului universal, vede, in genere, lumea prin mizeriile ei si judeca romanul contemporan ca si c\u00e2nd eseistul ar fi ajuns la judecata de apoi si in fata lui s-ar perinda, venite din profunzimile timpului, toate neamurile… Dar, cum am semnalat deja, nu de putine ori el pune degetul pe ranile romanului de azi si spune ceea ce trebuie. Faptul, de pilda, ca romanul si-a pierdut modelele si a eliminat personajele memorabile sau ca romanul cultiva cu insistenta in ultimele decenii un sentiment staruitor de sf\u00e2rsit de civilizatie, de iesire din lume, de inutilitate a valorilor morale… Romanul, mai zice el cu indreptatire, nu face dec\u00e2t sa intretina \u201eun cult al suprafetei\u201c si sa recomande dimensiunea orizontalitatii, nu a verticalitatii (a spiritului si a individualitatii)…<\/p>\n

3. Suma acestor pierderi, conventii dezastroase (aparute de multe ori sub forma unor anti-conventii!) este numita de Richard Millet in \u201eL’Enfer du roman\u201c, cum am precizat de la inceput, postliteratura. Este cazul sa vedem ce poate reprezenta acest concept care are sansa de a intra in limbajul teoriei si criticii literare. Chiar si\u00a0 numai pentru a-l respinge. Rezum\u00e2nd ideile, am putea scoate urmatoarea ecuatie: postlitertura este, inainte de orice, o expresie a dimensiunii planetare a raului, aceasta inseamna ca ea acumuleaza negativitatile, mistificarile, falsele valori, mediocritatile societatii consumiste, devenind, in chip fatal, \u201eo supa narativa dreasa cu ingredientele mondialitatii anglofone\u201c etc.; scopul ei este distrugerea limbilor europene si, in genere, eliminarea limbii ca element esential al literaturii; se scrie, in consecinta, prost, se scrie indeosebi in limba engleza care este limba globalizarii, adica a uniformizarii, a pierderii identitatii (\u201etriumful limbii engleze in romanul international este acela al unei universalitati degradate, daca nu degradante (…) a scrie in engleza este, deci, o forma de a renunta la literatura\u201c)… Mai departe: postliteratura nu trebuie confundata cu postmodernitatea (nici ea agreata prea mult de Richard Millet) care are, oricum, partile ei: postliteratura este \u201eune \u00e9criture de la sortie de la litt\u00e9rature\u201c, un element dintr-un spectacol jucat pe ruinele limbii literare (\u201eun simplu artificiu in serviciul simbolisticii\u00a0 spectacolului\u201c) etc.
\nLista acestor caderi, negativitati continua. O opresc aici, cu sentimentul ca, in viziunea lui Richard Millet, postliteratura este raul capital, raul care ne paste, daca nu ne-a devorat inca. In ceea ce priveste stilul sau, cum sa-i spunem?, tehnica, strategia acestei imense imposturi, sunt de retinut c\u00e2teva elemente: postliteratura reprezinta ceea ce eseistul citat numeste \u201elexificarea glorioasa a greselii\u201c (nu a \u201egreselii\u201c ca expresie a autenticitatii stilului epic de care vorbeste Stendhal, ci greseala inculturii), postliteratura cultiva l’usage de la rupture (fictionalizeaza, astfel zis, inapetenta pentru constructia romanesca), abandoneaza personajele paradigmatice (gloria si trainicia romanului traditional) si intretine ura impotriva clasicismului (pentru ca el cultiva armonia, formele, valorile umanismului, limba etc.), in fine, postliteratura considera romanul \u2013 bratul ei redutabil \u2013 nu o opera, o creatie unica, ci un produs… In concluzie, postliteratura este metaforizarea infernului, iar infernul vorbeste englezeste. Teoreticianul profet Richard Millet isi incheie lungul pamflet cu aceasta propozitie inspaim\u00e2ntatoare: \u201eglobalizarea romaneasca nu-i nimic altceva dec\u00e2t reductia anglofona a lumii\u201c…
\nCe-i real, ce-i adevarat, ce-i facila fictiune in aceasta utopie critica? Ar fi multe de spus. Ma rezum sa precizez ca, prin postliteratura, Millet intelege suma caderilor, compromisurilor, inabilitatilor nu numai din literatura propriu zisa, ci din toata viata literara si chiar din societatea postmoderna. Literatura scrisa nu-i, in aceasta viziune catastrofica, dec\u00e2t v\u00e2rful ghetarului care pluteste intr-un ocean toxic.<\/p>\n

4. Dezastrul s-a abatut int\u00e2i, intelegem din discursul lui Millet, asupra literaturii franceze. Pandemia este aici in floare. Devalorizarea orizontala a literaturii este semnul cel mai evident. Franta constituia, c\u00e2ndva, o universalitate literara, iar azi… Azi nu mai inseamna nimic (\u201ela nullit\u00e9 g\u00e9n\u00e9rale de la litt\u00e9rature fran\u00e7aise\u201c). Romanul francez n-ar face dec\u00e2t sa-l imite pe cel anglo-saxon si sa recomande valorile consumismului si morala (citeste: amoralitatea) moralismului postetic, omul postumanist etc… Durerea cea mare este ca, pe l\u00e2nga perfectul simplu, verbul literar francez a pierdut stiinta de a exprima subtilitatile g\u00e2ndirii. Am pierdut nuanta, se pl\u00e2nge Millet, ne-am lasat sedusi de l’\u00e9criture du non-\u00e9crit, ceea ce este rau, este o nenorocire, este chiar un infern… Critica literara? Nici critica literara n-ar sta bine in timpul acestei pandemii. Grija criticii e sa nu vexeze \u201eNoua Ordine Morala\u201c (care, bineinteles, este de sorginte americana) si s-a transformat intr-o expresie a resentimentului. C\u00e2nd este sa dea exemple de modele ale postliteraturii, Richard Millet citeaza pe Umberto Eco si, s-a vazut, pe epigonii lui C\u00e9line si Duras… Acestia au imp\u00e2nzit lumea si au poluat literatura, falsific\u00e2nd in primul r\u00e2nd codurile romanului.
\nConvins\u00a0 ca iesirea din infern nu mai este posibila, autorul pe care il prezint aici promite sa se retraga in solitudinea scrisului: \u201escriu in murmurul linistit al mortii zeilor, ultimul dintre ei fiind, nu limba, ci gramatica\u201c. Ceea ce este un paradox (nu-i, dealtfel, singurul in discursul devastator al lui Richard Millet): profetul continua sa scrie cu pofta (cu mare pofta chiar!) despre dezastrele romanului si, in genere, despre dezastrele aduse de postliteratura. Retras in pustiurile solitudinii lingvistice, el promite sa continue aventura sa printre ruinele literaturii… Inca o data: nu-i un nonsens sa scrii la infinit despre agonia literaturii? Este, dar pretentiunea (scriu ca sa denunt inutilitatea literaturii!) este o figura de stil deseori folosita in arta poetica a postmodernitatii, o poetica a negatiei conventiilor si anti-conventiilor literaturii…
\nIn acest bocet la portile nantului (neantul postliteraturii) Richard Millet isi aminteste din c\u00e2nd in c\u00e2nd de c\u00e2tiva scriitori pe care ii citeste inca. Printre ei se afla Cioran si Eliade. Ii citeaza de mai multe ori, pe unul (Cioran) probabil pentru stralucirea limbajului sau, pe celalalt pentru faptul ca, in epoca dominatiei metodelor reductioniste (structuralismul, in primul r\u00e2nd), apara dimensiunea sacrului. Nu regasesc in tabara pozitiva, in afara de Claude Simon,\u00a0 pe niciun alt nume din seria noilor romancieri. Este limpede ca Richard Millet nu-i iubeste. Nu-l iubeste nici pe Tolstoi pentru ca, se justifica el, Tolstoi a incetat sa fie artist pentru a deveni un reformator moral, ceea ce se traduce prin a transforma omul rus in sclav asiatic. Explicatie bizara pentru ca, daca romanul postliterar este un seismograf al mortii lui Dumnezeu, cum poate fi banuit moralistul religios Tolstoi ca preconizeaza prin cartile sale tocmai acest sacrilegiu?… Impresia mea este ca proorocul infernului romanesc a ratacit drumul…<\/p>\n

5. N-as putea incheia inainte de a spune ca nervozitatea lui Richard Millet in privinta romanului contemporan este, in parte, justificata, dar ca nihilismul lui este disproportionat si, p\u00e2na la urma, ineficient in c\u00e2mpul teoriei si criticii literare. Poate este adevarat ce spune, si anume ca romanul postmodern a devenit un roman postliterar si ca, renunt\u00e2nd sa mai fie un discurs despre om, el a renuntat, in chip fatal, sa mai fie un discurs valabil, interesant, util, despre sine, dar ca romanul va ram\u00e2ne p\u00e2na la sf\u00e2rsitul istoriei sale in acest infern nu cred. Nu cred, intre altele, pentru ca romanul poate sa valorifice chiar propriile rataciri, propriile confuzii. A facut de multe ori p\u00e2na acum acest lucru si nu avem niciun argument sa credem ca si-a pierdut abilitatea de a-si valorifica esecurile, confuziile, ratacirile de moment, daca ele sunt reale. Prizonier in infernul romanului, romancierul de azi are ce vedea si are despre ce scrie: de pilda, chiar despre acest infern, despre deruta lumii in care traieste si despre dificultatea de a scrie, pornind de la ea, un roman care sa prezinte aventura marchizei invocata de Val\u00e9ry in aceasta Noua ordine mondiala. De ce nu? Ce l-ar putea impiedica?<\/p>\n

6. Apropo de celebra Marchiza, simbolul scriiturii aventurii sau al romanului traditional: Richard Millet crede ca aceasta fantasma care a b\u00e2ntuit in romanul secolului al XIX-lea a devenit emblema paradoxala a postmodernitatii si, totodata, sindromul prabusirii (risipirii) romanescului in lumea postliterara: \u201ela marquise comme pornographique d\u00e9esse des langues\u201c… O interpretare aiuritoare si o concluzie cel putin indecenta. Millet uita ca noul roman n-a mai scos Marchiza in oras \u2013 a eliminat, cu alte cuvinte, epicul traditional (scriitura aventurii) si, in acest caz, Marchiza nu a mai putut fi si nu poate fi, in continuare, o emblema a romanului postmodern… Daca acestuia din urma i se poate reprosa ceva este tocmai faptul ca n-a reabilitat epicul, astfel spus a continuat sa ignore rolul Marchizei emblematice, simbolice in scenariul romanesc. In al doilea r\u00e2nd, Richard Millet dezonoreaza acest personaj suger\u00e2nd ca ea ar putea deveni o zeita pornografica. Pamfletarul nu-i deloc inspirat in preajma miturilor.<\/p>\n

7. Sunt si alte notiuni ce trebuie lamurite in acest vehement \u201eL’enfer du roman\u201c, care anunta, intre altele, ca odata cu moartea clinica a romanului se produce, automat, si moartea clinica a altor genuri, cum ar fi teatrul, poezia si a unor texte inclasabile (cum ar fi acelea scrise de Blanchot sau Cioran) in care rezida inca \u201ele meilleur de la litt\u00e9rature\u201c… Diagnostic sever. Fin fericire, cred ca nu-i adevarat. Eseistul francez se grabeste, am impresia, sa anunte at\u00e2tea decese. Este limpede ca teatrul a devenit, dupa al doilea razboi mondial, altceva dec\u00e2t era: un antiteatru, o farsa tragica, dupa teatrul existentialist a urmat teatrul absurdului si, dupa acesta, au aparut alte scenarii si alt limbaj dramatic… Dar de murit, teatrul n-a murit… Nici poezia n-a intrat in coma. Si-a pierdut, adevarat, locul in ierarhia sociala si in ierarhia artelor, de pierit insa n-a pierit. Si, la drept vorbind, nu are cum se pierde. Ar trebui sa dispara, mai int\u00e2i, lectorul de poezie si dupa aceea vor disparea, poate, poetii daca nu vor sa se multumeasca prin a se citi ei inde ei… Cum au inceput deja sa faca…<\/p>\n

8. A pierdut literatura contemporana \u201ela dimension r\u00e9galienne de l’\u00e9criture\u201c, cum zice tot eseistul pe care-l comentez aici?… N-a disparut de tot, dar, ce e drept, scriitura tinde sa devina in experienta postmoderna un non-\u00e9crit, ceea ce nu inseamna, automat, un limbaj inutilizabil in literatura. Ideea lui Stendhal de a impune limba codului penal in roman a c\u00e2stigat teren, in timp ce dimensiunea regala a scriiturii a pierdut teren. Dar, ma intreb, aceste stiluri nu pot coexista? Si altceva: stilul codului penal (stilul preciziei, stilul direct, stilul epic normal prozaic) nu poate atinge si el dimensiunea regalitatii? Daca-l citesti pe Proust observi ca se poate. Alarma este atunci falsa\u2026<\/p>\n

9. \u201eHegemonia ordinatorului consacra sf\u00e2rsitul umanismului\u201c, scrie Richard Millet. O propozitie pe care o aud, de altfel, mereu. A spus-o, sub alta forma, si Heidegger prin 1966, de nu ma insel, atunci c\u00e2nd a vorbit despre sf\u00e2rsitul filosofiei. Este limpede ca eseistul pe care il citez porneste de aici. De ce nu ma grabesc sa accept aceasta nenorocire? De ce trag inca nadejdea ca tehnologia informatiei nu reprezinta sf\u00e2rsitul umanismului in care am crescut si in care inca credem? Este usor de inteles de ce, problema este insa daca, in postmodernitate, omul va fi invins de creatia lui si, mai int\u00e2i, daca omul este at\u00e2t de inconstient inc\u00e2t isi creeaza, el insusi, instrumentele care-l vor lichida si, odata cu el, valorile care l-au format… Nu se poate ca umanismul sa tina sub control ordinatorul? Cel putin in literatura?!…<\/p>\n

10. In tabloul lui Richard Millet sunt consemnate multe alte detalii ale raului care functioneaza in c\u00e2mpul postliteraturii. Nu le-am notat p\u00e2na acum pentru ca, in raport cu marile catastrofe, acestea par benigne semne ale agoniei in care a intrat literatura. Sa retinem c\u00e2teva dintre ele. Faptul, de pilda, ca personajul romanului de azi, c\u00e2nd apare, nu mai este un \u201eerou\u201c(un model), ci un \u201eanti-erou\u201c (anti-model) sau ca in naratiunea postliterara descoperi, invariabil, \u201ela badeur syntaxique, l’irr\u00e9gularit\u00e9 syntaxique, le barbarisme, la maladresse, le sol\u00e9cisme (…) l’ignorance s\u00e9mantique et \u00e9tymologique\u201c… Adica dezastrul lingvistic. Dupa toate acestea, vin la r\u00e2nd: pag\u00e2nismul parodic, limba ignara \u2013 adica \u201ela nonlangue de la litt\u00e9rature\u201c \u2013 obsesia lui Millet, predispozitia de a glosa si incapacitatea de a crea ceva original si tainic, exemplaritatea anonimatului, pe scurt, literatura este pregatita pentru \u201eo disparitie elocutorie (graitoare). Citindu-l pe Yeats, autorul incheie profetia lui c\u00e2t se poate de intunecata cu propozitia: \u201edupa noi, un Dumnezeu salbatic\u201c. Ca sa nu sav\u00e2rsesc, la r\u00e2ndul meu, o blasfemie, sa precizez numaidec\u00e2t ca este vorba de Dumnezeul romanului… Dar si asa, lucrurile par a sta deosebit de rau in literatura: le d\u00e9b\u00e2cle, decaderea limbilor, apocalipsa consumismului, morala amoralitatii, preponderenta non-scriiturii, desacralizarea literaturii, sf\u00e2rsitul umanismului si aparitia romanului postumanist (postliterar) care nu-i nimic altceva dec\u00e2t o \u201emixtura de roman politist, de gnoza sociologica si de psihologism de magazin feminin\u201c…
\nPe scurt: o societate a Spectacolului si o postliteratura in care numai eleganta ironica ne mai poate tine spiritul critic treaz si ne mai poate, astfel, salva.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Inca n-am spus totul despre ideile lui Richard Millet despre roman, n-am ajuns la capatul acestei viziuni negre. Pamfletul continua, ca un bulgar de zapada, pe un plan inclinat intr-o lume a spiritului care seamana din ce in ce mai mult in imaginatia eseistului cu o utopie a haosului si a imoralismului. Incerc sa pun… Cite\u0219te mai mult »Postliteratura (II)<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[4968],"class_list":["post-6775","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara","tag-postliteratura"],"views":1993,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/6775","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=6775"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/6775\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=6775"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=6775"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=6775"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}