{"id":6747,"date":"2011-03-11T14:16:14","date_gmt":"2011-03-11T12:16:14","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=6747"},"modified":"2011-03-11T14:17:04","modified_gmt":"2011-03-11T12:17:04","slug":"critica-parva-ad-lyricam-magnam","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/critica-parva-ad-lyricam-magnam\/","title":{"rendered":"Critica parva ad lyricam magnam"},"content":{"rendered":"

Daniel Cristea-Enache, Lyrica magna. Eseu despre poezia lui Nichita Stanescu,<\/em> prefata de Alex. Stefanescu, Editura Curtea Veche, Bucuresti, 2010, 128 p.<\/strong><\/p><\/blockquote>\n

<\/strong><\/em><\/p>\n

Recitindu-mi textele pe care le-am scris pana acum despre volumele de cronici ale lui Daniel Cristea-Enache, mi-am dat seama ca nu as avea mare lucru de \u201erevizuit\u201c. Cred si \u00een clipa de fata ca autorul \u201eTimpurilor noi\u201c este cel mai reprezentativ cronicar al generatiei mele sau, \u00een orice caz, acela care ilustreaza \u00een cel mai \u00eenalt grad resurectia cronicii noastre literare de dupa 2000. Fermitatea judecatilor sale de valoare (uneori chestionabile, dar niciodata ambigue), limpezimea discursului, care i-a asigurat o popularitate pe deplin meritata \u00een randurile publicului larg, umorul reconfortant si relaxat si, nu \u00een ultimul rand, ambitia de a acoperi unui peisaj cat mai diversificat de genuri, formule si \u201evarste\u201c literare sunt doar cateva dintre trasaturile care i-au conferit lui Daniel Cristea-Enache rolul de prim violonist \u00een cadrul concertului pe care cronicarii ultimei generatii critice \u00eel sustin cam de un deceniu \u00eencoace. E adevarat ca asemenea calitati au fost umbrite uneori de \u201e\u00eentampinarile\u201c \u00eentarziate pe care foiletonistul le-a avut fata de anumite titluri, de tactica de a ocoli aspectele mai spinoase ale operelor pentru a putea demonstra mai pe \u00eendelete ceea ce e evident, de inabilitatea tentativelor de abstractizare si de contextualizare, precum si de inaderenta la literatura de factura livresca si experimentala; la astfel de capitole, Daniel Cristea-Enache s-a aflat mereu \u00een urma unor competitori precum Alex Goldis, Paul Cernat, Mihai Iovanel, Marius Chivu sau Serban Axinte. Numai ca, \u00een ciuda acestor carente, actualul cronicar al \u201eObservatorului cultural\u201c a reusit sa se impuna mai ales prin \u201etotalitatea actiunii sale literare\u201c, manifestata ca extensie si, totodata, ca perseverenta a unei activitati care continua sa marturiseasca si astazi despre avantajele cronicaritului \u201ede cursa lunga\u201c.<\/strong><\/em>
\nPoetul fara critici<\/strong>
\n\u201eLyrica magna\u201c, recentul volum al lui Daniel Cristea-Enache, ne arata, totusi, ca autorul sau aspira sa fie mai mult decat un cronicar, fie el cat de titrat. Radiografiind poezia lui Nichita Stanescu, foiletonistul \u00eencearca, \u00eenainte de toate, sa evadeze din campul strict al actualitatii cu scopul de a-si proba competentele de exeget si istoric literar. Sigur ca poetul \u201eNecuvintelor\u201c nu e nici singurul, nici primul \u201ecanonic\u201c despre care a scris pana acum Daniel Cristea-Enache. \u00censa textele anterioare \u2013 materiale de uz didactic, cronici la reeditari sau articole elaborate pentru \u201eDictionarul general al literaturii romane\u201c \u2013 nu ne-au putut oferi, din cauza limitarilor de spatiu sau de \u201eprofil\u201c, decat o imagine stearsa asupra aptitudinilor criticului \u00een ipostaza de comentator al valorilor deja \u201eclasicizate\u201c. N-am uitat, apoi, nici ca \u201eLyrica magna\u201c nu e prima carte cu tenta monografica pe care a elaborat-o pana acum Daniel Cristea-Enache. \u00censa, chiar daca lasam la o parte faptul ca era mult mai reusita pe partea biografica decat pe latura pur exegetica, teza de doctorat despre I. D. S\u00eerbu (\u201eUn om din Est\u201c, 2005) avea \u00een vedere un scriitor de raft secund, pe care, oricat s-au straduit prin numeroasele studii si monografii publicate \u00een deceniul 1995-2005, admiratorii sai n-au reusit sa-l acrediteze printre valorile de top ale literaturii noastre.
\nCe-i drept, \u00een pofida acestor precizari, as putea lasa impresia ca supralicitez eu \u00eensumi relevanta volumului de fata. La urma urmei, ce miza \u201ecanonica\u201c ar putea avea un eseu \u2013 cum, precaut, este subintitulata cartea \u2013 care se desfasoara pe doar 128 de pagini, incluzand aici si prefata lui Alex. Stefanescu? Un prim raspuns, banal, ar fi acela ca \u00een critica nu conteaza \u00eentinderea, ci calitatea. Titluri precum \u201ePoezia lui Eminescu\u201c (1967), \u201eTreptele lumii sau Calea catre sine a lui Mihail Sadoveanu\u201c (1978) ori \u201eMarea trancaneala. Eseu despre lumea lui Caragiale\u201c (1988) au fost si ele, \u00een aparenta, simple \u201eeseuri\u201c de o extensie comparabila cu aceea a \u201eLyricii magna\u201c, dar care au reusit sa produca mutatii majore \u00een receptarea autorilor respectivi. \u00cen definitiv, nu alta pare a fi ambitia lui Daniel Cristea-Enache, care afirma, \u00eenca din primul paragraf al propriului eseu (p. 15), ca Nichita Stanescu ar fi devenit \u201eun icon fara substanta al criticilor\u201c \u2013 cu \u201eexceptii (…) putine\u201c, care \u201ese cunosc bine\u201c. Aceasta concesie facuta exceptiilor \u201eputine\u201c (si nenumite, tocmai pentru ca \u201ese cunosc bine\u201c) dispare, \u00eensa, peste doar trei pagini, cand autorul cartii pretinde ca, \u00een cazul lui Nichita Stanescu, \u201eproblemele lecturii critice (…) sunt determinate de absenta sau precaritatea problematizarii anterioare pe marginea subiectului\u201c (p. 18). Iata o afirmatie cel putin ciudata. Si, totodata, un mare neadevar. \u201eSubiectul\u201c Nichita Stanescu \u2013 poetul, nu \u201eiconul\u201c sau \u201eomul\u201c \u2013 a fost intens \u201eproblematizat\u201c, \u00een ultimele cinci decenii, de critici precum Paul Georgescu, Eugen Simion, Ion Pop, Nicolae Manolescu, Eugen Negrici, Ioana Em. Petrescu, Stefania Mincu, Corin Braga, Mircea Barsila, Vasile Spiridon si de multi altii (pe care, fatalmente, \u00eei voi nedreptati aici prin omisiune). Deci nici vorba de vreo \u201eabsenta a problematizarii\u201c. S-ar putea, fireste, ca toti acesti exegeti sa fi pacatuit prin \u201eprecaritate\u201c; numai ca, \u00een acest caz, mi s-ar fi parut corect ca Daniel Cristea-Enache sa-si fi argumentat anatema pe care a aruncat-o asupra \u00eentregii receptari stanesciene prin analiza (sau macar prin mentionarea) catorva astfel de situatii contraproductive.
\nLupta cu Laurian Stanchescu<\/strong>
\n\u00censa autorul eseului \u201eLyrica magna\u201c nu considera necesara o atare operatie. Singurul \u201ecritic\u201c \u2013 daca poate fi numit astfel \u2013 pe care Daniel Cristea-Enache simte nevoia sa-l aminteasca in paginile volumului sau este pitorescul veleitar Laurian Stanchescu, pe care \u00eel pomenesc, la randul meu, doar pentru ca \u201epolemica\u201c pe care autorul eseului o angajeaza cu respectivul ne dezvaluie, prin ricoseu, miza centrala a cartii: aceea de a-l elibera pe Nichita Stanescu (poetul) de \u201eNichita\u201c (\u201eiconul\u201c, ipostaza vulgara mitizata de amatori de teapa lui L.S.). \u201eNu Nichita \u2013 ne avertizeaza Daniel Cristea-Enache \u2013 da valoare si durata lunga versurilor pe care le parcurgem, ci acestea vor face sa se vorbeasca \u00een continuare despre el. Sa le citim si sa le \u00eentelegem, atunci, \u00een termenii lor de semnificatie, \u00een constelatia si structura de adancime, decupandu-le istoric si demontand mecanismul viziunii ce anihileaza forta de gravitatie a corpurilor si a lexicului; si renuntand sa ne mai raportam la gesticulatia initiatoare a mitizatului Stanescu \u00centaiul…\u201c (p. 18) Trec peste afirmatia truistica \u2013 deci irelevanta \u2013 ca nu imaginea publica a autorului (\u201eiconul\u201c) \u201eda valoare\u201c operei sale, pentru a putea evidentia mai bine scopurile pe care Daniel Cristea-Enache si le propune \u00een cea de-a doua fraza citata. Am avea de-a face, pe scurt, cu un demers \u201edeconstructiv\u201c aplicat liricii stanesciene, cu o expertiza care urmareste: 1. sa valorizeze critic opera (si nu omul!); 2. sa o \u201edecupeze istoric\u201c; si 3. sa \u201edemonteze\u201c, prin rigoarea interpretarii (\u201e\u00een termeni de semnificatie, \u00een constelatia si structura de adancime\u201c), aparenta \u201einspirata\u201c a poeziei lui Nichita Stanescu.
\nVoi lua pe rand toate aceste obiective, \u00eensa \u00een ordinea inversa enuntarii lor. Cum \u201edemonteaza\u201c, asadar, Daniel Cristea-Enache \u201emecanismul viziunii\u201c stanesciene? Criticul parcurge opera \u00een ordine cronologica, \u00eencercand sa degajeze intuitiv \u201econstanta vizionara\u201c a discursului poetic, care ar ramane aceeasi \u201ede la debut si pana la pragul dintre antume si postume\u201c (p. 32). Astfel, comentand primele doua volume stanesciene (\u201eSensul iubirii\u201c si \u201eO viziune a sentimentelor\u201c), Daniel Cristea-Enache conchide ca poetul nu tematizeaza aici \u201esentimente, adica procese afective impredictibile\u201c, ci \u201eo viziune omogena, o filozofie coerenta, un sistem de reprezentari si reconfigurari ale sentimentelor, pe o treapta superioara de acces la armonia Universului\u201c (p. 30). \u00cen ce ar consta aceasta \u201eviziune\u201c, \u201efilozofie\u201c sau \u201esistem\u201c, eseistul nu ne spune deocamdata, multumindu-se sa citeze cateva strofe din \u201eCantec\u201c si \u201eDe-a sufletul\u201c; aici, ca si \u00een alte locuri (v., de pilda, cascadele de citate de la pp. 50-52, 64-67, 88-91, 94-99, 104-108, 126-128), Daniel Cristea-Enache ne lasa impresia ca versurile poetului s-ar comenta singure sau ca, gratie empatiei universale, cititorul ar trebui sa duca la bun sfarsit sarcina care, de drept, i-ar fi revenit criticului.
\n\u201eDisectii\u201c si \u201eacrobatii conceptuale\u201c<\/strong>
\nSi totusi, suspansul exegetic nu dureaza prea mult. Discutand \u201eDreptul la timp\u201c, comentatorul ne anunta, mai \u00eentai, ca lirica stanesciana se desfasoara pe \u201edoua directii principale de structurare\u201c (p. 37), apoi ca, la poetul \u201eNecuvintelor\u201c, \u201emodul de operare si combinare lirica urmeaza anumite criterii\u201c (p. 41), pentru ca, \u00een cele din urma, sa ne reveleze \u201eviziunea\u201c\/ \u201efilozofia\u201c\/ \u201esistemul\u201c: \u201eNichita Stanescu penduleaza, cu rezultate lirice remarcabile, nu numai \u00eentre expresie si reflectie, ci si \u00eentre concret, material, atributele de textura ale lucrurilor si cuvintelor si, pe de alta parte, abstract-cerebral, conceptual, latenta, epura a universului sensibil. El abstractizeaza materia grea si, \u00eentr-o miscare aproape simultana, plasticizeaza abstractiunile abia obtinute. Cele doua operatiuni ajung sa se confunde, desi ele sunt complet opuse. ss.m.t\u201c (p. 43). Nu e, oare, cam putin pentru un poet pe care Daniel Cristea-Enache \u00eel considera varful de lance al generatiei \u201860? Si nu e, oare, cam mimetic pentru un critic care si-a propus sa \u201edemonteze\u201c si sa problematizeze \u201eiconul fara substanta\u201c pe care l-ar fi forjat precursorii sai? Mai ales ca dubla operatie de concretizare a abstractului (inclusiv a limbajului) si de abstractizare a concretului, devenita \u00eentre timp un loc comun al receptarii stanesciene, fusese intuita \u00eenca de la primii comentatori ai operei poetului (v., de pilda, Eugen Simion, \u201eScriitori romani de azi\u201c, vol. I, ed. a II-a, 1978, p. 176 sau Nicolae Manolescu, \u201eLiteratura romana postbelica\u201c, vol. I, 2002, p. 119). Asta ca sa nu mai vorbim de exegeti ulteriori, precum Ioana Em. Petrescu, care, \u00eentr-un studiu din 1989, a \u201eproblematizat\u201c acest aspect pe aproape o suta de pagini…
\n\u00cen acest conditii, ma asteptam ca Daniel Cristea-Enache sa-si compenseze lipsa de originalitate \u00een cuprinderea ansamblurilor prin finetea observatiilor analitice. N-a fost sa fie. Iata, de pilda, cum arata un comentariu la una dintre cele mai cunoscute elegii stanesciene: \u201e\u00cen \u00abElegia a opta, hiperboreeana\u00bb, noua \u00eencercare de desprindere, de \u00ablucrurile fixe ale alcatuirii mele\u00bb, se soldeaza cu un alt esec. Eul se va izbi (e chiar verbul lui Nichita Stanescu) de \u00abbrownienele privelisti,\/ \u00eentr-o miscare de spor, disperata\u00bb, \u00abfara putinta de mers si de zbor\u00bb: \u00abnumai zigzag si zigzag si zigzag\u00bb. \u00abDesigur \u2013 noteaza cu o sfasietoare autoironie poetul \u2013, idealul de zbor s-a-ndeplinit aici\u00bb. Reproduc \u00eenca o data o strofa exceptionala, care acum se va citi si se va \u00eentelege altfel: \u00abHiperboreea, alb, \u2013 negru,\/ aur-argint,\/ revelatie, nerevelatie, tristete\/ alergand si orbecaind\u00bb.\u201c (p. 63). Cu adevarat trist e, \u00eensa, ca lui Daniel Cristea-Enache asemenea \u00eempletiri pedestre de parafraze si citate \u00eei dau iluzia ca ar fi executat adevarate \u201eacrobatii conceptuale\u201c (p. 56). Astfel \u00eencat, dupa ce-si \u00eencheie \u201eanaliza\u201c la \u201eElegia a opta\u201c, eseistul se gandeste ca nu mai are rost sa \u201edisece\u201c si \u201eA unsprezecea elegie\u201c (expediata ca tendentioasa si emfatica), pentru a putea \u201ediseca\u201c \u2013 termen ce revine adeseori \u00een discursul criticului \u2013 mai atent \u201ecapodoperele\u201c volumului: \u201eElegia oului, a noua\u201c (unde este \u201ederulata plastic si fundata poetic imposibilitatea zborului\u201c, iar \u201econstiinta propriei ratari sangereaza\u201c) si \u201eElegia a zecea\u201c (\u201eBoala eului este de fapt cronica si de la Eminescu (…) nu s-a mai vazut \u00een poezia noastra o asemenea sete de absolut\u201c \u2013 p. 65). Rezon!
\nCum (nu) se interpreteaza poezia<\/strong>
\n\u00cen afara de citare, de parafraza si de aglutinarea locurilor comune, \u00eentalnim \u00een \u201eLyrica magna\u201c \u00eenca un procedeu analitic, care merita o atentie deosebita. Chiar \u00eenainte de a opera \u201edisectiile\u201c amintite, Daniel Cristea-Enache se felicita cu anticipatie pentru \u201ereusita de a nu explica inexplicabilul, stricand prin analiza critica inanalizabilul si inefabilul\u201c (p. 55). Mai mult, ne avertizeaza cu privire la \u201ecapcana\u201c pe care poetul i-ar \u00eentinde-o \u201ehermeneutului zelos\u201c: \u201eCe fel de poezie este aceea care poate fi demontata piesa cu piesa, etalata si analizata pe masa de operatie, si apoi lamurita \u00eentru totul? Si cum poti transfera \u00een domeniul rationalului (si al argumentatiei \u00een acest spirit) unitati si asocieri vizionare puse, de la bun \u00eenceput, sub semnul zigzagat al poeticului proteic?\/ Poemul explicabil integral nu e de fapt poezie, ci un text gandit si alcatuit ca un mecanism, mai simplu sau mai complicat.\u201c (p. 48). Sunt mai multe probleme aici, si ele trebuie privite mai de aproape. Fireste ca interpretarea critica a unui poem nu este poemul \u00eensusi, ci altceva; \u00eensa tocmai acest raport de alteritate fata de text reprezinta conditia de posibilitate a criticii si, totodata, justificarea utilitatii ei. Daca critica nu ne-ar comunica (si) altceva decat simpla literalitate a textului (cum tinde sa faca Daniel Cristea-Enache \u00een tricotajele sale din \u201eElegia a opta\u201c), atunci ce nevoie am mai avea de ea? Nu ne-ar ajunge textul \u201eca atare\u201c, care, \u00eentr-adevar, ar \u201evorbi\u201c astfel pentru sine? Rostul si rolul criticii \u00eencep abia \u00een momentul \u00een care opera e privita ca un obiect inteligibil, ca \u201eun mecanism, mai simplu sau mai complicat\u201c. Altfel, ne-am transforma cu totii \u00eentr-un cor de laurianstanchesti care ar debita, pe diverse tonalitati, credo quia absurdum. Cat despre pretentia ca o poezie nu poate fi interpretata \u201e\u00eentru totul\u201c, aceasta ascunde o contradictie evidenta: cum am putea aprecia daca o poezie a fost sau nu interpretata \u201e\u00eentru totul\u201c fara sa fi aproximat, \u00een prealabil, distanta care ne-ar mai fi ramas pana la \u201e\u00eentru totul\u201c, acel ceva despre care presupunem ca ne-ar fi scapat analizei? \u00censa a identifica acel \u201erest\u201c \u00eenseamna, fatalmente, a-l interpreta, adica a-l situa \u00eentr-un sistem si a-l face astfel \u2013 fie si cu titlu de exceptie \u2013 parte a unui \u201emecanism\u201c poetic.
\nCu toate acestea, Daniel Cristea-Enache \u00eenclina sa creada ca exista poeme (sau macar versuri) care nu se lasa interpretate defel. \u201eSe poate analiza o secventa precum \u00abtoga virila, tristetea mea aspra\/ cu o fibula de gheata mi-o prind\u00bb?\u201c \u2013 se \u00eentreaba retoric eseistul, citand un distih din aceeasi buclucasa \u201eElegie a opta\u201c (p. 53). Desigur ca se poate! A facut-o, de altfel, cu trei decenii \u00een urma, iconodulul nesubstantial Ion Pop, care a corelat imaginea citata cu agitatia moleculara din prima parte a poemului, dar si cu simbolul cartii din strofele precedente: \u201ePoetul intra (…) \u00een posesia unui mesaj esential, ce are prestigiul si misterul vechimii, deschizand calea spre adevarurile decisive; iar \u00eentelesul sau orienteaza fiinta spre spiritualizare si asceza, este cheia ce permite cu adevarat patrunderea \u00een spatiul hiperborean: \u00ab\u00cengeri presarati ca florile\/ se scuturau sfaramati pe platforme.\/\/ \u00cengeri \u00eennegriti \u00eentre litere,\/ \u00eentre pagina de deasupra si cea de jos,\/ subtiati, fara apa \u00een ei si racoare,\/ cu tais fioros\u00bb. Continutul Cartii indica deci limpede drumul de urmat si ofera instrumentul prin care se va realiza: \u00abCa sa ma tai cu ei de privirile\/ care fara sa le-nvoiesc mi-au crescut \u2013\/ cand, toga virila, tristetea mea aspra\/ cu o fibula de gheata mi-o prind \u00bb. De la forta senzatiei brute a acelor \u00abmolecule, adeptele lui Hercule\u00bb, pana la \u00abtoga virila\u00bb prinsa cu o \u00abfibula de gheata\u00bb, de la contactul primar cu materia supradimensionata, la simbolica ruptura de privirile ce mai comunicau cu exteriorul este, desigur, o distanta semnificativa. Abia acum spatiul auster al Hiperboreei poate aparea ca \u00abzona mortala a mai marilor mintii\u00bb, lume a Ideilor neschimbatoare si eterne ca piatra ascetica.\u201c (\u201eNichita Stanescu \u2013 spatiul si mastile poeziei\u201c, Albatros, 1980, p. 64). Nu spun numaidecat ca interpretarea lui Ion Pop explica \u201e\u00eentru totul\u201c poemul sau ca ea nu ar fi, macar \u00een anumite puncte, chestionabila. \u00censa, pentru a-i proba inaderenta la text (sau, vorba ceea, \u201eprecaritatea\u201c), ar trebui sa producem, la randul nostru, o contra-interpretare mai coerenta si mai comprehensiva, \u00een loc sa presupunem ca dat caracterul \u201eneinterpretabil\u201c al textului si sa ne autopremiem astfel pentru \u201ereusita\u201c de a nu \u201estrica prin analiza critica inanalizabilul si inefabilul\u201c.
\n\u00cen orice caz, aceasta viziune reductionista asupra interpretarii \u00eel conduce pe Daniel Cristea-Enache la un concept scindat al poeticului. Pentru autorul \u201eLyricii magna\u201c, ar exista, pe de o parte, o poezie \u201einstrumentala\u201c, care se lasa descompusa \u00een \u201esupra-unitati semnificante\u201c, si o poezie neinterpretabila, \u201eperceputa exact asa\u201c, ca \u201efrumusete \u00een sine\u201c (p. 53). \u00cen aceste conditii, prin \u201e11 elegii\u201c si prin \u201e\u00cen dulcele stil clasic\u201c, Nichita Stanescu ar fi un poet castigator la doua capete \u2013 uneori chiar simultan, de vreme ce \u201ecapodoperele\u201c volumului din 1966 (elegiile 9 si 10) ar fi \u201etexte perfecte din ambele puncte de vedere\u201c: \u201eAl poeziei ca poezie, vazuta si considerata \u00een sine; si al poeziei cu valoare de \u00eentrebuintare semantica.\u201c (p. 54) Cel mai indulgent lucru care s-ar putea spune despre aceasta conceptie este ca ea perpetueaza un calinescianism diluat, pentru care evolutia criticii literare, de la noi si de aiurea, s-a oprit undeva pe la 1950. A \u00eemparti poezia \u00een \u201einterpretabila\u201c (= instrumentalizabila) si \u201eneinterpretabila\u201c (= \u201efrumusete \u00een sine\u201c) presupune, \u00eenainte de toate, credinta ca sensul textului e reductibil la (ori chiar sinonim cu) un \u201emesaj liric, care poate implica o idee, o viziune, un sentiment \u2013 sau toate la un loc\u201c (p. 36); ca, altfel spus, sensul exista doar \u00een masura \u00een care putem stabili o relatie alegorica, o corespondenta pe scara de 1:1 \u00eentre unitatile tematice latente si cele \u201etransparente\u201c \u00eentr-un text. Ca lucrurile nu stau \u00eentocmai asa si ca interpretarea nu se limiteaza la \u201e\u00eentelegerea prin decriptare\u201c (p. 111) a operei, ne-au aratat-o, \u00eenca anii ’60, stilisticienii si structuralistii, care au evidentiat existenta unui \u201esens al formei\u201c, ce provine nu din decriptarea \u201etemelor\u201c textului, ci din jocul de relatii \u00een care sunt angajate elementele formale ale discursului; ne-au aratat-o, apoi, antropologi precum Gilbert Durand sau poeticieni precum Jean Burgos, pentru care sensul unei retele de imagini deriva dintr-o sintaxa proprie, care \u00eesi transcende adeseori organizarea ei \u201eprimara\u201c, notional-discursiva. Cu toate acestea, \u00een anul de gratie 2010 Daniel Cristea-Enache continua sa lucreze cu un concept anacronic de poezie (ca \u201efrumusete \u00een sine\u201c), pentru care orice interpretare risca sa altereze \u201eesenta\u201c inexprimabila, inefabila & inanalizabila a operei, conducand astfel la volatilizarea functiei si a valorii sale \u201eestetice\u201c. Sa ne mai miram, atunci, ca eseistul prefera comentariului parafrazele si citatele opulente?
\n\u00centre Rimbaud si Breban<\/strong>
\nDe ce, \u00eensa, \u201eLyrica magna\u201c? Ce \u00eel individualizeaza pe Nichita Stanescu \u00een raport cu colegii sai de generatie si cu reprezentantii modernismului interbelic? Trebuie sa spun ca, desi autorul celor \u201e11 elegii\u201c face de-a lungul eseului de fata obiectul mai multor comparatii si delimitari, ele nu \u00eencheaga un profil coerent al poetului. E mai mult decat evident, de pilda, ca \u201eopera lui sN.S.t nu prezinta nici oferta de deschidere a versurilor lui Marin Sorescu, nici simplitatea cantabila spre care s-a orientat Adrian Paunescu\u201c (p. 16-17); nu mi se pare \u00eensa deloc relevant faptul ca rima stanesciana nu este \u201eexotica, mereu insolita, ca la Dimov\u201c (p. 110); e de-a dreptul ridicola observatia ca \u201eeul profund din aceasta lyrica magna nu e (…) unul abisal (ca \u00een marile romane ale colegului de generatie Nicolae Breban), ci ascensional\u201c (p. 123); si mi s-a parut complet deplasata comparatia pe care Daniel Cristea-Enache a lansat-o \u00eentre poemul stanescian \u201e\u00cempotriva cuvintelor\u201c (din \u201eUn pamant numit Romania\u201c) si celebrul sonet rimbaldian \u201eVoyelles\u201c (pp. 96-99). A arata ca o poezie nereusita a lui Nichita Stanescu e inferioara unuia dintre cele mai cunoscute poeme ale simbolistului francez mi se pare la fel de inutil precum o eventuala tentativa de a demonstra ca plumbul e mai greu decat oxigenul.
\nNici \u00eencadrarile macro pe care le propune Daniel Cristea-Enache nu sunt mai izbutite. Criticul afirma ca, \u00een calitate de prim-reprezentant al generatiei ’60, Nichita Stanescu \u201ea schimbat nu neaparat lexicul, sintaxa si morfologia lirica, ci \u00een primul rand imaginarul cantonat \u00een cel interbelic (…) si chiar criteriile poeticitatii\u201c (p. 82), dar nu simte nevoia sa-si argumenteze \u00een vreun fel aceste afirmatii atat de categorice. Si mai curioasa e caracterizarea \u201eDulcelui stil clasic\u201c, care-i ofera exegetului \u201esurpriza unui Nichita Stanescu anti-textualist, anticipator si repudiator al postmodernismului pe suprafata accidentata a aceluiasi volum\u201c (p. 103). \u00cen loc de \u201eanticipare\u201c si de \u201erepudiere\u201c simultana, ma tem ca avem de-a face aici cu o banala confuzie de teorie si istorie literara. Daca, asa cum \u00eesi \u00eenchipuie Daniel Cristea-Enache, \u201e(anti)postmodernismul\u201c ar fi echivalent cu tematizarea \u00een cheie gnostica, polemica sau parodica a limbajului (\u00een special cu procedee precum metatextul sau autoreferentialitatea), atunci Eminescu si Blaga ar fi fost la fel de \u201e(anti)postmoderni\u201c ca si Nichita Stanescu, si asta cu cateva decenii bune \u00eenaintea lui. \u00cen fine, admit ca s-ar putea ca eu sa nu fi \u00eenteles corect urmatoarea asertiune: \u201eAsumand codurile unui modernism pestrit, practic nedecantat, \u00eempartit \u00eentre Arghezi si Ion Barbu, Blaga si Bacovia, Pillat si Fundoianu, generatia ’60 va ridica la putere multiplicitatile interbelice, largind semnificativ conceptul de neomodernism.\u201c (p. 86) Spun asta pentru ca, dupa stiinta mea, generatia ’60 n-a \u00eemprumutat de niciunde formula \u201eneomodernista\u201c, pe care s-o fi \u201elargit\u201c apoi dupa propriile puteri; generatia ’60 \u2013 inclusiv prelungirile sale saptezeciste \u2013 pur si simplu este neomodernismul poetic romanesc. Cu atat mai putin puteau saizecistii sa \u201elargeasca\u201c conceptul de neomodernism, de vreme ce zisul \u201econcept\u201c a fost folosit pentru prima oara abia la sfarsitul anilor ’90, \u00eentr-un articol al lui Ion Bogdan Lefter.
\nVocea si timbrul<\/strong>
\nMai deranjant decat asemenea confuzii e, \u00een \u201eLyrica magna\u201c, numarul mare de platitudini, truisme si locuri comune \u2013 si, mai ales, de preluari\/ prelucrari nedeclarate ale ideilor altora. Cateva exemple alese pe sarite: interpretarea amplului poem \u201eEnghidu\u201c (pp. 33-38), ce seamana\u00a0 cu un conspect facut la repezeala dupa \u201eMutatiile\u201c Ioanei Em. Petrescu (minus, desigur, ipoteza ca poezia stanesciana este \u201eca viata \u00eensasi\u201c…); clasica observatie manolesciana potrivit careia \u201emai toti modernistii nostri sunt si traditionalisti\u201c (p. 86), prezentata ca productie din pepiniera proprie; afirmatia ca, \u00een volumele publicate \u00een ultimul deceniu de viata, Nichita Stanescu nu mai aduce \u201eniciun element realmente novator\u201c (p. 118), debitoare si ea lui Nicolae Manolescu; si, last but not least, propozitia pe care Daniel Cristea-Enache \u201ea formulat-o mental de mai multe ori de-a lungul acestui eseu\u201c si pe care \u201ea tot amanat-o, pentru finalul lui\u201c: \u201eCu Nichita Stanescu, aventura limbajului se \u00eentoarce, \u00een cerc, asupra limbajului \u00eensusi.\u201c (p. 128) \u2013 ceea ce poate fi adevarat, dar nu-i tocmai motiv de sarbatoare (si cu atat mai putin criteriu de diferentiere), deoarece, daca e sa-i dam crezare unui anume Hugo Friedrich, asta li se \u00eentampla tuturor modernistilor europeni din perioada 1850-1950. Din aceste motive, singurul element personal care mi-a atras atentia de-a lungul cartii lui Daniel Cristea-Enache este subtilul si patrunzatorul comentariu la poezia \u201eN-ai sa vii\u201c (pp. 115-116) \u2013 cu mentiunea ca analiza probeaza taman contrariul a ceea ce-si propune autorul sa demonstreze, si anume ca ar exista poezie \u201efrumoasa \u00een sine\u201c si \u201eneinterpretabila\u201c. \u00cen rest, toate celelalte lucruri demne de retinut \u00een \u201eLyrica magna\u201c par emise de un critic-ventriloc, care, desi imita, cu grade variabile de reusita, vocile precursorilor sai, nu reuseste sa-si gaseasca un timbru propriu.
\n\u00cen loc de concluzie, prefer sa \u00eenchei cu o imagine care mi s-a \u00eenchegat \u00een minte pe masura ce parcurgeam, din ce \u00een ce \u00een mai amuzat, \u201eLyrica magna\u201c: mi-l \u00eenchipui pe Daniel Cristea-Enache \u00een postura unui explorator\/conquistador renascentist care, la capatul catorva luni epuizante petrecute pe mare, ajunge cu caravelele la tarm. Dupa ce debarca si \u00eencaleca pe bidiviul sau credincios, o ia agale pe autostrada, urmat de soldatii sai caliti \u00een lupte crancene si suportand cu un stoicism seniorial claxoanele soferilor exasperati. Noptile si le petrece langa focurile de tabara pe care le improvizeaza prin parcarile mall-urilor. \u00cen fine, ajungand \u00een plin Manhattan, priveste imperturbabil catre zgarie-norii din jurul lui, apoi \u00eei dicteaza secretarului sau fidel: \u201eFie ca acest continent salbatic sa se numeasca dupa numele meu!…\u201c<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Daniel Cristea-Enache, Lyrica magna. Eseu despre poezia lui Nichita Stanescu, prefata de Alex. Stefanescu, Editura Curtea Veche, Bucuresti, 2010, 128 p. Recitindu-mi textele pe care le-am scris pana acum despre volumele de cronici ale lui Daniel Cristea-Enache, mi-am dat seama ca nu as avea mare lucru de \u201erevizuit\u201c. Cred si \u00een clipa de fata ca… Cite\u0219te mai mult »Critica parva ad lyricam magnam<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[1711,24,5023,5022],"class_list":["post-6747","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara","tag-critica-literara","tag-daniel-cristea-enache","tag-interpretare-versuri","tag-lyrica-magna-eseu-despre-poezia-lui-nichita-stanescu"],"views":2720,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/6747","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=6747"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/6747\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=6747"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=6747"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=6747"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}