{"id":6537,"date":"2011-02-24T13:07:53","date_gmt":"2011-02-24T11:07:53","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=6537"},"modified":"2011-11-08T18:42:06","modified_gmt":"2011-11-08T16:42:06","slug":"%e2%80%9eideile-sunt-ultimele-care-mor%e2%80%9c","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/%e2%80%9eideile-sunt-ultimele-care-mor%e2%80%9c\/","title":{"rendered":"\u201eIdeile sunt ultimele care mor\u201c"},"content":{"rendered":"

D. TEPENEAG in dialog cu\u00a0 EUGEN SIMION <\/strong><\/p>\n

Eugen Simion: D. Tepeneag, nu-i prima oara c\u00e2nd dialogam impreuna. Sper sa putem face si in viitor acest lucru, in ciuda faptului ca nici tu, nici eu nu suntem specialisti in acest tip de comunicare. Dar, ca si in alte situatii, placerea si priceperea apar pe masura ce convorbim, schimbam idei, ne contrazicem si, la nevoie, ne completam opiniile. Un gen, in fond, la indem\u00e2na marelui public. De ce n-am profita de facilitatile lui pentru a spune ceea ce vrem sa spunem despre literatura si lumea dinafara ei?
\nAsadar: ne-am revazut de cur\u00e2nd la Bucuresti, erai \u2013 mi s-a parut \u2013 mai senin dec\u00e2t alta data, ti-a revenit am impresia spiritul polemic care, parca, atipise putin in ultimul timp… Ce te mai irita, azi, in literatura rom\u00e2na si europeana, cine te mai enerveaza, ce injustitie sav\u00e2rsita de contemporanii nostri agita spiritul tau oniric si eretic?… Ce impresie ti-a lasat lumea literara bucuresteana?… Pune tu, daca vrei, ordine in aceasta avalansa de intrebari si raspunde (te somez!) pentru ca dialogul nostru sa poata inainta…<\/em><\/strong>
\nD.Tepeneag:<\/strong> In iunie, c\u00e2nd am fost la Bucuresti, mi-a cazut in m\u00e2na ultima carte a lui Eugen Negrici. Cum fac de obicei, mai int\u00e2i am rasfoit-o, sa vad daca merita o lectura mai atenta. M-am enervat dupa numai c\u00e2teva pagini. Deci trebuie s-o citesc, mi-am zis, n-am incotro…
\nCe-i reprosez? In primul r\u00e2nd ca-si schimba criteriile, c\u00e2nd ti-e lumea mai draga trece de la estetic la etic si invers, dupa cum ii convine, ceea ce creeaza o stare de confuzie inadmisibila. P\u00e2na la urma, cartea lui se transforma intr-un pamflet impotriva literaturii rom\u00e2ne, un fel de \u201ecioraniada\u201c scrisa la batr\u00e2nete, ceea ce e cam ridicol, Cioran si-a scris \u201eSchimbarea la fata\u201c la 25 de ani… Negrici are vreo 68. Nu e totuna… In fond ce vrea sa spuna? Ca literatura rom\u00e2na e o literatura mica, provinciala, izolata. Asa e. Dar de ce nu ia in considerare zv\u00e2cnirile acestei literaturi de la Urmuz si p\u00e2na la grupul oniric? Acestea n-au scos-o din izolarea ei provinciala, dar ar fi meritat sa fie semnalate macar ca fenomene zadarnice. Din onirism, Negrici nu intelege nimic, ram\u00e2ne intr-o confuzie mai veche (pentru el). Il confunda ca suprarealismul.
\nLa un moment dat, Negrici imi placea pentru ca indraznea sa lupte impotriva canonului calinescian anti-modernist, invechit. Il critica pe G. Calinescu care izola, in scrierile lui, literatura rom\u00e2na consider\u00e2nd-o drept un univers de sine statator care nu avea dec\u00e2t niste relatii de analogie cu literatura europeana si acelea destul de vagi si de arbitrar enuntate (Conachi comparat cu Petrarca). Dar izolarea la el are consecinte complet deosebite de cele ale Istoriei calinesciene si mult mai grave. Calinescu incerca, prin autonomizare, sa omologheze valoarea literaturii rom\u00e2ne, pe c\u00e2nd Negrici o neaga, o desfiinteaza.<\/p>\n

Eugen Simion: <\/strong>Ma despart de tine c\u00e2teva lucruri. De ce crezi ca numai \u201ezv\u00e2cnirile\u201c de la Urmuz la grupul oniric constituie semnele de originalitate ale literaturii rom\u00e2ne? Dar I. L. Caragiale ce reprezinta? El nu are o nota de originalitate? Dar Arghezi si, in genere, marii lirici rom\u00e2ni din secolul al XX-lea n-au o valoare europeana, chiar daca nu sunt bine (sau deloc) cunoscuti? Nu cred ca pui bine, estetic vorbind, problema originalitatii in literatura. Izolarea nu inseamna, automat, lipsa de originalitate. Rasp\u00e2ndirea (traducerea in alte limbi, recunoasterea de catre alti comentatori, citarea in dictionare, istorii ale literaturii etc.) constituie un criteriu important, dar nu-i un criteriu esential. G. Calinescu vede bine lucrurile, d\u00e2nd o judecata estetica, in genere, corecta fenomenului rom\u00e2nesc. Canonul lui nu-i anti-modernist, cum zici, canonul lui numit generic clasicism nu exclude modernitatea, elimina doar excesele, radicalismele, incompatibilitatile ei. Am aratat alta data ca, in definirea conceptului de clasicism (un stil deasupra stilurilor, scolilor, curentelor literare), el pleaca de la ideile lui Paul Val\u00e9ry. Admite, de pilda, balzacianismul din Proust si cere prozatorului rom\u00e2n, inainte de a trece la formule moderne, sa faca portrete si sa studieze caractere, sa invete, adica, lectia Balzac. Nu avea dreptate in 1946? Si ce daca, fac\u00e2nd analogii, compara pe Conachi cu Petrarca? Toti fac asemenea trimiteri care dau o sugestie despre problematica si stilul unei creatii.
\nDe ce zici, apoi, ca G. Calinescu izoleaza literatura rom\u00e2na? O considera, adevarat, \u201eun univers de sine statator\u201c, pentru ca asa si este, dar n-o izoleaza de spiritul european. Dimpotriva, as zice, o studiaza in contextul culturii europene, urmarind circulatia modelelor si a temelor in spatiul rom\u00e2nesc. Ce-mi place in critica lui G. Calinescu, in afara de calitatea creatiei critice, este faptul ca depaseste dichotomia (falsa estetic) dintre modern si antimodern. El judeca estetic, repet, opera, elud\u00e2nd ideologia din interiorul ei. Asa se face ca antimodernul Arghezi din \u201eBelsug\u201c si \u201ePlugule\u201c este, in viziunea lui, expresia majora a modernitatii rom\u00e2nesti. In acelasi mod judeca pe Blaga, Barbu si, in genere, intreaga literatura moderna… Asta inseamna \u201einchiderea\u201c, autonomizarea literaturii nationale? Canonul calinescian reprezinta, dupa opina mea, un mare progres in critica, la 1941. Este, azi, invechit, cum zici? Poate fi sau poate deveni pentru ca literatura, ca si critica, evolueaza, descopera ale cai de acces. Ram\u00e2ne de vazut… Si inca ceva: de ce crezi ca literatura rom\u00e2na este \u201emica si provinciala\u201c? Daca ar fi asa, cum iti explici ca a dat mari poeti (chiar daca poetii ei, repet, nu sunt inca recunoscuti ca atare)?…
\nC\u00e2t despre cei care se folosesc de inconsecventele morale si de erorile de judecata critica ale lui G. Calinescu pentru a nega literatura rom\u00e2na si pentru a-l nega si pe el, ca personalitate intelectuala, am spus opinia mea in alte ocazii. M-a mirat si ma mira inca faptul ca Eugen Negrici, un om cultivat si un bun exeget al literaturii rom\u00e2ne vechi, a scris ceea ce a scris in \u201eIluziile…\u201c sale, renunt\u00e2nd la opiniile mai vechi, radical diferite. Dupa ce a scris c\u00e2teva volume despre literatura veche, vine acum si zice ca din toata aceasta literatura nu poti retine dec\u00e2t patru sau cinci texte \u201eprizarite\u201c…
\n<\/strong><\/em>D. Tepeneag: <\/strong>Nu vreau sa intru in polemica \u00e0 propos de G. Calinescu. Si tu si Calinescu credeti in \u201eadevarul estetic\u201c. O mentalitate clasicizanta cu care nu sunt de acord, dar o respect. Ideile mele estetice sunt at\u00e2t de opuse acestui clasicism inc\u00e2t am ajunge intr-o postura incomoda si p\u00e2na la urma inamicala: am sta cu spatele unul la celalalt.<\/p>\n

Eugen Simion: <\/strong>\u201eAdevarul estetic\u201c o mentalitate clasicizanta? De ce, ma rog?… Modernii si postmodernii nu cred si ei in adevarul estetic si, in fond, poate exista, te intreb, critica literara autentica in afara acestui concept sau ce-o fi?… Dar, cum observ ca nu-ti place subiectul in discutie abandonez intrebarile mele. Nu vreau nici eu sa ne certam din pricina unui concept… trec la altceva. Rasfoiesc cartea pe care mi-ai lasat-o (\u201eFrappes chirurgicales\u201c) aparuta recent la P.O.L. si ochii imi cad pe fraza: \u201ein critica, distanta conteaza; locul in care ne aflam de obiect; unghiul de atac; modalitatea; si lovitura\u201c. Citezi, apoi, pe Walter Benjamin care spune ca impartialitatea este o minciuna, daca nu chiar \u201eexpresia unei incompetente plate\u201c. N-am inteles daca accepti sau nu acest punct de vedere. Si, daca il accepti, poti sa-mi aduci dovezi din critica actuala? Asta, asa, ca sa provoc spiritul polemic de care vorbeam in deschiderea dialogului nostru…
\n<\/strong><\/em>D.Tepeneag: <\/strong>Dupa cum se stie, g\u00e2ndirea teoretica a lui Walter Benjamin e destul de contradictorie. A fost influentat de Gersom Solem, faimosul istoric al misticismului iudaic, dar si de Brecht, materialist radical, sau de Adorno din scoala de la Frankfurt. De aceea, autoritatea sa ideologica e, in ultimul timp, din ce in ce mai subrezita. El a fost admirat mai ales pentru formulele sale percutante, stralucitoare. De altfel,Walter Benjamin e un teoretician, nu un critic literar. Oricum, trebuie sa recunosti ca, pentru o scriere cu caracter polemic cum e \u201eFrappes chirurgicales\u201c, citatul pe care l-am ales e foarte potrivit.
\nAcum, daca e sa discutam pe indelete statutul criticii literare, ne-ar trebui spatiul unei carti. Iti atrag totusi atentia ca impartialitate inseamna a nu lua partea, a nu te angaja. E o pozitie, zic eu, imposibila. Orice critic literar s-a format calarind pe partis-pris-uri teoretice. Obiectivitatea e un orizont, un angajament in favoarea adevarului. Nu mai mult\u2026 In calitatea lui de judecator (cine i-a acordat aceasta calitate?), criticul promite sa fie just, sa nu nedreptateasca. Sa descopere valoarea, s-o exprime. Nu promite sa nu se insele, asta nu-i sta in putere. Ca sa nu mai spun ca valoarea literara, criteriile pentru a o determina, sunt relative si in continua schimbare. Nu exista un adevar estetic proclamat o data pentru totdeauna. Criticul literar e si el un scriitor, nu o instanta judecatoreasca absoluta. El trebuie sa accepte ca se poate insela. Dar ce inseamna a se insela? E o chestiune de conceptie si de criterii estetice, de aplicarea lor inadecvata. Nu aplici, ca sa iau un exemplu care se preteaza la discutii, aceleasi criterii la un \u201ejurnal intim\u201c si la un roman. Apoi, intervin variante intermediare intre cele doua genuri literare (autobiografie, autofictiune, roman realist, fantastic, etc.) care cer atentie si suplete din partea criticului. Aici pot avea loc confuzii care sa declanseze discutii, polemici. Cine stie exact unde e adevarul literar? Si oare exista?<\/p>\n

Eugen Simion: Sunt de acord cu tine la acest punct. C\u00e2nd e vorba de literatura, adevarul este, intr-adevar, totdeauna relativ. Nu exista un adevar absolut in critica literara si nici n-ar fi bine sa fie pentru ca, altminteri, critica ar disparea. Daca am spune adevarul definitiv, incontestabil despre poezia lui Eminescu, ce rost ar mai avea criticii literari de dupa noi?… Asta in ceea ce priveste interpretarea operei, dar nici opera ca atare nu-si dezvaluie deodata si definitiv toate subtilitatile… Umberto Eco a lamurit bine lucrurile, nu insist… Se poate insela criticul? Bineinteles. Se poate insela copios, ca bietul Sainte-Beuve asupra lui Balzac, Flaubert si Baudelaire sau ca E. Lovinescu asupra lui I.L. Caragiale ori G. Ibraileanu asupra simbolismului. Ce sa mai zic de marele Iorga care neaga modernitatea lirica rom\u00e2neasca in frunte cu Arghezi? Erori care intra, ca sa zicem astfel, in fisa profesionala a criticului. Tradarile gustului estetic, relativitatea criteriilor, erori voluntare? … Toate sunt posibile.
\n<\/em>D. Tepeneag:<\/strong> Remarc ca pe G. Calinescu nu-l pomenesti in aceasta lista a erorilor\u2026<\/p>\n

E. Simion: Nu-l pomenesc pentru ca se ocupa altii, cu obstinatie, de erorile lui de gust sau de erorile sale ideologice. Are si el, in mod evident, scapari, ezitari, chiar injustitii (pozitia fata de E. Lovinescu, de pilda, sau reticenta fata de avangarda). Ezitari, erori care nu desfigureaza, totusi, peisajul culturii rom\u00e2ne. Si, apoi, intuitiile si judecatile lui critice sunt infinit mai mari dec\u00e2t erorile sale de gust. Voiam sa spun, in fapt, ca ai dreptate in privinta faptului ca un critic se poate insela si ca el nu poate fi o instanta judecatoreasca absoluta. Criticul bun este si el un scriitor \u2013 din nou ai dreptate \u2013 si, daca este scriitor, este fatal subiectiv, are orgolii, ambiguitati, are idiosincrazii, este uneori un spirit ludic, alteori ajunge la metafizica si simte ca toate zidurile existentei se prabusesc in jurul lui (vezi cazul \u201eNu\u201c)… Toate sunt de inteles, dupa mine, mai putin reaua credinta, prostia, cinismul si eterna zeflemea (de tipul \u201emai lasati-ma, nene, cu ciubucurile astea literare\u201c).
\nD. Tepeneag:<\/em><\/strong> <\/em>Daca acum astepti sa spun ceva despre MANOLESCU poti sa astepti mult si bine.<\/p>\n

Eugen Simion: Iti inteleg aluzia sau, cum ii placea sa zica Serban Cioculescu, te-am subinteles, dar nu te urmez. Ca sa schimbam tema, retin din aceleasi \u201eFrappes chirurgicales\u201c remarca ta ca toata viata ai fost \u201eplut\u00f4t politiquement incorrect\u201c (p. 116). Vreau explicatii, solicit cauzalitati… Si, apoi, ai putea sa-mi spui ceva despre abuzurile, complicitatile stilului \u201ecorectitudinii politice\u201c care, observi si tu, se poarta cu obstinatie azi?!… Chiar si in literatura.
\n<\/em>D. Tepeneag:<\/strong> Cei care au trait epoca de dictatura ideologica, stalinista, ceausista, etc. pot mai usor sa inteleaga ce inseamna \u201ecorectitudinea politica\u201c. Desigur, nu se poate vorbi de aceeasi \u201ecorectitudine politica\u201c, instantele care o impun precum si consecintele transgresarii ei sunt diferite. Fondul insa e acelasi: supunerea neconditionata la o serie de principii considerate juste. Pe vremuri asta se numea \u201elinia partidului\u201c. Acum e vorba de un consens, nu neaparat majoritar, care se poate exprima cu o forta mediatica in stare sa copleseasca parerile contrarii. Aceasta forta e prin ea insasi disuasiva, nu are nevoie de politie, de Securitate. Uneori, ce-i drept, e sprijinita legislativ, pentru a combate, de pilda in Franta, rasismul si antisemitismul.
\nUn exemplu, pentru mine elocvent, de \u201ecorectitudine\u201c politica a fost ce s-a int\u00e2mplat in Piata Universitatii in 1990. La un moment dat, vorbitorii de la balcon care se erijasera in purtatori ai corectitudinii politice au cerut ca toti cei care n-au fost membri ai Partidului Comunist sa ingenuncheze. Toata lumea a ingenuncheat. In fata unei supuneri at\u00e2t de ipocrite si mincinoase, eu am ramas tantos in picioare. Nu insist, pentru ca acum toata lumea stie despre ce este vorba. Sa zicem ca in momentul acela abia avusese loc iesirea din dictatura ceausista, oamenii erau obisnuiti sa se supuna in masa unor principii tr\u00e2mbitate de la balcon: sloganele erau diferite, mentalitatea insa ramasese aceeasi. Mai grav e ca aceasta stare de spirit a continuat si continua dupa at\u00e2tia ani chiar si astazi. Putini sunt cei care indraznesc sa se declare adepti ai unei ideologii comuniste. Ma rog, e de inteles: cine s-a fript cu supa, sufla si in iaurt\u2026Uneori insa reactiile sunt ridicole, frica de termeni impiedica o analiza elementara a situatiei. Intr-un interviu la Timisoara, am afirmat ca in timpul ceausismului eu m-am simtit ca pestele in apa. Recunosc, era un pic de exagerare din partea mea, dar cei care m-au cunoscut atunci stiu ca nu e o laudarosenie. Formula i-a speriat pe ziaristii care ma interogau si n-au incercat s-o inteleaga.
\nPe de alta parte, eu stiu foarte bine ca opozitia mea la ceausism, at\u00e2ta c\u00e2t a fost, a putut sa existe tocmai pentru ca faceam parte dintr-o infima minoritate care nu reprezenta un pericol real pentru sistemul politic in vigoare.<\/p>\n

Eugen Simion: Revin la \u201ecorectitudinea politica\u201c, un comportament care, asa cum zici, are ratiunile lui. Acela de a impiedica discriminarea, manifestarile xenofobe etc. Cu o conditie: sa nu obstructioneze drepturile democratice ale individului de a spune ceea ce g\u00e2ndeste si de a nu impune un nou limbaj de lemn in discursul public. A si inceput deja sa-l fabrice. Este suficient sa-i asculti intr-o seara pe oamenii politici si pe analistii nostri la televiziune si te saturi pentru multa vreme de limbajul corectitudinii politice. O noua ipocrizie, o noua forma fara fond in sfera politicii in fine, un nou cod de etica si echitate sub culorile globalismului? El justifica toate ipocriziile si acopera cam toate imoralitatile lumii politice in numele democratiei… O forma deja corupta…
\n<\/em>D.Tepeneag: <\/em><\/strong>Aici suntem perfect de acord. Si in Franta \u201ecorectitudinea politica\u201c duce, dupa parerea mea, la ipocrizie, daca nu chiar la o punere in chestiune a libertatii de expresie. Oare impiedica asta cu adevarat rasismul sau anti-semitismul? Ma indoiesc. S-a ajuns la situatii ridicole. De pilda, termenul \u201en\u00e8gre\u201c a fost eliminat ca fiind pejorativ si a fost inlocuit de \u201enoir\u201c; de c\u00e2tva timp incoace si termenul \u201enoir\u201c e considerat jignitor, asa ca toti cei care tin sa se arate corecti din punct de vedere politic il evita. Si ce pun in loc? \u2013 Cuv\u00e2ntul englez \u201eblack\u201c (care inseamna\u2026 negru). In Rom\u00e2nia, daca spui \u201etovaras\u201e esti privit cu suspiciune. Si ce facem cu versul lui Blaga: \u201eVeniti dupa mine tovarasi\u2026\u201c Exemplele sunt nenumarate.<\/p>\n

Eugen Simion:<\/strong> Mi s-a parut mie sau este adevarat ca il iei peste picior pe Tvetan Todorov care in \u201eLiteratura in primejdie\u201c spune ca literatura actuala (sufocata de solipsim, nihilism si formalism) este pe cale sa piara si ca va pieri, sigur, daca nu va redeveni un discurs despre lume, renunt\u00e2nd sa mai fie \u2013 cum a fost c\u00e2teva decenii \u2013 un discurs despre sine?!… Ma intereseaza punctul tau de vedere in aceasta chestiune care, remarc, preocupa pe multi sociologi, teoreticieni, antropologi ai culturii… Am examinat eu insumi intr-o carte (\u201eFragmente critice\u201c, V, 2008) aceasta chestiune si, in c\u00e2teva puncte, ma int\u00e2lnesc cu el… Ce crezi: moare literatura (William Marx e de parere ca literatura se pregateste sa moara de trei secole!), traim un moment radical al incertitudinilor, cad toate conceptele cu care a operat p\u00e2na acum critica literara?…<\/strong><\/em>
\nD. Tepeneag: <\/strong>Todorov, dupa ce-a fost un formalist inrait \u2013 el i-a introdus in Franta pe structuralistii rusi \u2013 a devenit un cr\u00e2ncen adversar al formalismului. Grav nu e ca si-a schimbat (cam cu 180\u00b0) ideile, n-ar fi singurul; ce ma enerveaza e ca nu intelege despre ce e vorba in aceasta perspectiva a epuizarii literaturii, a disparitiei sale. Formalismul (ca si solipsismul) nu poate fi cauza dec\u00e2t daca acceptam ca publicul larg este cel ce decide ce este si ce nu este literatura. Desigur, daca literatura e ceea ce place publicului larg, aceasta nu va disparea niciodata, Todorov n-are de ce se teme\u2026
\nConceptul de \u201esf\u00e2rsit al literaturii\u201c s-a format dupa acela, mai vechi, de \u201esf\u00e2rsit al istoriei\u201c. Formulat destul de vag si in treacat de Hegel, \u201esf\u00e2rsitul istoriei\u201c a fost teoretizat de Koj\u00e8ve si, in zilele noastre, de Fukuyama. Ideea aceasta n-a fost inteleasa de toti asa cum trebuie. Nu istoria evenimentelor ia sf\u00e2rsit, ci istoria ideilor cu privire la relatiile socio-politice. In esenta lor, aceste idei, credea Hegel, au fost deja enuntate, dezbatute si uneori puse in practica. Hegel se grabea sa opreasca Istoria in momentul Revolutiei Franceze. Mai putin grabit, Marx astepta disparitia statului si instaurarea unei societati egalitare, comuniste. Oricum, chiar si ideile astea au fost g\u00e2ndite, iar daca in practica au esuat poate ca inseamna ca sunt sortite sa ram\u00e2na utopice. Ce conteaza e ca au fost g\u00e2ndite si teoretizate.
\nCam asa se int\u00e2mpla si cu \u201esf\u00e2rsitul literaturii\u201c. Totul a fost deja g\u00e2ndit si aproape totul deja experimentat. Nu se poate merge mai departe. Mult timp de acum inainte, vom continua sa scriem romane, poeme si teatru, dar nu vom face dec\u00e2t sa repetam la nesf\u00e2rsit ceea ce a fost deja facut. Nu int\u00e2mplator, revolutia, sa-i zicem romantica, a pus capat clasicismului si a deschis era modernitatii, avea drept criteriu de omologare: noul, noutatea formala, nu de continut. In sensul asta se poate vorbi de \u201esf\u00e2rsitul literaturii\u201c, adica de sf\u00e2rsitul istoriei literaturii, a ideilor literare.
\nUita-te, ce s-a int\u00e2mplat in pictura\u2026 Publicul nu mai respinge pictura (suprarealista, cubista, abstracta, etc.) pe care pe vremuri refuza s-o accepte. Expozitiile sunt pline, Centrul Pompidou e un loc de pelerinaj. Pictorii insa au parasit sevaletul si se dedau la asa numitele \u201einstalatii\u201c care sunt efemere prin definitie. Oare se mai poate vorbi de pictura?
\nSf\u00e2rsitul va fi indelung ca o agonie interminabila. Nu stiu daca cunosti acel desen animat care servea, cred, de publicitate: un omulet care fuge, fuge, urmarit sa zicem de un animal ori o primejdie de alta natura; ajunge la buza unei prapastii si continua sa fuga\u2026 prin aer. Nu cade dec\u00e2t in momentul constientizarii situatiei si a absurdului ei. Efectul e, bineinteles, comic.<\/p>\n

Eugen Simion:<\/strong> S-ar putea sa ai dreptate: c\u00e2t timp publicul este interesat de literatura, literatura nu dispare cu tot solipsismul, nihilismul si formalismul ei. Dar mai sunt citite cartile noastre? Asta-i problema. Raspuns: din ce in ce mai putin. Este cartea electronica o solutie pentru viitor? Va fi intrebarea pe care ti-o voi adresa altadata. P\u00e2na atunci da-mi voie sa-ti spun ca, in principiu, ingrijorarea lui Todorov este indreptatita: marginalizarea literaturii in societatea cunoasterii se datoreaza, intre altele, chiar literaturii care a devenit in ultima jumatate de secol din ce in ce mai mult un discurs despre sine si din ce in ce mai putin un discurs despre om (sau despre lume)… C\u00e2ta vreme nu va intelege acest fapt, scriitorul contemporan are de ce sa se teama…
\nVorbesti si tu de posibilitatea \u201esf\u00e2rsitului literaturii\u201c, adica \u2013 adaogi \u2013 \u201esf\u00e2rsitul istoriei\u201c literaturii, a ideilor literare. Nu-i prea clar. Dupa mine, daca este vorba sa sf\u00e2rseasca ceva in acest domeniu, istoria literaturii va fi ultima, iar de sf\u00e2rsitul ideilor literare nu cred ca poate fi, deocamdata, vorba chiar daca, Doamne fereste, literatura ar disparea. Ideile au viata lunga, sunt ultimele care mor. \u201eSf\u00e2rsitul va fi indelungat ca o agonie interminabila\u201c, mai zici tu, referindu-te la artele plastice… Altii zic ca literatura insasi isi pregateste un fastuos sf\u00e2rsit, nu de azi, de ieri, ci de c\u00e2teva sute de ani (cam din epoca luminilor)… Eu am alta reprezentare, si anume: dupa ce s-a cercetat c\u00e2teva bune decenii pe sine, transform\u00e2nd, de pilda, scrierea romanului in tema esentiala a romanului; dupa ce a intrat si a traversat o lunga criza a umanismelor europene; dupa ce si-a asumat ideea de criza a omului postmodern si a pierdut imaginea totalitatii lui; dupa ce literatura a fost si este in continuare nevoita sa se confrunte cu industria mediatica (puternica, acaparanta, accesibila unei mari categorii de indivizi, chiar si celor care n-au niciun apetit pentru cultura si nici instructia necesara); dupa ce poezia aproape ca a disparut din atentia publicului, iar romanul si-a diminuat considerabil prestigiul si audienta; in fine, dupa toate aceste nenorociri care s-au abatut pe capul ei, literatura n-a pierdut, dupa mine, toate sansele. Sansa ei cea mare este sa-i spuna individului postmodern ceea ce televiziunea si internetul nu-i pot spune. Prevad renasterea poeziei, dupa ce nebuniile sexismelor si greata de existenta si chiar greata de poezie se vor retrage rusinate din poem, iar romanul \u2013 genul pilot, genul cu cea mai mare audienta sociala \u2013 va reveni, cu \u201electia formalismelor\u201c invatata, la discursul lui despre omul care si-a pierdut traditiile si traieste intr-o eterna incertitudine.
\n<\/strong><\/em>
\nD. Tepeneag:<\/strong> C\u00e2nd folosesc termenul de \u201eagonie interminabila\u201c nu ma refer la artele plastice care si-au dat deja obstescul sf\u00e2rsit. La fel si poezia: si-a trait traiul si-a m\u00e2ncat malaiul. Imi cer iertare pentru formulele mele prea categorice. Riscul e, bineinteles, de partea mea\u2026 Optimismul tau se numeste post-modernism. Desi ma enerveaza termenul (suna ca si post-mortem), probabil ca si literatura mea intra in aceasta categorie foarte incapatoare. In \u201eHotel Europa\u201c, relatia dintre autor, narator si personaje poate fi comparata cu aceea din romanul lui Diderot, \u201eJacques le fataliste\u201c. Diderot nu se poate sa nu fi citit o scriere de geniu si anume Tristram Sandy a irlandezului Sterne. De altfel, \u201einfluenta\u201c asta e omologata de istoria literaturii. Tot asa cum e omologata influenta lui Cervantes asupra lui Sterne. Nimeni nu cade din cer\u2026Istoria literaturii e un lung sir de inlantuiri, de influente si de eforturi de-a aduce mereu ceva nou. Si Diderot a adus ceva nou fata de Sterne. Poate ca si eu, fata de Diderot\u2026 C\u00e2nd ai scris despre acest roman, tu ai vorbit de pirandellism. Personajele isi cauta autorul. Dar inainte de Pirandello, Unamuno a scris romanul \u201eCeata\u201c (am vazut ca a fost tradus in rom\u00e2neste de Sorin Marculescu). Istoria literaturii poate fi comparata cu \u2026un balet. Din pacate, miscarile s-au accelerat.
\nIncep\u00e2nd cu romantismul, \u201enoul\u201c a devenit principalul criteriu estetic. Clasicismul cu regulile sale garant\u00e2nd valoarea a cedat pasul inca de la sf\u00e2rsitul secolului al XVIII-lea. Vorba e ca din momentul acela, evolutia literaturii \u2013 ca si a artelor plastice, a muzicii \u2013 a fost din ce in ce mai rapida. Odata cu modernismul incepe agonia poeziei. Suprarealismul ii da lovitura de gratie. Sentimentul poetic devine caduc. In zadar se opune Val\u00e9ry. Scriitura automata se impune chiar si atunci c\u00e2nd nu e recunoscuta teoretic. De altfel, poezia a fost dintotdeauna supusa c\u00e2t de c\u00e2t hazardului. Rima (vezi Val\u00e9ry, Dimov) e producatoare. Iar metaforele sunt irepetabile. In poezie \u201enoul\u201c a avut inca de la inceput un rol auto-devorator. \u201eHagi rupea din el\u2026\u201c(Ion Barbu)
\nRomanul devine genul de predilectie al secolului XX. Aici e inca loc pentru inovatii. Nu prea mult. Asa s-a nascut post-modernismul\u2026Din constatarea epuizarii resurselor de innoire. Post-modernismul e o intoarcere la formule mai vechi cu speranta de a le revigora. E probabil necesar in conditiile globalizarii (mondializarii) generale. Incep\u00e2nd din secolul XIX, traducerile scot literatura din fagasul specific impus de limba. Se traduce din ce in ce mai mult. Probabil prea mult. Se vorbeste din ce in ce mai putin de specificul national. Moravurile se omogenizeaza, regimul politic tinde sa fie cam acelasi peste tot. La fel si ideologia. Americanizare? Deocamdata\u2026Mai t\u00e2rziu vom vedea. China inca nu si-a spus ultimul cuv\u00e2nt\u2026<\/p>\n

Eugen Simion:<\/strong> Spui: \u201eodata cu modernismul incepe agonia poeziei\u201c… Oare? As zice: agonia poetului ca simbol al artelor si print al spiritului si, in mod cert, agonia unui tip de poezie. Daca modernitatea incepe cu Baudelaire si cu Rimbaud, modernitatea europeana a creat, totusi, un mare lirism. Nici noi, rom\u00e2nii, nu stam rau in modernitate cu lirismul. Acum apar, dupa explozia romantica a lui Eminescu, marea poezie rom\u00e2neasca, Suprarealismul da, intr-adevar, o lovitura stilurilor constituite ale poeziei, dar tot el provoaca, prin violenta, innoirea ei… Dar sa revin la roman. Richard Millet, unul dintre cei care anunta moartea literaturii, a publicat recent o carte (\u201eL’Enfer du roman. R\u00e9flexions sur la post-litt\u00e9rature\u201c) in care vorbeste despre prostituarea romanului francez (chiar asa spune). Are doua puncte de reper: prostituarea limbii si servitutea fata de romanul american. Altfel zis: a) scriitorul francez nu mai stie sa scrie si nici nu face efortul sa invete, a saracit limba, o umileste mereu si b) romancierul francez de azi a parasit modelele care i-au adus altadata recunoasterea si gloria mondiala. N-ar face dec\u00e2t sa imite slugarnic modelul consumist al romanului american… Sa ne mai miram, atunci, zice Richard Millet, ca romanul francez a incaput pe m\u00e2na femeilor, a jurnalistilor, a veleitarilor si ca publicul francez il ignora?… Ce zici, D. Tepeneag, de aceasta apocalipsa? Traiesti la Paris, publici la P.O.L. si la editurile rom\u00e2nesti, in fine, aflu ca esti tradus in Statele Unite si se scrie bine despre tine in tara consumismului… Cum te plasezi in apocalipsa pe care o anunta Richard Millet? Am intrat deja in era postliteraturii?
\n<\/strong><\/em>D. Tepeneag:<\/strong> <\/strong><\/em>Bineinteles. De altfel ce spune Millet (care a publicat si el mult timp la POL), am spus-o si eu inca din anii 80. Au mai spus-o si altii\u2026Numai ca Millet e un scriitor care se vaita si vocifereaza de pe pozitia unui scriitor care crede in specificul national, in limba. E mai aproape de tine dec\u00e2t de mine. I-ai citit vreun roman? A fost tradus in rom\u00e2neste? El crede in \u201escrisul frumos\u201c, in eleganta limbii franceze. Pe mine ma plictiseste.
\nPentru Millet, postliteratura e dominatia gustului \u201emarelui public\u201c care prefera lectura facila. Nu sunt numai americani autorii cu trecere la \u201emarele public\u201c. Nu e numai Dan Brown, mai e si Coelho. Din ce in ce mai multi scriitori francezi scriu o asemenea literatura. Ei sunt cei mai tradusi. Nu numai pentru ca sunt mai usor de tradus, dar in primul r\u00e2nd pentru ca sunt usor de citit, pe gustul publicului. Ei se v\u00e2nd\u2026Am vazut ca in Rom\u00e2nia e foarte tradus Beigbeder. Ba chiar am auzit ca ministerul culturii francez subventioneaza partial aceste traduceri.<\/p>\n

Eugen Simion: In asteptarea raspunsului tau, ti-am citit romanul care tocmai a aparut, \u201eCamionul bulgar\u201c, subintitulat \u201eSantier sub cerul liber\u201c. O naratiune mai acut si mai programatic autoreferentiala dec\u00e2t celelalte. Impresia mea este ca, pe masura ce scrii romanul ca atare, consulti, in acelasi timp, personajele (Marianne, Milena) si definesti o teorie a romanului experimental sau, cel putin, faci un scenariu in acest sens. Faci acest lucru cu o anumita obstinatie, scuz\u00e2ndu-te mereu (scuza intra, bineinteles, in scenariu!) ca n-ai idee ce sa spui si, evident, ce sa scrii, ca vrei sa-ti innoiesti stilul etc. Mai mult, naratorul (sub care marturisesti ca se ascunde autorul) este totalmente sceptic in privinta viitorului literaturii: la ce bun sa mai scriu?, cine ma citeste?, si daca scriu, in ce limba sa scriu? Si cum personajele sunt bulgari (Tvetan) cehi sau slovaci (Milena), rom\u00e2ni, francezi, naratorul se intreaba (sau, mai exact, isi intreaba personajele) in ce limba sa vorbeasca in roman… Pe scurt, in \u201eCamionul bulgar\u201c pui toate cartile pe masa si faci din roman ceea ce Jean Ricardou, de nu ma insel, cerea sa fie noul roman: \u201eo aventura a scriiturii\u201c nu \u201eo scriitura a aventurii\u201c, cum este romanul traditional. Intrebarea pe care ti-o pun este de ce te-ai decis, tocmai acum (dupa 30-40 de ani de c\u00e2nd noul nou roman preconizat de Ricardou nu mai este la putere), sa scrii un roman aproape programatic in acel stil? Cum zici: sa prezinti romanul ca un santier sub cerul liber, cu gropile, s\u00e2rmele, materiale de constructii, cu scene disparute, paralele, rezerv\u00e2nd naratorului rolul de a aduna aceste bucati risipite in iarba precum face Isis cu fragmentele din trupul lui Osiris transat de fratele asasin gelos (Set). Crezi ca un roman de tip experimental mai poate avea, azi, succes de public in Franta sau in alte spatii culturale?<\/em><\/strong>
\nD. Tepeneag:<\/strong> Bineinteles ca nu. Dar eu n-am cautat niciodata succesul de public. Intrebarea ta e un fel de interogatie retorica\u2026 In ce priveste influenta \u201enoului roman\u201c, eventual se poate vorbi de o asemenea influenta in scrierile mele din anii 70. Desi articolele recent publicate in presa americana in jurul \u201eNuntilor necesare\u201c sau \u201eZadarnica e arta fugii\u201c se refera mai degraba la Kafka, nicidecum la \u201enoul roman\u201c.<\/p>\n

Eugen Simion:<\/strong> Revin la mitul Osiris-Isis. In roman, vorbind de metoda epica pe care vrei s-o aplici acum, amintesti de teoria lui Ricardou despre \u201edispozitivul osiriac\u201c, adica: \u201esa disimulez o singura persoana sub chipul mai multor personaje; il tai in bucati pe Osiris si-l risipesc in naratiune; Isis, cititoarea avizata, sora si sotia lui Osiris, cea care cauta sensul in diversitatea cuvintelor, se va stradui sa-l reintregeasca\u201c… Inteleg, este o idee care circula in teoria si critica occidentala din anii \u201a’60-’70. Nu-i numai ideea turbulentului, inclementului Jean Ricardou, teroristul colocviilor pariziene. Multi credeau, atunci, si mai cred probabil si azi, ca cititorul postmodern este personajul cel mai important al romanului pentru ca el este acela care, ca Isis, trebuie sa str\u00e2nga ramasitele lui Osiris, rasp\u00e2ndite peste tot, pentru a-i reconstitui corpul si a da, astfel, un sens, o semnificatie partilor. Dar, cum spune mitul, ea nu reuseste sa gaseasca toate fragmentele. Unul fusese devorat de pestii din Nil, unde trupul lui Osiris fusese aruncat de fratele Set, ucigasul concupiscent. Te intreb, inca o data, mai este dispus cititorul post-modern sa faca aceasta operatie, mai are timp, mai are chef, nu cumva aceasta misie recuperatoare si ordonatoare l-a obosit? Si, apoi, ram\u00e2ne vorba intre noi, romancierii postmoderni n-au abuzat, cum mi se pare mie, de acest procedeu complicat? Prozatorii rom\u00e2ni din Scoala de la T\u00e2rgoviste, oricum, au cam intrecut masura. Consecinta este ca se repeta la infinit… Cum vezi acest fenomen si, din nou, ce te-a decis sa prezinti cu at\u00e2ta minutie santierul romanului si sa faci din el chiar materia romanului, nu pe ocolite (cum faci in scrierile de mai inainte), ci pe fata, cu oarecare iritare, cu pricepere si, as zice, cu o ironie intelectuala usor crispata?!<\/em><\/strong><\/p>\n

D. Tepeneag: <\/strong>Scriitorii \u201et\u00e2rgovisteni\u201c nu sunt influentati de \u201enoul roman\u201c. Daca e sa le cautam influente, se poate mai degraba spune ca Radu Petrescu il avea drept maestru pe Gide, iar Simionescu pe Borges. Dar poti sa-mi spui si mie un scriitor rom\u00e2n perfect original, \u201edeschizator de drum\u201c cum se zice?
\nIn ce priveste \u201eCamionul bulgar\u201c, ai luat de buna referinta la \u201ecomplexul osiriac\u201c al lui Ricardou. Dar n-ai observat ca de fapt Osiris cel taiat in bucati, la mine, nu e intelesul romanului, subiectul care, dupa Ricardou, e risipit in roman si trebuie reconstituit cu perspicacitate de catre cititor. Citezi chiar tu fraza: \u201esa disimulez o singura persoana sub chipul mai multor personaje; il tai in bucati pe Osiris si-l risipesc in naratiune; Isis, cititoarea avizata, sora si sotia lui Osiris, cea care cauta sensul in diversitatea cuvintelor, se va stradui sa-l reintregeasca\u201c… si nu observi ca ea rastoarna ironic \u201eteoria\u201c lui Ricardou si introduce ideea de auto-fictiune. Autorul (care nu e, cel putin la inceput, acelasi cu naratorul) isi propune sa scrie un roman fara sa aiba deja in minte nici subiect, nici personaje ( cam ca in \u201ePigeon vole\u201c, daca l-ai citit, un text scris inainte de 89, direct in franceza). Caut\u00e2nd subiectul si personajele, autorul isi traieste viata, se indragosteste, are prieteni, unii dintre ei mor, altii il parasesc, si constata in sf\u00e2rsit (era si timpul!) ca incepe sa imbatr\u00e2neasca de-a binelea. E un roman despre batr\u00e2nete, despre asteptarea mortii…<\/p>\n

Eugen Simion:<\/strong> E adevarat, \u201eCamionul bulgar\u201c este, pentru cine te cunoaste, si un roman autobiografic. Vorbesti de prietenii tai (Paul, Alain, Dimov), de romanele tale (\u201eNuntile necesare\u201c etc.), de trecerea ta de la rom\u00e2na la franceza si din nou la rom\u00e2na, de articolele din \u201eLes frappes chirurgicales\u201c, de filmele pe care le-ai vazut si care te-au inspirat (un film dupa M. Duras) etc. Parca ai amestecat, in chip deliberat, fantasmele existentiale (sentimentul batr\u00e2netii si ideea de moarte) cu cele epice (scenele onirice, de pilda). Meditatia despre batr\u00e2nete este surprinzatoare la un prozator care, de regula, fuge de discursul existential. Remarc, aici, o nota aproape lirica, inca o data, neasteptata in discursul tau epic… Ai calculat acest scenariu sau, cum se zice, asa a iesit?…
\nD. Tepeneag: <\/strong>Tu ce crezi?
\nSi trebuie sa-ti atrag atentia ca te-ai grabit sa spui \u201eroman auto biografic\u201c. Ti-a scapat\u2026 Eu am vrut sa construiesc (\u201ecu cartile pe masa\u201c, cum spui tu) sub ochii cititorului o auto fictiune. Deosebirea intre auto biografie si auto fictiune e destul de simpla: intr-o auto fictiune, elementele auto-biografice sunt fictionalizate, romantate (daca preferi\u2026)<\/p>\n

Eugen Simion:<\/strong> Zic autobiografic in masura in care, la lectura, regasesc date din biografia celui care scrie si se int\u00e2mpla sa-l cunosc. Pentru cititorul obisnuit, acestea n-au nicio relevanta… Nu-ti spun inca ce-mi place si ce nu-mi place in \u201eCamionul bulgar\u201c, nu-ti spun pentru ca vreau sa scriu despre el si sa-l analizez cum trebuie; ce pot sa-ti spun, acum, este ca-mi place personajul Marianne, prezent si in scrierile anterioare, sotia (sau iubita) artagoasa, isteata, martorul si complicele naratorului, in fine, lectorul interior care-l tine in scurt pe romancierul postmodern care o ia mereu razna. Remarc ca, spre finalul romanului, omori acest personaj simpatic. Parerea mea este ca rau ai facut… Mai aveai nevoie de el. Putea ram\u00e2ne, in continuare, narataire-ul tau de serviciu… O Isis rationalista, educata de romanul traditional, iubitoare si necrutatoare.<\/em><\/strong>
\nD. Tepeneag:<\/strong> Asa e.. Mi-a parut si mie rau, dar era prea t\u00e2rziu! Ai dreptate. Era o cititoare avizata, o femeie cu picioarele pe pam\u00e2nt care punea ordine pe santierul scrierilor mele. Cu ea se incheie un ciclu\u2026 Voi fi nevoit de-acum inainte sa nu ma mai rasfat, sa devin serios, sa renunt la persoana I, sa ma g\u00e2ndesc la cititor, la cel adevarat care e necrutator: ia cartea de pe tejgheaua sau raftul librariei, se uita la coperta, citeste numele autorului, str\u00e2mba din nas sau ridica din umeri si-o pune la loc.<\/p>\n

P.S.
\nEugen Simion: <\/strong>Ma pregatisem sa-i pun interlocutorului meu o ultima chestiune legata de conceptul de postliteratura pe care Richard Millet il introduce in \u201eL’Enfer du roman. Reflectii asupra postliteraturii\u201c, si care, dupa el, anunta un cosmar (\u201eceea ce numesc postliteratura corespunde la ceea ce altii numesc \u201epostumanism\u201c, \u201eera epilogului\u201c, \u201espectacularul integrat\u201c (…) instrument al minciunii universale (…) in serviciul moralismului postetic american (…), in fine, o experienta a infernului\u201c)… D. Tepeneag imi sugereaza, insa, sa abandonam subiectul pentru ca, imi scrie el, am da prea mare importanta lui Richard Millet, acest profet prapastios al postliteraturii. Accept indemnul sau, ceea ce nu inseamna ca, intr-o zi, nu voi reveni, singur sau impreuna cu D. Tepeneag la tema postliteraturii.<\/p>\n

Bucuresti, 12 februarie 2011<\/strong><\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

D. TEPENEAG in dialog cu\u00a0 EUGEN SIMION Eugen Simion: D. Tepeneag, nu-i prima oara c\u00e2nd dialogam impreuna. Sper sa putem face si in viitor acest lucru, in ciuda faptului ca nici tu, nici eu nu suntem specialisti in acest tip de comunicare. Dar, ca si in alte situatii, placerea si priceperea apar pe masura ce… Cite\u0219te mai mult »\u201eIdeile sunt ultimele care mor\u201c<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[4893,4892,1141],"class_list":["post-6537","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara","tag-dialog-cu-d-tepeneag","tag-dialog-cu-eugen-simion","tag-eugen-simion"],"views":3772,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/6537","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=6537"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/6537\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=6537"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=6537"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=6537"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}