{"id":6425,"date":"2011-02-17T17:11:13","date_gmt":"2011-02-17T15:11:13","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=6425"},"modified":"2011-02-17T17:13:11","modified_gmt":"2011-02-17T15:13:11","slug":"summa-calinesciana","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/summa-calinesciana\/","title":{"rendered":"Summa calinesciana"},"content":{"rendered":"


\nNu-ncape vorba ca Flaubert va fi fost mai degraba cinic dec\u00e2t serios atunci c\u00e2nd a dat celebra-i definitie a cartii: \u201eintotdeauna prea groasa\u201c. Dar in cazul lui Andrei Terian (\u201eG. Calinescu. A cincea esenta\u201c, Editura Cartea Rom\u00e2neasca, 2009) lucrurile sunt literal adevarate \u2013 ba chiar exagerat adevarate (notele singure ar fi facut de o carte rezonabila). Si nu din pricina ca Terian n-a avut destul timp pentru a fi concis, ci din pricina de pariu absolut si de materie mai degraba extenuanta dec\u00e2t doar excesiva. Fireste ca ambitia unui asemenea pariu i se cuvine atribuita exclusiv (putea sa nu-l faca, vor zice unii), dar, pe de alta parte, nici nu avea incotro; asta daca are \u2013 si are numaidec\u00e2t \u2013 dreptate c\u00e2nd proclama ca \u201einevitabila pentru orice critic rom\u00e2n\u201c \u201econfruntarea cu G. Calinescu\u201c (p. 625). Si, desigur, daca tot e inevitabila, e mai bine s-o faci c\u00e2t mai cur\u00e2nd, de nu chiar in primul r\u00e2nd. Nu incap ezitari daca tot e caz de fatalitate sa iei taurul de coarne. Asa ca mai bine incepi chiar cu asta, trans\u00e2nd disputa din prima.<\/strong><\/em>
\nExorcizarea angoasei de grosime<\/strong>
\nAltminteri, fireste, rom\u00e2nii sunt, in mod spontan, direct de la natura \u2013 si-n masa si-n particular \u2013 de doua feluri: calinescieni si anticalinescieni. Prin urmare, fie ca-i elaborata, fie ca nu, \u201econfruntarea cu Calinescu\u201c e prescrisa in firea lor culturala, ori ca sf\u00e2rseste in drama sau isterie de respingere, ori ca sf\u00e2rseste in apoteoza sau imnuri de primire; cu stiinta ori cu nestiinta ea tot se face oarecum, intruc\u00e2t Calinescu a trecut eminent din ipostaza prestigiilor in cea a miturilor. Problema dint\u00e2i nu e insa confruntarea ca atare, dusa fie pe argumente, fie pe sentimente, fie pe citite, fie pe necitite (oricum, miturile nu se mai citesc); problema e cine-i Calinescu, ca sa nu ne confruntam cu el dupa tactica \u2013 infailibila in felul ei \u2013 a lui Tandaler. Ipoteza de pornire a lui Terian, fie ea si mai degraba implicita dec\u00e2t spusa chiar pe sleau, e ca, p\u00e2na acum, \u201econfruntarile\u201c s-au purtat cam dupa indicatiile ilustrului viteaz. Ce-si asuma el e sa-l identifice, in fine, pe Calinescu, sa-i dea adevarata lui carte de identitate. O asemenea carte, trebuie admis, nu putea fi subtire. Ea nu putea fi dec\u00e2t un tratat de identitate. Devine deci ca monumentalitatea operatiei era fatalissima. Dar ce solutii poate avea cineva condamnat sa scrie un Tratat?! Numai una, din pacate: sa-l faca mai palpitant dec\u00e2t un roman politist. E ceea ce Terian, str\u00e2ns astfel cu usa unei singure posibilitati, a reusit fara dubiu, daca e sa ne luam dupa marturiile de p\u00e2na acum (care toate incurajeaza cititorii sa treaca peste angoasa de grosime). Mircea A. Diaconu, bunaoara, spune raspicat ca a citit maximala exegetica a lui Terian \u201eca pe un roman sau, poate, mai exact, ca pe o mica epopee\u201c (\u201eConvorbiri literare\u201c, nr. 3\/2010). Fireste ca Diaconu n-a avut la indem\u00e2na o editie prescurtata, ad usum Delphini, asa ca atunci c\u00e2nd zice \u201emica epopee\u201c nu se refera la dimensiunile obiectului si ale scriiturii (si presupun ca nici la dimensiunea si dramatica \u201eevenimentelor\u201c si bataliilor de idee, caci acestea nu sunt nici putine si nici neinsemnate), ci la viteza si gratia cu care acestea se lasa parcurse. E un compliment suprem, tocmai pentru ca oximoronic. Si mai clar si mai incurajator o spune Nicoleta Salcudeanu: cartea, zice ea abrupt, \u201ese citeste pe nerasuflate\u201c (e drept ca asta si pentru ca st\u00e2rneste \u201eadeziuni\u201c, produc\u00e2nd insa si \u201eenervari\u201c care duc la \u201edelimitari ferme\u201c, oric\u00e2t de \u201ecordiale\u201c; il anima, deci, si pe cititor) (\u201eCultura\u201c, nr. 15\/2010). Desi cam anticalinescian din fire (si, probabil, si din alte motive), si Liviu Antonesei marturiseste o \u201electura febrila, participativa\u201c, cu toate ca nu si \u201eusoara\u201c (\u201eObservator cultural\u201c, nr. 17\/2010). In fine, ca sa n-o mai lungesc (desi s-ar putea, caci aproape toata lumea marcheaza ritualic aceasta fervoare de lectura, menita sa rascumpere deplin grosimea cartii), mai pomenesc doar de Ion Buzera, caruia si lui \u201electura cartii\u201c i s-a revelat \u201epredominant pasionanta\u201c (desigur, \u201epredominant pasionanta\u201c nu poate fi dec\u00e2t pur \u201epasionanta\u201c, n-are rost sa facem excese de scrupul si de exigenta pentru c\u00e2teva pagini care n-ar fi chiar pasionante, ci doar trebuitoare) (\u201eMozaicul\u201c, nr. 2\/2010). Nu pun la indoiala aceste stari si febre de lectura (de ce-as face-o?!); din contra. Oamenii astia spun, fara indoiala, adevarul. Dovada si avalansa de comentarii care s-a adaugat avalansei de premii. Iar daca lumea comentatoare se inghesuie la o carte groasa, n-o fi din perversiune pura; nu poate fi alta dec\u00e2t ca aceasta carte se citeste ca una de aventuri si ancheta; ceea ce si e: aventuri si ancheta de idei. Si de idee (critica).
\nVertijul de eveniment<\/strong>
\nAndrei Terian e cel mai bun critic rom\u00e2n de la Manolescu incoace si s-ar prea putea sa-l mosteneasca la autoritate si fascinatie, ca si la dezinvoltura, gratia si articulatia ideilor. De altminteri, socul produs de debutul sau (un soc extatic, se-ntelege) s-a si transpus in c\u00e2teva entuziasme apoteotice. Terian a sarit, deja cu prima carte, aproape toate treptele procesului de canonizare. Cel mai sus in sinaxarul critic l-a asezat, cred, Mihaela Ursa, care prevesteste impunerea \u201emodelului Terian in cultura rom\u00e2na\u201c (\u201eApostrof\u201c, nr. 11\/2010), model care inchide circuitul paradigmatic maioresciano-manolescian (va fi insa o problema cu numirea acestui model, caci adjectivarea nu suna chiar bine: terianesc sau terianian?! Etimologizantii ardeleni nu i-au facut chiar un serviciu, in acest sens, lui Terian; dar si daca nu-i latinizau numele, ce model ar fi iesit!!). Ca terianolog rezolut, Mihaela Ursa constata urmatorul manunchi de calitati impletite pe care si din care se va edifica modelul: \u201everva polemica si argumentul critic\u201c ce \u201enu sunt falsificate de stridente academizante\u201c, pe de o parte, si, pe cealalta parte, \u201ediscursul si strategia sa teoretica\u201c ce \u201eram\u00e2n libere de tarele colocvialitatii jurnalistice\u201c. Calitati ce par, la prima vedere, mai degraba stilistice (si inca trag\u00e2nd la un stil de echilibru; sau, ma rog, de echilibristica; oricum, calitati de bun simt), dar in care se rezolva o aparte anvergura teoretica, o strictete casanta a conceptelor si \u2013 mai ales \u2013 o euforie polemica a interpretarii si disocierilor, toate contopite cu o acuta aplicatie in imanenta textelor, cu o vocatie analitica exuberanta si cu o scrupuloasa arheologie a ideilor si conceptelor. Si lui Ilie Gutan i se parea ca debutul lui Terian \u201ear putea jalona si deschide un nou traseu\u201c (de \u201einaripate sperante\u201c) pentru critica noastra (\u201eCultura\u201c, nr. 21\/2010), cel de dinainte fiind inchis prin \u201eIstoria critica…\u201c a lui Manolescu. Nu mai putin inaripate sunt sperantele exprimate de Alex Goldis, convins ca Terian e \u201enumele de care se va lega decisiv renasterea istoriografiei rom\u00e2nesti de dupa ’90\u201c (\u201eBucurestiul cultural\u201c, nr. 94\/2010). Sentimentul unui eveniment in critica noastra l-au avut insa mai toti comentatorii, pornind de la primul dintre ei \u2013 Paul Cernat \u2013 care (in \u201eObservator cultural\u201c, nr. 2 si 3\/2010) il exprima c\u00e2t se poate de apasat: \u201eDe la \u201eViata lui Mihai Eminescu\u201c (1932) incoace, nici un critic al actualitatii noastre literare nu a mai debutat in volum at\u00e2t de substantial\u201c. Sentimentul intens al evenimentului reverbereaza aproape textual \u2013 si e reconfirmat textual \u2013 la\/de Nicoleta Salcudeanu, si ea sigura de faptul ca debutul lui Terian e \u201ecel mai stralucit si mai incitant debut critic, de la G. Calinescu incoace\u201c. Maxima o atinge insa Adrian Jicu, atunci c\u00e2nd ne spune (\u201eAteneu\u201c, nr. 7-8\/2010) de-a dreptul ca \u201eceea ce-i lipseste lui Calinescu are Terian\u201c (sper ca are si ceea ce avea Calinescu, nu doar ceea ce acesta n-avea; e totusi mai important sa le aiba pe cele avute dec\u00e2t pe cele lipsa). Fie ca-i tematizat, fie ca nu-i, sentimentul unei carti decisive pentru conceptualistica si pentru critica rom\u00e2neasca e impartasit de mai toti exegetii (poate cu exceptia lui Gheorghe Grigurcu din \u201eViata Rom\u00e2neasca\u201c nr. 9-10\/2010). Si n-as zice ca fara temei si temeiuri. Dimpotriva (foarte dimpotriva chiar).
\nDe la un Calinescu cu geniu la un Calinescu cu sistem<\/strong>
\nDaca seful paradigmei precedente avea obligatia de a se confrunta cu Maiorescu, sefului paradigmei viitoare ii revine naturaliter obligatia confruntarii cu celalalt mit critic rom\u00e2n. Suntem inca (desi nu-s chiar sigur) in prelungirea culturii critice, cea care semneaza apusul miturilor. Nu-i rau daca acest apus e unul glorios, monumental, ba chiar apoteotic. Exegeza lui Terian a fost citita si ca o \u201ecarte de despartire,\u201c ca un fel de \u201eAdio la Calinescu\u201c. Asa o vede Mircea A. Diaconu, \u201eca pe un manifest (…) si ca pe un program care are drept fundament nevoia despartirii de Calinescu\u201c. Cam tot asa o vede si Adrian Jicu, de vreme ce noteaza ca \u201eobiectivul seit nemarturisit, dar intuibil, tine de permanenta stradanie a autorului de a-si dovedi ca se poate elibera de presiunea lui Calinescu\u201c. Daca-i asa, inseamna ca e o despartire prin apoteoza (chiar daca prin apoteoza \u201ecritica\u201c \u2013 printr-o apoteoza fara idolatrie \u2013 de nu-i aici o prea flagranta contradictie in termeni). Caci propozitia fatala a lui Terian postuleaza existenta unui \u201esistem critic\u201c calinescian, cu a carui \u201edescriere\u201c preliminara si \u201eevaluare\u201c consecutiva (p. 9) se incarca. E o temeritate pe care nici cei mai aprigi admiratori nu si-au permis-o (pentru ca admiratori si clevetitori de-a valma, zice Terian \u2013 p. 12 \u2013, au trait dintr-un \u201eneobosit demon al parafrazei\u201c). In folclorul si mistica admirative de p\u00e2na acum geniul batea sistemul, intruc\u00e2t genialitatea e supra-sistematica si chiar trans-sistematica. Iar Calinescu, dupa cum zice Alex Goldis, a beneficiat de \u201eo ciudata dispensa a genialitatii\u201c. Teza lui Terian e, insa, ca nu exista geniu fara sistem (desi, fireste, pot exista sisteme fara geniu), iar el insusi va scoate sistemul calinescian, trec\u00e2ndu-l din implicit in explicit si articulat, prin interpretare; o interpretare care e deopotriva contextualizare si recontextualizare (cea din urma operata at\u00e2t in interiorul operei calinesciene, c\u00e2t si, sa zicem, in devenirea si relatiile sincronice si diacronice ale acesteia). Aceasta e, de fapt, marea lovitura demonstrativa a cartii: dintr-un Calinescu cu geniu Terian face un Calinescu cu sistem (asta nu inseamna ca i-a luat geniul; nu e cazul ca devotii sa se sperie). Rasturnare mai dramatica, mai spectaculoasa si mai teribila nici nu era de facut. E ceea ce si motiveaza apoi verva inepuizabila a cartii, tensiunea ei permanenta de dezbatere, ca si patima subtilitatii si supletei argumentative, entuziasmul dialectic si rigorismul conceptual. Daca e insa adevarat ca nu exista fapte, ci doar interpretari, s-ar prea putea sa fie adevarat si ca nu exista sisteme, ci doar interpretari. Ceea ce ar putea face ca \u201esistemul calinescian\u201c sa fie mai degraba al lui Terian dec\u00e2t al lui Calinescu (si sper ca nimeni nu va banui ca as vrea sa insinuez ca Terian il rastalmaceste pe Calinescu, fie si in beneficiul acestuia). Ce-i drept, altfel nici nu se putea, fiind vorba de o solutie de sinergie (cum e, de regula, orice adevarata interpretare). Aducerea lui Calinescu la coerenta si rigoare (e una din problemele transversale ale cartii, oric\u00e2t ar parea problema in sine infamanta si apostata) nu e, insa, dec\u00e2t o sistematizare a \u201enucleelor teoretice si metodologice\u201c in jurul carora au exultat opiniile calinesciene de idee, axiologie si analiza. Decizia si concluzia de a-i atribui un sistem critic joaca, la urma urmei, in favorul hagiografilor calinescieni, desi Terian isi da de furca cu ei de-a lungul si de-a latul cartii. E chiar ceea ce le mai lipsea si e de mirare ca n-au navalit cu totii \u2013 cei ce mai sunt \u2013 cu aplauze asupra cartii. (Dar calinescologii, ca si eminescologii, sunt o secta refractara; revolutiile de pe propriile domenii se petrec regulat fara ei). Desi prin motto-ul din \u201eDomina bona\u201c Terian isi ia distanta de umor fata de gravitatea (de nu chiar patetismul) propriului demers de sistematizare, el face, totusi, din Calinescu profesionistul unei coerente deopotriva metodologice, conceptuale si chiar atitudinale. O coerenta, desigur, c\u00e2t se poate de accidentata si de epica, dar care subsumeaza \u2013 si m\u00e2ntuie \u2013 toate incongruentele. In orice caz, la Terian, Calinescu nu mai e deloc \u201edansatorul de atitudini\u201c si \u201ebalerinul judecatilor\u201c de la Pompiliu Constantinescu si cu at\u00e2t mai putin nu mai performeaza, \u201epe cont propriu, vacuitatea de convingeri\u201c, ca la Vladimir Streinu. Din contra, toate fluiditatile de acolo s-au transformat acum in \u201estabilitati\u201c si cam toate inconsecventele reclamate atunci au devenit coerente (la plural, fireste, decisiv aici); daca oamenii aceia exagerau intr-o directie, atunci sigur Andrei Terian exagereaza (dar pe baza de argumente, c\u00e2nd nu de pura persuasiune) in cealalta.
\nLovitura de gratie<\/strong>
\nCa sa-si poata aplica mai in voie si mai temeinic marea lovitura interpretativa, Terian se blindeaza din capul locului cu teoria sistemelor. Ce-i foloseste lui de acolo in primul r\u00e2nd e observatia ca orice propozitie, c\u00e2t de aplicata si de analitica, e transparenta pentru o ideologie si, prin urmare, releva, oric\u00e2t de mediat, un sistem integrator (a carui functionalitate nu poate fi judecata dec\u00e2t in relatie cu alte sisteme). Implicitul analitic isi contine, asadar, teoria, iar Calinescu ar fi facut teorie oricum, chiar daca nu s-ar fi pronuntat niciodata in direct. Ceea ce, desigur, nu e cazul. Ar mai ram\u00e2ne astfel de m\u00e2ntuit eventualele (multele, dupa unii) contradictii sau inconsecvente calinesciene; pacificarea acestora e linia pe care straluceste speculativ Terian. Preliminar el inlatura doua din pre-judecatile tari relative la Calinescu: cea privitoare la \u201estatutul creator al criticii\u201c, dovedit ca \u201esimplu joc de-a conceptele\u201c (p. 15), si cea relativa la carenta de metoda si la absenta \u201eteoriei\u201c. Nu voi reface (pe c\u00e2t posibil) agenda problematica a cartii lui Terian intruc\u00e2t ea a fost facuta, cu acribie chiar, indeosebi de Paul Cernat si de Ilie Gutan, care au insistat asupra nodurilor si desfasuratorului argumentativ. Destul sa spun, la acest punct, ca apelul la teoria sistemelor functioneaza oarecum si ca un Deus ex machina, ca un dispozitiv salvator pentru oricine. Dar, e drept, eficient si-n cazul particular al lui Calinescu. Nu salvarea generala, principiala, e insa decisiva (ea e strict auxiliara), ci demonstratia salvatoare care urmeaza si care incepe chiar cu extragerea \u201eesteticii\u201c calinesciene, oric\u00e2t de \u201eanti-estetician\u201c s-ar fi rostit Calinescu. In privinta raporturilor dintre precept si analiza, Calinescu, zice Terian, \u201eilustreaza exemplar paradoxul in care se gasea estetica europeana la inceputul secolului trecut\u201c (prinsa in cercul vicios al normelor si fenomenului artistic), cu deosebirea ca el, totusi, \u201epropune o depasire a acestuia prin inversarea raportului dintre general si particular\u201c (p. 45), in opozitie cu Maiorescu (care facea pe dos). Ca sistematizarile si sublimarile de idee ale lui Terian sunt o problema de interpretare (e drept ca de altceva nici n-ar putea fi) si ies dintr-un \u201econflict al interpretarilor\u201c, s-ar putea vedea confrunt\u00e2nd, de pilda, ideea sa \u201emaioresciana\u201c cu cea a lui Ovidiu Cotrus, in viziunea caruia si la Maiorescu \u201eprincipiile sunt deduse\u201c din fenomenalitatea literara, estetica maioresciana nefiind dec\u00e2t \u201eo propedeutica a criticii\u201c. Dac-ar fi asa insa, daca ar exista o asemenea linie de continuitate, Terian n-ar mai putea face spectacol din \u201econflictualizarea ideilor\u201c, remarcata de Paul Cernat ca motor dramatic al cartii. Tactica lui Terian e insa sistematica: tot ceea ce a fost primit p\u00e2na acum e denuntat sau intors pe dos, ori cu c\u00e2ta cheltuiala de subtilitate si eruditie s-ar face (ceva dreptate are Grigurcu atunci c\u00e2nd il considera \u201eiscusit cautator de noduri in papura\u201c; e drept insa ca le si gaseste, nu doar le cauta). E o dispozitie polemica reflex, un instinct polemic nesaturat care exalta toate paginile si le ridica pe toate la temperatura disputei (altminteri elegante cel mai des). (Fie spus in trecere ca nevoia de a evita frecventa intolerabila a numelui lui Calinescu duce la numiri perifrastice mult mai redundante dec\u00e2t s-ar cuveni; numai la pp. 50-51 avem \u201eautorul \u00abVietii lui Ion Creanga\u00bb\u201c, \u201eviitorul director al \u00abNatiunii\u00bb\u201c, \u201eautorul \u00abPrincipiilor de estetica\u00bb\u201c, \u201eautorul \u00abVietii lui Mihai Eminescu\u00bb\u201c- de doua ori; nu cred ca era solutia cea mai buna). Aceasta e de obicei punctuala, dar nu de putine ori devine generala, marc\u00e2nd apasat linia care desparte viziunea lui Terian de tot ce a fost inainte in calinescologie. Intr\u00e2nd, bunaoara, in laboratorul de idee al lui Calinescu (si in cel problematic), Terian constata ca \u201emai importanta dec\u00e2t opozitia dintre materie si continut e o alta disociere, pe care exegetii lui Calinescu au trecut-o, fara exceptie, cu vederea: aceea dintre continut (= referinta) si \u201econtinut\u201c (=semnificatie)\u201c (p. 61). Astfel de revelatii incita demonstratia si nu e niciodata sigur daca Terian exulta mai degraba c\u00e2nd isi surprinde predecesorii in contradictii sau c\u00e2nd il surprinde pe Calinescu in contradictii. Caci de iertat nu-i iarta pe nici unii (de unde aerul iconoclast al apologiei). E drept ca uneori e transparenta la el nostalgia de a-l vedea pe Calinescu profes\u00e2ndu-si ideile cu mai mare fidelitate (ceea ce devine natural la cineva hotar\u00e2t a-i extrage \u201esistemul\u201c), dar tot at\u00e2t de transparenta e si dorinta de a-l prinde in contradictii c\u00e2t mai flagrante; ca sa nu mai vorbesc de satisfactia de a-l surprinde in eroare si de a-i administra scurte lectii (gen \u201eCalinescu comite aici o tripla eroare\u201c, p. 85). Fireste, Calinescu n-avea scrupule in a sacrifica \u201eteoria\u201c in fata concretului de arta (de unde si multele \u2013 fie ele si aparente, macar unele \u2013 inconsecvente sau contradictii de sine, spre satisfactia exegetica si dialectica si a lui Terian), filosofia lui fiind ca adevarul, in arta sau in estetica, e conjunctural, punctual (chiar daca in relatie cu esentele); un relativism cu dogma, cum ar veni. Cam toate propozitiile radicale ale lui Calinescu (folosite anume \u201escandalos\u201c si provocator in anumite contexte sau texte) se domesticesc in altele, unde functia lor polemica nu mai e de nevoie. Unul dintre cazurile cele mai expuse il reprezinta, fireste, poetica discriminarii, cea care clasifica elementele si obiectele dupa portanta lor simbolica: \u201ein acest punct \u2013 zice Terian (p. 71) \u2013 conceptia criticului rom\u00e2n devine profund contestabila\u201c. Desigur, asta numaidec\u00e2t, daca, in analizele si interpretarile propriu-zise, teoria ar ram\u00e2ne neclintita. Dar, dupa cum ne spune si Terian, ea nu ram\u00e2ne. Insa tocmai pentru ca a doua fata a radicalismului calinescian e supletea (aceleiasi idei sau atitudini), devine decisiva interpretarea. Sau \u201eexplicitarea\u201c ofensiva, care face nu c\u00e2t o descriere, ci c\u00e2t o rescriere \u2013 si care e solicitata adesea in cursul exegezei (\u201eva trebui sa explicitez eu insumi o disociere care exista doar intr-o forma implicita in textul calinescian\u201c \u2013 p. 83 \u2013 e o afirmatie leit-motiv; scoaterea din imanent in manifest e m\u00e2na decisiva de ajutor pe care Terian i-o da, cu toata solicitudinea, lui Calinescu). Trecerea oricarei idei prin mai multe ape e, aici cel putin, specialitatea lui Terian. Cu toate astea, unor proclamatii le da (rar de tot, ce-i drept) prea mult credit unilateral.<\/p>\n

In proiectul etnocentric al \u201eIstoriei…\u201c, bunaoara, \u201eardelenizarea\u201c literaturii e luata (oric\u00e2t va fi fost ea si in intentiile \u201epropagandistice\u201c ale lui Calinescu) prea ad litteram; e drept ca G. Calinescu s-a propus \u201eardelean\u201c, dar tot el a zis si ca e \u201egrec\u201c (si nici asta n-a fost o afirmatie gratuita, dar nici catastrofala; nu-i mai putin adevarat ca ardeleanofilia trage mai greu in consecinte). In scurt, estetica lui Calinescu e subiectul unei dezbateri subtile si riguroase si ea rezulta una pe c\u00e2t de articulata, pe at\u00e2t de subminata (caci Terian ii inventariaza si contradictiile si inconsecventele, nu doar fara mila, ci chiar cu voluptate). Pacatul ei originar e discriminarea formei, altminteri fiind \u201eo teorie aproape \u00abcompleta\u00bb\u201c. (p. 75). Contradictiile sau discontinuitatile de aici vor fi memorate si reactualizate in dezbaterea pe seama genurilor literare, unde se vor regasi, aplicate, aceleasi disfunctionalitati (caci Terian, spre deosebire de Calinescu, e extrem consecvent si are memoria ideii).
\nExista sau nu exista
\n<\/strong>\u201eultimul Calinescu\u201c?<\/strong>
\nDezbaterile de concept si conceptie abandoneaza (in parte) diacronia, ceea ce nu poate fi dec\u00e2t in beneficiul ideii de sistem sau al coerentei interioare. Terian e atent cu scrupul la continuitatea de idee de la o etapa la alta (fie si atunci \u2013 sau mai ales atunci \u2013 c\u00e2nd e vorba de o continuitate cu metamorfoza), incerc\u00e2nd sa salveze o organicitate sui generis, oric\u00e2t de primejduita de cotiturile de concept. Lucrul e cu deosebire subtire c\u00e2nd e vorba de supravietuirea ideilor in succesiunea celor trei \u201eidealuri\u201c literare \u2013 si de-a binelea sofisticat, p\u00e2na la dramatismul inteligentei, c\u00e2nd se ajunge la idealul \u201erealist-socialist\u201c. Oric\u00e2ta bravura de discernam\u00e2nt ar fi utilizat aici Terian si oric\u00e2t de echitabil ar fi limpezit el situatia (si moral si conceptual), nu mai e insa vorba de Calinescu. Nu numai ca-i dau aici dreptate lui Alex Goldis (care zicea ca\u00a0 e \u201ediscutabila (…) tratarea idealului realist-socialist (…) in prelungirea paradigmelor etniciste si clasiciste\u201c), dar cred ca punctul final trebuia pus dupa \u201eDomina bona\u201c si \u201ePoezia realelor\u201c\u00a0 din 1948. Ceea ce urmeaza (in critica, desigur) nu mai e Calinescu; sau e un Calinescu (altfel, probabil, mult mai incitant) de discutat intr-o addenda. A-l lega de cel de dinainte e o operatiune disperata (desi, desigur, la fel de legitima ca si cea sugerata aici). E un capitol interesant (p\u00e2na la palpitatii) in sine, dar fara legatura cu precedentele. Ultimul Calinescu, dintr-o anume perspectiva, nu exista (e drept ca, din altele, numai acesta exista). Ce e dupa 1948, poate fi linistit dat ca apocrif (inclusiv numeroasele aghesmuiri de tineri scriitori). E o ruptura dramatica de destin care impune o ruptura de dezbatere.
\nSau\/sau ori si\/si?<\/strong>
\nNu cred ca dezbaterilor despre conceptele calinesciene de gen li se poate obiecta ceva. Ele sunt at\u00e2t de acurate inc\u00e2t nu pot fi dec\u00e2t primite, at\u00e2t in partea de limpezire ca atare a conceptelor, c\u00e2t si in cea referitoare la strategiile analitice si interpretative ale lui Calinescu sau la functionalitatea acestora (dedusa, admirabil, din cazuri \u201eexemplare\u201c). Decantarea conceptelor de gen (critica, poezie, proza, teatru, literatura subiectiva), pe c\u00e2t de riguroasa, pe at\u00e2t de subtila, e urmata sistematic de verificarea lor in praxis-ul critic calinescian. Fiecare dintre aceste concepte sublimeaza, de fapt, at\u00e2t din verificarea ca atare a ideilor, c\u00e2t si din evaluarea functionalitatii lor practice. Niciodata Terian nu-l crede, de fapt, chiar pe cuv\u00e2nt pe Calinescu, banuind mereu o disparitate intre ideea goala si cea mediata prin analiza. Lectura aceasta suspicioasa, metodica indoielii, dincolo de justetea ei in sine, aduce din concretul analitic nuante adesea decisive pentru operativitatea conceptelor. Conceptul calinescian de poezie, de pilda, e unul care penduleaza intre doua principii \u2013 hieroglific si liturgic le numeste Terian -, marc\u00e2nd \u201eo tensiune fundamentala a conceptiei calinesciene despre poezie, generata de oscilarea acesteia intre \u00abmuzica\u00bb si \u00abplastica\u00bb\u201c (p. 104). Conflict pe care Calinescu l-a lasat nerezolvat, dar pe care Terian l-ar fi vrut izbavit: \u201edaca tot nu a putut sa renunte la vreuna dintre ele, de ce criticul nu le-a reunit pe am\u00e2ndoua intr-un concept unitar? Trebuia oare ca poezia sa fie sau muzica, sau plastica? De ce n-ar fi putut ea sa fie in acelasi timp si muzica, si plastica?\u201c (p. 117). Terian insusi explica de ce, ajung\u00e2nd astfel iar la pacatul capital al conceptiei calinesciene: discriminarea formei. Ne putem, fireste, intreba daca, intr-adevar, conflictul e rezolvabil si daca nu cumva, chiar fiind poezia simultan muzica si plastica, unul dintre principiile compozitionale nu va predomina asupra celuilalt. Ma tem ca o disparitate va functiona oricum si ca principiile sunt greu armonizabile. Unul va avea intotdeauna precedenta (structurala, originara, deci si finala) iar optiunea lui Calinescu in aceasta precedenta se bizuie. Altminteri, stia si el \u2013 chiar prea bine \u2013 ca opera e o polifonie simbiotica a tuturor elementelor si ca nimic din cosmul ei nu poate fi miscat sau schimbat fara prejudiciu. Dar mai stia, fireste, ca tehnicile ram\u00e2n, totusi, auxiliare, chiar daca nu indiferente. Ca nu ignora functia niciunui element, de la eufonie si ritmica p\u00e2na la simbol si vocatie conotativa se vede din analizele sale \u201estilistice\u201c, oric\u00e2t le-ar fi depreciat ca atare. Nu-i deloc de mirare preferinta pe care Calinescu a aratat-o poeziei \u201ehieroglifice\u201c (singura, zice Terian, care \u201ebeneficiaza (…) de un comentariu analitic\u201c, p. 118), intruc\u00e2t aceasta justifica o perspectiva hermeneutica, o decodificare mai verticalizata, pe c\u00e2nd cealalta (daca muzica e decompozabila, inanalizabila) fie trage spre \u201einefabil\u201c, fie spre artizanat. Ce i s-ar putea (dar nu prea cred ca e cazul, daca nu vrem neaparat sa ne luam nasul la purtare) imputa lui Calinescu e ca si in acest exercitiu hermeneutic el profeseaza o lectura reductiva, oarecum unilinearizanta (fireste ca toti facem la fel, dar nu stiu daca asta poate fi o scuza si pentru Calinescu). Celebra \u201etraducere\u201c calinesciana a artei poetice barbiene, de pilda, porneste de la premisa ca e vorba de \u201eo cugetare clara in limbaj dificil\u201c: \u201ePoezia (ad\u00e2ncul acestei calme creste) este o iesire (dedus) din contingent (din ceas) in pura gratuitate (m\u00e2ntuit azur), joc secund, ca imaginea cirezii rasfr\u00e2nta in apa. E un nadir latent, o oglindire a zenitului in apa, o sublimare a vietii prin retorsiune\u201c. Exercitiul calinescian mizeaza insa prea mult pe univocitatea sensurilor investite de poet, pe reductia la un termen. Dar tot at\u00e2t de bine \u201ededus\u201c poate semnifica \u201eabstras\u201c, \u201eeliberat\u201c, \u201esublimat\u201c, \u201escos\u201c, \u201eextras\u201c, \u201eeliminat\u201c etc. din \u201eceas\u201c, adica nu doar din contingent, ci si din \u201eefemer\u201c, din \u201etimp\u201c, din \u201edevenire\u201c, din \u201efenomenalitate\u201c, din \u201efragmentar\u201c etc. Fireste ca Ion Barbu a mizat pe jocul sinonimiilor, dar pe summa sinonimica a intregului lant; iar cum sinonimia e intotdeauna partiala, interpretarea era obligata sa culeaga toate sensurile \u2013 sau capetele de sens \u2013 ingropate de Barbu. Nu s-ar fi ajuns astfel la o propozitie chiar at\u00e2t de banala data drept cheie a poeziei.
\nTerorismul conceptual<\/strong>
\nAltminteri, contradictiile de concept, ca sa nu mai vorbesc de incongruentele dintre concept si analize, sunt inventariate cu scrupul de-a dreptul dramatic de Terian. Si nici macar nu e vorba de contradictiile de vorbe, de simplele ciocniri intre afirmatii (vizibile pentru toata lumea), ci de inconsecvente aparent salvate de subtilitate. Dar cum Terian l-ar vrea pe Calinescu consecvent absolut pe drumul de la principii la analize, el evidentiaza de fiecare data aporiile in care acesta intra, fie ca acestea sunt asumate ca atare, fie ca nu sunt nici macar presimtite. Cum face, bunaoara, in cazul poeziei lui Goga, c\u00e2nd proclama ermetismul acesteia: \u201edaca \u00abliturghia\u00bb poetica din \u00abNoi\u00bb (si \u00abpurismul\u00bb lui Goga in general) aboleste orice referinta, atunci ce rost mai au descrierile etnografice si biografice\u201c? (p. 144). Sub aceasta inconsecventa sta, de fapt, ne spune Terian, tensiunea ireductibila dintre \u201especific\u201c si \u201euniversalitate\u201c, doua comandamente opuse, dar la fel de imperative pentru Calinescu. Ma tem ca in astfel de momente Terian nu vrea doar sa fie mai catolic dec\u00e2t papa, ci mult mai catolic. La urma urmei, entuziasmul lui Calinescu pentru Goga se trage tocmai din faptul ca \u201especificul\u201c cel mai acuzat se poate sublima in \u201euniversalitatea\u201c cea mai areferentiala, ca insusi \u201especificul\u201c se poate delocaliza si purifica prin decantare. E o acolada acordata strict performantei lui Goga \u2013 si nu lui Goga insusi. Cam de aceeasi inflexibilitate e \u201edogmatismul\u201c lui Terian si in problema \u201eepopeii\u201c \u201eIon\u201c, unde, obiecteaza el, personajele reprezent\u00e2nd mediocritati n-ar prea \u201eputea figura fara stridente in spatiul eroic al epopeii\u201c\u00a0 iar, subsecvent, \u201eniste date particulare\u201c n-ar putea garanta \u201evaloarea general-umana\u201c (p. 176). Desigur ca fiece propozitie critica e contrasemnata de responsabilitate, dar asta nu inseamna suprimarea oricarei posibilitati de fortare a termenilor. Nici chiar in critica literalitatea unor termeni \u2013 fie ei si concepte \u2013 nu trebuie pretinsa chiar absolut. Ce face Terian in astfel de cazuri e un fel de terorism conceptual.
\nE drept ca-i un terorism cu gratia consecventei, ba chiar a inflexibilitatii, dar adesea casanta termenilor e pretinsa abuziv. Se vede, sa zicem, si in cazul aporiilor in fata carora e pus Calinescu c\u00e2nd vine vorba de Ion Creanga. Din aceasta perspectiva, Calinescu si-a ingaduit, desigur, maxima nonsalanta. Nu prea ezita daca aplicatia contrazicea dogma. Ceea ce, fireste, i-a fost de mare folos lui Terian, a carui ancheta asupra fidelitatii conceptelor devine curata drama de idei si spectacol de inteligenta speculativa. Pentru ca dramatismul sa devina paroxistic, el m\u00e2na ideile p\u00e2na la consecinta maxima, pentru ca apoi sa recupereze ceea ce a sacrificat. Cum face, de exemplu, c\u00e2nd discuta viziunea calinesciana asupra lui Eminescu si indeosebi respingerea comparatismului istoric din interpretarea poeziei. Dupa ce-l face pe Calinescu sa respinga de plano orice ipoteza istorista, isi ia seama si admite ca, totusi, acesta \u201enu reneaga intrutotul perspectiva istorica. Dimpotriva\u201c (p. 258). Pai atunci?! Astfel de performance-uri sunt, fireste, in buna parte, gratuitati de idee, dar nu si gratuitati de ritm si de tensiune speculativa. Se-ntelege ca Terian putea echilibra lucrurile de la bun inceput, dar \u201eshow-ul academic\u201c, oric\u00e2t de \u201eexpert\u201c (cum concluzioneaza Paul Cernat despre carte), isi are pretentiile lui. (C\u00e2nd are constiinta propriilor exageratiuni, Terian se imbl\u00e2nzeste singur: \u201eSi totusi, nu trebuie sa exageram\u201c, zice el la un moment dat (p. 302); conjunctiile acestea concesive \u2013 \u201esi totusi\u201c \u2013 reprezinta o intreaga poetica argumentativa; mai normal ar fi fost, desigur, ca restul propozitiei sa fie poetica acestei exegeze). Observatii de acest tip (care nu intra dec\u00e2t cel mult in categoria micilor sicane \u2013 si nici nu-i sigur ca nu-s ele insele gratuite) se pot face mai la fiecare pas. Cu at\u00e2t mai mult cu c\u00e2t Terian a imprastiat peste tot, daca nu grenade cu probleme, macar artificii. Cartea lui nu e o carte de citit; e o carte de dialogat, as zice chiar de combatut (daca se poate).
\nSumma cum laude si critice<\/strong>
\nCa exegeza lui Terian s-a exersat pe un subiect extenuant e una, dar abia faptul ca el insusi si-a propus sa-si extenueze subiectul arata dimensiunile pariului. Caci Terian nu s-a oprit la \u201esistematizarea\u201c lui Calinescu, operata ea insasi sistematic (int\u00e2i e extrasa \u201eestetica\u201c, apoi sunt detaliate conceptele de gen, dupa care urmeaza succesiunea \u201eidealurilor\u201c de arta); el si-a propus si impus sa faca si o drastica si exhaustiva politie a ideilor critice (inclusiv prin Interpol), confrunt\u00e2ndu-l pe Calinescu nu doar cu toata critica noastra, ci si cu cea europeana (inclusiv cu cea postcalinesciana); ba intinz\u00e2ndu-se chiar p\u00e2na la cea americana. Toate astea pentru a verifica in ce masura ideile calinesciene sunt chiar calinesciene. Bilantul nu-i de tot pozitiv, dar ancheta e decisiva, de nu definitiva. In cadrul ei, Calinescu devine punctul asupra caruia e focalizata aproape intreaga critica moderna (si chiar postmoderna). C\u00e2nd Cosmin Borza zice ca putem gasi in tomul lui Terian \u201eo Istorie a criticii rom\u00e2nesti de la origini p\u00e2na in prezent\u201c (\u201eDilemateca\u201c, nr. 45\/2010), nu exagereaza mai deloc. In nuce, \u201eistoria\u201c respectiva e acolo, intruc\u00e2t Calinescu e confruntat (problematic, ideatic, metodologic) cu intreaga noastra critica, de la predecesori la urmasi. Si nu numai, ci si cu directiile principale ale criticii moderne in general. Intr-un fel, ca si \u201eG. Calinescu si \u201ecomplexele\u201c literaturii rom\u00e2ne\u201c a lui Mircea Martin, exegeza deopotriva devotata si instigatoare a lui Terian nu e (doar) despre Calinescu. Ea e \u2013 si nu doar implicit \u2013 o ampla dezbatere (particularizata) despre critica. (C\u00e2ntecelul calinescian din final omagiaza, in fond, chiar limitele criticii). O summa cum laude (si critice) calinesciene, asadar, care e nu mai putin si o poetica a criticii.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Nu-ncape vorba ca Flaubert va fi fost mai degraba cinic dec\u00e2t serios atunci c\u00e2nd a dat celebra-i definitie a cartii: \u201eintotdeauna prea groasa\u201c. Dar in cazul lui Andrei Terian (\u201eG. Calinescu. A cincea esenta\u201c, Editura Cartea Rom\u00e2neasca, 2009) lucrurile sunt literal adevarate \u2013 ba chiar exagerat adevarate (notele singure ar fi facut de o carte… Cite\u0219te mai mult »Summa calinesciana<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[4804,33,1758,1590,1711],"class_list":["post-6425","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara","tag-g-clinescu-a-cincea-esenta","tag-andrei-terian","tag-autori","tag-carti","tag-critica-literara"],"views":3523,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/6425","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=6425"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/6425\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=6425"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=6425"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=6425"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}