\u00cen t\u00e2narul Pompiliu Constantinescu, speranta de urmas a lui Lovinescu, acesta a remarcat \u00eent\u00e2i de toate \u201eprobitatea intelectuala, senzatia irecuzabila a unei constiinte literare inflexibile, punct initial al autoritatii critice\u201c. Acestor calitati intuite de la \u00eenceput, Lovinescu le adauga apoi, pe masura ce personalitatea discipolului se dezvolta pe firul unei manifeste independente, \u201eobiectivitatea atitudinii, ponderatia scrisului, maturitatea judecatii si acel minim de dogmatism fara de care nu se poate realiza o autoritate critica, dogmatism ce nu \u00eenseamna raportarea la un principiu fix de judecata, ci la o unitate temperamentala si la o consecventa\u201c cu sine. Desi a murit t\u00e2nar, la abia 45 de ani si \u00eenainte de a fi izbutit sa dea o opera de sinteza, Pompiliu a reprezentat \u2013 si \u00een epoca, si \u00een posteritate \u2013 un simbol al magistraturii critice, al devotiunii fata de literatura \u00een mers si fata de valorile actualitatii (modernitatii). \u00cendelungata si asidua sa activitate de cronicar literar l-a pus \u00een situatia de a \u00eenfrunta toate problemele literaturii noastre dintre razboaie, particip\u00e2nd activ \u2013 si prompt \u2013 la polemicile vremii si \u00eentotdeauna de pe o nuantata pozitie autonomist estetica. Fara a fi un doctrinar, ci mai cur\u00e2nd o minte dialectica, disociativa, Pompiliu ram\u00e2ne un spirit de o subterana sistematicitate, opiniile sale \u00eemprastiate put\u00e2nd fi oric\u00e2nd contrase \u00een paragrafe coerente despre problemele creatiei, ale criticii si istoriei literare, ale specificului national etc., cronicile sale las\u00e2nd \u00eentotdeauna o fereastra deschisa spre abordarea teoretica a unui fenomen. Cu o activitate critica fr\u00e2nta, dar bogata si dusa \u00een ritm saptam\u00e2nal, extinsa, ca raza de cuprindere, de la actualitatea cea mai imediata spre \u00eenceputurile literaturii noastre (de-ar fi sa mentionam doar studiile despre \u201eclasicismul\u201c lui Grigore Ureche) si exercitata cu o egala comprehensiune (dupa cum zice Vl. Streinu \u2013 \u201eca sa se apropie de moderni, e liber de vechi superstitii, iar ca sa venereze pe clasici, \u00eesi interzice pe cele noi\u201c), Pompiliu a transformat \u2013 inevitabil \u2013 \u00eensesi conceptele de critica si istorie literara, conditia teoretica si practica a acestor discipline \u00een obiect recurent de reflectie. Preocuparea de a defini aceste domenii este la el una din cele mai frecvente, fie \u00een articole anume dedicate problematicii, fie \u00een comentarii literare care ating incidental acest c\u00e2mp de probleme.
\nUrmarind, \u00een \u201eTipuri de istorie literara\u201c, dezvoltarea istorica a acestei discipline la noi, Pompiliu stabileste existenta a trei tipuri de istorie literara. E vorba, mai \u00eent\u00e2i \u2013 si cronologic, dar si cantitativ \u2013 de \u201etipul cultural\u201c, \u00een care \u201eistoria literaturii se confunda cu istoria culturii\u201c si \u00een care pretentia \u201estiintifica\u201c era, de fapt, o simpla eruditie consumata \u00een cautarea si sistematizarea informatiei. O adevarata istorie literara nu se poate rezuma, \u00eensa, \u00een conceptia lui Pompiliu, la simple operatii pozitiviste de \u201edescriere, naratiune si clasificare\u201c. Ea cere, \u00een primul r\u00e2nd, o operatie de valorificare, iar \u00een acest punct impactul istoriei cu critica literara devine decisiv. Trecerea de la vechiul tip de istorie, din care lipseau \u201egustul si judecata\u201c, spre tipul de istorie literara moderna se face la noi prin intermediul operei lui N. Iorga, care, desi \u201eun istoric literar tot de tip cultural\u201c, va face, prin judecatile lui vehemente, \u201enegative sau pozitive\u201c, tranzitia spre o istorie literara moderna, \u00een care vechile operatiuni \u201ese \u00eembina cu gustul si judecata de valoare\u201c. Acest tip e reprezentat de E. Lovinescu, cu o acoperire partiala a scalei istorice, si de G. Calinescu, cu acoperire integrala. Al patrulea tip \u2013 istoria lucrata de colective specializate \u2013 parea promis de istoria lui Cioculescu-Vianu-Streinu, dar nerealizat, nefiind vorba dec\u00e2t despre o \u00eempartire a materiei \u00eentre autori. O istorie a literaturii trebuie sa \u00eembine, dupa Pompiliu, \u201ecaracterizarile de epoca\u201c, referitoare doar la \u201eorientarile generale\u201c, cu \u201ecaracterizarile critice individuale\u201c, acestea din urma fiind singurele \u00een masura sa surprinda \u201enatura si mijloacele unui scriitor\u201c (\u201eDisociatii critice\u201c). Altminteri, \u201eistoria literara fara discernam\u00e2nt critic este un catalog de nume, de date si de opere, din care lipseste spiritul de valorificare si de caracterizare, adaptat la individualitatea stricta a scriitorilor\u201c. Nici comparatismul, \u00een calitatea sa de \u201eistorism literar cosmopolit\u201c, lucr\u00e2nd cu o metoda \u201euniplana\u201c, nu se atinge, \u00een lipsa judecatii critice, de adevarata identitate a unei opere sau a unui scriitor, \u00eentruc\u00e2t \u201einfluentele pe cale de contagiune spirituala, prin \u00eemprumuturi voite sau inconstiente, nu sunt singurele elemente care alcatuiesc o structura de scriitor\u201c (\u201eCe este un clasic rom\u00e2n?\u201c). O istorie literara veritabila se bazeaza (\u201eCurent estetic si individualitate artistica\u201c) pe doua principii corelate: un principiu heraclitean, care urmareste \u201evesnica miscare\u201c prin care traieste o literatura, si un principiu eleat, care va opera asupra \u201epermanentelor\u201c ce actioneaza \u201elatent ori constient\u201c \u00een orice opera. \u00cen privinta pretentiilor stiintifice ale istoriei literare, Pompiliu e mai mult dec\u00e2t categoric: \u201eistoria literara nu este o stiinta pozitiva si nu va deveni niciodata\u201c. Ceea ce nu \u00eenseamna ca ea nu poate folosi, \u201eprin analogie\u201c, unele \u201emetode stiintifice\u201c. Dar \u00eentre \u201efactorii generali\u201c si cei \u201eindividuali\u201c, istoria literara trebuie \u201esa evolueze cu prudenta, cu disciplina interioara\u201c si cu un riguros etalon valoric. Ea trebuie sa tina o cumpana justa \u00eentre valorile integrative si cele diferentiale, \u00eentruc\u00e2t \u201enotele comune ale scriitorilor dintr-un curent literar, cu c\u00e2t sunt mai usor reductibile la unitate, cu at\u00e2t ne \u00eendeparteaza mai mult de unicitatea scriitorilor\u201c. Iata de ce operatia istorica trebuie sa stea \u00een simbioza cu cea critica, \u00eentruc\u00e2t o adevarata perspectiva istorica este \u201esi o necontenita operatie critica, bazata pe gust, pe intuirea si judecarea valorilor creatoare\u201c (\u201eDespre critica\u201c). \u00cen aceste conditii, istoria literara devine \u201eo sinteza pe baza unor intuitii critice\u201c, o sinteza \u201ede o noua ordine a valorilor literare vazute pe un plan nou al inteligentei critice\u201c (\u201eIstorii literare\u201c). Ea este \u201ecreatie\u201c \u00een masura \u00een care \u201eun rol cov\u00e2rsitor\u201c \u00eel joaca personalitatea istoricului literar, ram\u00e2n\u00e2nd stiinta \u00een masura \u00een care coroboreaza informatia. Daca nu este, \u00eensa, fundata pe spirit critic, istoria nu va putea, prin simple operatii pozitiviste ce ocolesc identitatea si unicitatea operei, sa stabileasca \u201eordinea valorilor\u201c (\u201eE. Lovinescu \u2013 Istoria literaturii rom\u00e2ne contemporane\u201c). Acestea sunt, fireste, de competenta criticii literare. Iar una din operatiile esentiale ale acesteia o constituie \u201ejudecata\u201c, sau \u201eevaluarea\u201c. Ea se face, zice Pompiliu \u00een \u201eDespre critica si critici\u201c, printr-un sir de operatiuni \u2013 prin \u201eanaliza interioara, prin comparatie, prin calificative\u201c. De aceea \u201ecalificativul\u201c \u2013 exprimat prin adjectiv \u2013 tine de limbajul fundamental al criticii, fiind \u201eceea ce e verbul \u00een roman si substantivul \u00een poezie\u201c. Rolul sau este, \u00eensa, de a se uni cu substantivul \u00eentr-o \u201eformula\u201c caracterizanta, caci altminteri \u2013 \u201ecritica adjectivista (\u2026) e prostie caligrafiata\u201c. \u00cen analiza unei opere \u2013 \u00een special epice \u2013 \u201esubiectul se reface simultan cu etapele comprehensiunii si se integreaza \u00een judecata critica\u201c. Critica nu e un \u201eimpresionism pur sentimental\u201c, ci \u201eintelectualism\u201c. Ea \u00eenseamna \u201eintuitie a diferentialului, generalizare, explicare si reliefare originala\u201c. Facultatile critice, de tip preeminent intelectual, nu trebuie sa instaureze confuzia criteriilor sau a impresiilor, deoarece \u201ecritica nu lucreaza cu impresii senzoriale \u00een domeniul abstract al operelor\u201c. Ea \u201eare impresii si o sensibilitate intelectualizata, pornita de la opera\u201c. Un critic e \u201eun cititor, cu metoda, expresie, reactiune si comprehensiune\u201c. El trebuie sa-si transforme \u201eemotiile\u201c \u00een \u201ereflexii\u201c, prezent\u00e2ndu-le ca pe o \u201esubstanta intelectuala recreata pe unghiul personalitatii\u201c. Dar aceasta spiritualizare, intelectualizare a emotiilor si impresiilor nu trebuie sa stearga sau sa estompeze amprenta propriei personalitati. Caci, oric\u00e2t si-ar intelectualiza si sistematiza impresiile, un critic trebuie sa afirme \u201eo convingere\u201c \u2013 pe l\u00e2nga \u201ecultura, gust, probitate -\u201c, trebuie sa vadeasca \u201epasiune pentru carte (ura sau iubire) si indiferenta \u2013 \u2026 \u2013 pentru om\u201c. Sau, \u00een termeni si mai patetici pentru aceasta asceza morala care e critica pentru Pompiliu: \u201eC\u00e2nd explici si judeci o carte, \u00eenchipuieste-ti ca esti \u00eentr-un pustiu cu constiinta drept Dumnezeu\u201c. Critica e, deci, deopotriva, o \u201ereactie de sensibilitate si de reflexie\u201c. Ea e, totodata, \u201eatitudine\u201c. \u00cen fata criticii stau, prioritare, doua datorii: \u201esa presimta noile valori\u201c, criticul trebuind sa devina \u201eun fel de impresar al geniului sau al simplului talent\u201c si \u2013 \u00een al doilea r\u00e2nd \u2013 \u201esa creeze noi imagini mentale\u201c despre o opera, \u201es-o interpreteze, sa mearga \u00een ad\u00e2ncimea ei p\u00e2na \u00een punctul central din care se ramifica toate arcurile ei interne\u201c (se vede, desigur, ideea lovinesciana). Critica e, pe de alta parte, o viziune sintetica, \u00een raport cu alte discipline ce se ating de literatura. Caci \u00een vreme ce, de pilda, estetica priveste opera prin trei perspective disjunse (a cititorului, a creatorului si a operei \u00een sine), critica o face din toate trei perspectivele simultan. Estetica e, pe de alta parte, \u201enormativa\u201c, baz\u00e2ndu-se pe legi \u201escoase a posteriori din valori\u201c, \u00een vreme ce \u201ecritica creeaza pe notiunea de valori diferentiale\u201c, vaz\u00e2nd \u201enumai modurile individuale ale esteticei\u201c. De aceea, la nevoie, critica se poate dispensa de estetica \u2013 dar nu si de \u201emanifestele si poeticile scriitorilor\u201c, ele \u00eensele cazuri individuale. Fiind, apoi, un \u201earbitru \u00eentre spirite diverse si tendinte contradictorii\u201c, un critic trebuie sa-si subordoneze actiunea unui \u201eimperativ estetic\u201c. Daca aceasta coloana \u00eei lipseste, critica devine \u201eagresiune, atentat la opinie, actiune politica deghizata sau intoleranta primitiva\u201c (\u201eProfesiune de credinta\u201c). Atmosfera \u00eencinsa din deceniul patru, \u00een care autonomia esteticului era din nou \u00eencalcata din toate partile, l-a determinat si pe Pompiliu sa se \u00eentoarca la exemplul maiorescian si sa se \u00eentrebe, \u00een legatura cu noua confuzie a criteriilor, daca \u201e\u00een loc sa ducem mai departe acest \u00eenceput, ne-ntoarcem la critica de pe timpul lui Burebista\u201c? Critica estetica este, pentru Pompiliu, \u201eun act de supunere la obiect, de modestie intelectuala si de respect fata de structura particulara a creatorului artistic\u201c. Spre deosebire de critica dogmatica, indiferent de culoarea acesteia, cea estetica \u201enu impune norme prestabilite\u201c, \u201enu ofera teme scriitorilor, nu urmareste nici un fel de teza sociala, morala si nici chiar estetica\u201c. Obiectul ei ram\u00e2ne, cu strictete, opera, careia \u00eei cauta \u201eorganicitatea\u201c, \u201estructura si expresia ei specifica\u201c, \u00eencerc\u00e2nd sa le \u201edescrie, analizeze, compare si ierarhizeze\u201c cu criterii specifice si adecvate operei respective. Aceasta critica este una \u201ede judecata si de gust\u201c (e chiar titlul unui eseu). O constiinta critica trebuie sa fie de o disponibilitate maxima, deschisa spre orice orientare, fara nici o prejudecata, nici macar de afinitate. Spiritul critic e, prin definitie, antidogmatic: \u201enu putem cere unui critic sa manifeste o anume dogma, sa participe la un singur curent literar sau sa prevada cursul literaturii viitoare\u201c (\u201eNotatii\u201c). Aceasta disponibilitate tradusa nu doar \u00een antidogmatism, ci si \u00een antipartizanat se reflecta si \u00een opiniile lui Pompiliu despre metodele critice. Pentru el, nu exista \u201eo Critica (\u2026), ci numai critici, interpreti subiectivi ai operelor\u201c (\u201eDomnul Garabet Ibraileanu \u2013 eminescolog\u201c). Singurul garant al actiunii critice e \u201eintuitia individuala\u201c, aventura personala a interpretarii si valorizarii, cu baza de pornire \u00een opera. Critica \u00eesi poate largi, \u00eentr-o masura, perspectivele de abordare, prin apelul la alte domenii conexe si prin importul de metode. Dar \u201esubstituirea de metode, oric\u00e2t de seducatoare sisteme s-ar fi desfasurat, \u00een istoria criticii moderne, a dus la anularea lor\u201c. Nici lingvistica, nici retorica, nici gramatica, nici istorismul, nici sociologia, nici psihologia, nici filologia si nici chiar estetica nu pot da \u201emetode\u201c criticii literare. Orice metoda trebuie utilizata p\u00e2na \u00een punctul \u00een care ameninta \u201esentimentul valorii\u201c si al \u201eindividualitatii distante\u201c a scriitorilor. (\u201eCritica si lingvistica\u201c, \u201eDogmatismul si sentimentul valorii\u201c). \u00cen critica, \u201esentimentul valorilor trebuie sa functioneze cu nestirbita continuitate\u201c, caci fara el \u00eensasi critica nu mai functioneaza. Critica este, deci, un garant al circuitului liber al principiului de valoare. St\u00e2nd pe aceste baze individuale, critica moderna \u201eaproape ca a renuntat la idei generale, nu dintr-o incapacitate de a-si mai construi sisteme, \/\u2026\/, ci din experienta unor vaste deziluzionari prin naruirea tuturor sistemelor, ca fiind partiale si mutilatoare a originalitatii individuale\u201c (\u201eTudor Vianu \u2013 Idealul clasic al omului\u201c). Aceasta pulverizare a dogmelor critice a adus dupa sine \u201eun mare principiu de libertate, acela al valorificarii calitative\u201c, dincolo de orice dogma. Abia acest principiu de libertate c\u00e2stigat, critica \u00eesi poate asuma propria menire \u2013 intuitia valorii \u2013, iesind din complexul judecatilor generale. Aceste judecati, necesare ca operatii prealabile, nu se ating de ireductibilitatea operei, de complexitatea si specificul ei. O judecata de gen, de pilda, e analoga operatiei de \u201ea deosebi vulturul de elefant, pisica de greier sau stejarul de floarea soarelui\u201c (\u201eT. Arghezi \u2013 Ochii Maicii Domnului\u201c). Desi critica nu poate ignora o anume contextualizare a operei, Pompiliu fiind de acord ca \u201eorice creator apartine unei epoci de formatie si deci unei ambiante, unui moment istoric de care cu greu se poate el \u00eensusi desparti\u201c (\u201eNota la estetica argheziana\u201c), demersul ei propriu-zis \u00eencepe prin izolarea operei \u00een singularitatea sa, prin abordarea complexului original, a unicitatii, si prin scoaterea ei din serie. \u00cen mod ideal acest demers s-ar realiza prin \u201eidentificare\u201c, caci \u201eun critic ideal al poeziei ar fi acela care ne-ar da intuitia echivalenta a sensibilitatii ei si ar evoca farmecul inefabil dintr-un univers poetic\u201c (\u201eG. Ibraileanu \u2013 eminescolog\u201c). Dar aceasta beatitudine nu se poate, de fapt, realiza (\u201eo identificare totala cu starea originara a creatiei este imposibila\u201c), caci poezia si critica vorbesc limbaje diferite si au finalitati diferite. \u201eDestinul poeziei este sa se reflecte \u00eentr-o interpretare destul de marginala\u201c, dar aspiratia critica trebuie sa vizeze ne\u00eencetat acel centru iradiant si misterios al operei. Aceasta diferenta de conditie \u00eentre limbajul critic si limbajul creatiei propriu-zise se vede si atunci c\u00e2nd criticii purced la creatia literara. Literatura criticilor pune \u00een evidenta o disfunctionalitate creativa ce se trage tocmai din specificul structurii critice: \u201e\u00cen structura spirituala si tehnica expresiei critice exista un anume analism abstract, incompatibil cu esentiala conditie a romancierului de a da viabilitate, fie epica, fie introspectiva, plasmuirilor \u00een fictiune artistica. O incapacitate de identificare p\u00e2na la anularea inteligentei prea constiente de propriul control si nedeplina obiectivare prin contemplatie a materialului psihologic indica limitele criticului \u00een creatia romanesca\u201c (\u201eG. Ibraileanu \u2013 Adela\u201c). Acest handicap creativ, pus \u00een lumina si cu prilejul comentarii romanelor lui Lovinescu, vine din principiul \u201ereductiv\u201c al criticii, \u201eoperatie mintala de voluntara eliminare a amanuntelor si de integrare a notelor secundare numai \u00een limitele necesare ale imaginii generale\u201c. Criticul e obisnuit sa treaca totul \u201eprin refrigerentul inteligentei\u201c, ceea ce duce la o specializare a literaturii criticilor, la o unilateralizare a viziunii.
\nNefiind o stiinta, i-ar ram\u00e2ne criticii sansa de a fi o creatie. Pompiliu e de acord, \u00een general, cu aceasta idee, desi nu \u00een modul \u00een care au practicat-o impresionistii, care, \u201eprin fantezie, prin sensibilitate si gust individual\u201c, au mers p\u00e2na la \u201eanalogia criticii cu creatia\u201c, \u00eentr-un fel de vagabondaj sentimental \u00een marginea literaturii. Critica nu se poate dispensa, fireste, de talent (\u201eCreatia \u00een critica\u201c), dar ambitiile ei creatoare nu trebuie sa duca la maimutareala artistica. Pompiliu considera ca limitele creatiei critice sunt cele enuntate de Saint-Beuve si prinse \u00een doua propozitii emblematice: \u201e1. Criticul nu este dec\u00e2t un om care stie sa citeasca si care \u00eenvata pe altii sa citeasca. 2. Critica, asa cum o \u00eenteleg si asa cum as vrea s-o practic \u2013 este o inventie si o creatie perpetua\u201c. Critica opereaza \u00een orizontul nostalgic al obiectivitatii, dar aceasta aspiratie nu \u00eenseamna ca un critic e \u201elipsit de personalitate\u201c. Din acest punct, al aventurii personalitatii \u00eentr-un scenariu interpretativ, \u00eencepe, de fapt, creatia critica. Din chimia acesteia nu lipseste \u201emalitia\u201c, caci \u201eactul critic fiind un act de inteligenta, hranit din intuitia valorilor estetice, e firesc sa ia uneori expresia malitiei\u201c (\u201eDespre malitia critica\u201c). Desi ideal ar fi \u201eca un critic sa descifreze numai ceea ce este estetic, ce e nou ca arta\u201c \u00eentr-o opera, exista anumite exigente care-l obliga sa faca c\u00e2teva concesii psihologiei. Mai \u00eent\u00e2i, pentru ca \u00een orice critica exista \u201eun element educativ\u201c, iar acest element didactic resimte \u201enecesitatea unei confirmari de impresii \u00eentre critic si cititor\u201c, o zona, un teritoriu de consens. (Iar \u00een acest punct, al componentei psihologice din critica, a polemizat serios cu Vl. Streinu, care era \u00eempotriva oricarei psihologizari). Apoi, \u201eorice act estetic \u00eenchide un act psihologic\u201c si \u201ese ajunge mai usor la universul estetic prin universul moral\u201c (\u201eProcesul criticei\u201c). Analiza psihologica \u201ee fundamentala pentru reliefarea individualului artistic\u201c, iar critica va utiliza at\u00e2t \u201epsihologia tipologica\u201c, c\u00e2t si pe \u201ecea diferentiala\u201c (\u201eNoi precizari despre critica\u201c). Aceste concesii psihologiste sunt valabile doar ca \u201epunct de plecare\u201c, caci \u201eabia cautarea de raporturi noi, de natura tehnica, pe relieful acestei psihologii, devine cercetare critica\u201c. Tipologia psihologica reprezinta \u201etotalitatea de gama\u201c, iar \u00een cadrul ei \u201ediferentialul e nota de rezonanta individuala \u00een armonia gamei\u201c. \u00cen plus, \u201eo intuitie globala, o refacere sintetica, pe o axa psihologica, str\u00e2nge toate acele membra disjecta \/\u2026\/ \u00eentr-o viziune de \u00eentelegere, \u00eentr-un univers simultan si mental refacut\u201c.
\nCronicarul cel mai riguros al epocii \u2013 supranumit Saint-Just \u2013, Pompiliu vedea \u00een aceasta operatie \u2013 dincolo de interesul documentar \u2013 \u201eo sinteza vie, desi fragmentara, a unui spirit si a unei epoci\u201c (\u201eMomente \u00een cultura rom\u00e2na \u00een 1935\u201c). \u201ePrin \u00eensasi mobilitatea punctelor ei de vedere \/\u2026\/ cronica literara este exercitiul cel mai bun, cel mai suplu, mai comprehensiv pentru sinteza critica, pentru viziunea unor ansambluri semnificative\u201c. \u201eO colectie de foiletoane \u2013 va repeta el \u00een \u201eCritica si foiletonism\u201c \u2013 e o sinteza fragmentata\u201c. Aceasta aparare a foiletonisticii nu \u00eensemna, \u00eensa, o absolutizare a ei, Pompiliu cultiv\u00e2ndu-si el \u00eensusi nostalgia unor monografii (cum a fost cea despre Arghezi \u2013 ar fi urmat una despre Blaga, dar n-a mai fost timp).
\nPozitia critica pe care s-a plasat Pompiliu Constantinescu \u2013 de altfel, nu singur \u2013 s-a precizat \u00een polemicile duse cu g\u00e2ndirismul si a fost numita chiar de el \u00eensusi \u201eIntelectualism\u201c. Intelectualismul, \u201ederivare ampla a rationalismului\u201c, e \u201eun iluminism al inteligentei, o diversificare prin tentacule de comprehensiune p\u00e2na \u00een amorfismul simturilor si al subconstientului\u201c, atributul sau suprem fiind \u201eluciditatea\u201c. \u00cen vreme ce misticul confunda cunoasterea cu un act metafizic, intelectualismul ajunge la metafizica prin treptele cunoasterii. Ambele pornesc \u201ede la un fond de experienta umana\u201c, dar, pe c\u00e2nd misticul cauta \u201edroguri morale\u201c (umbl\u00e2nd dupa o doctrina a salvarii), intelectualistul ram\u00e2ne \u00een exercitiul ideatiei pure, practic\u00e2nd o cunoastere graduala, procesuala, prin extindere rationala, nu o cunoastere catastrofica, prin revelatie sau altminteri. Ecuatia \u201esimtire-inteligenta\u201c sta \u00een raporturi inverse la mistici si la intelectualisti \u2013 primii aservesc inteligenta temperamentului si subiectivului, pe c\u00e2nd ceilalti o lasa sa prezideze \u201eamorful subiect\u201c. Un teoretician \u00een actiune interpretativa practica se dovedeste Pompiliu pe tot parcursul criticii sale, unind permanent analiza, valorizarea si interpretarea cu popasul reflexiv, teoretic.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"
\u00cen t\u00e2narul Pompiliu Constantinescu, speranta de urmas a lui Lovinescu, acesta a remarcat \u00eent\u00e2i de toate \u201eprobitatea intelectuala, senzatia irecuzabila a unei constiinte literare inflexibile, punct initial al autoritatii critice\u201c. Acestor calitati intuite de la \u00eenceput, Lovinescu le adauga apoi, pe masura ce personalitatea discipolului se dezvolta pe firul unei manifeste independente, \u201eobiectivitatea atitudinii, ponderatia… Cite\u0219te mai mult »Pompiliu Constantinescu sau Saint-Just al cronicii literare<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[1711,2028,4745],"class_list":["post-6309","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara","tag-critica-literara","tag-cronica-literara","tag-pompiliu-constantinescu"],"views":2528,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/6309","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=6309"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/6309\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=6309"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=6309"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=6309"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}