Tipologia sau, mai degraba, schita ei, revine cu elemente usor modificate si \u00eentr-o intriga noua \u00een \u201eSteaua fara nume\u201c. Apar aici si c\u00e2teva personaje desprinse din lumea \u201eMomentelor\u201c lui Caragiale: seful de gara care creste rate si g\u00e2ste \u00een spatiul institutiei si baga m\u00e2na \u00een casieria publica pentru a plati cumparaturile nevestei, apoi, Ichim, slujbasul umil si obedient, \u00een fine, taranul nestiutor si derutat care vrea sa cumpere belete si este purtat de colo p\u00e2na colo de seful de gara ca \u201eprostii\u201c din povestirea lui Rebreanu. Mai este Profesorul celibatar, lunatic, care descopera prin calcul o stea necunoscuta si traieste, aproape mistic, \u00een lumea cartilor, ceea ce st\u00e2rneste stupoarea indignata a sefului de gara: \u201eNu te mai lasi de carti, dom’ profesor\u201c. Stupoarea cuprinde si lumea didactica locala, \u00een frunte cu Domnisoara Cucu, personajul memorabil al literaturii lui Mihail Sebastian. Domnisoara Cucu este o fata batr\u00e2na, evident austera, banuitoare si ridicola. Ea face politie scolara, controleaza gara, cinematograful si gradina publica, urmarind pe elevii care \u00eencalca disciplina scolara. Competentele si rigorile ei morale se extind si asupra profesorilor. C\u00e2nd descopera faptul ca Profesorul Miroiu cumpara carti si le studiaza, este pur si simplu indignata. \u201eStudiezi? (…) Si \u00eentre timp elevii si elevele \u00eesi fac de cap. Ce dezmat! Ce perversitate! (…) c\u00e2nd cineva – un profesor – da douazeci de mii de lei pentru o carte, asta nu e lucru curat\u201c… Pentru a-si mentine tenul, austera Dna Cucu se spala cu lapte de castraveti si se fereste ca de ispitele diavolului de mijloacele depravate ale modernitatii. Un alt profesor, Udrea, poarta cu el o lista de subscriptie pentru a cumpara un corn englezesc necesar simfoniei pe care a compus-o. Toata existenta lui este fixata pe aceasta idee fixa…
\n\u00cen aceasta lume vegetativa, plina de stereotipii, apare o necunoscuta care provoaca inertiile provinciale, fara a le schimba. Necunoscuta (un personaj, iarasi, recurent \u00een dramaturgia lui Sebastian) este \u201eun animal de lux\u201c si se cheama Mona. Ea a fugit, \u00eentr-un moment de revolta, de Grig (om de lume, arogant si petrecaret – un personaj care, iarasi, se repeta \u00een scrierile lui Mihail Sebastian!) si de societatea \u00een care se plictiseste: \u201eMereu aceeasi oameni, aceleasi gesturi, aceleasi cuvinte. Uneori \u00eemi vine sa urlu de plictiseala, de disperare. Pe urma \u00eemi trece. Uneori \u00eemi vine o pofta nebuna sa tr\u00e2ntesc usa, sa plec, sa fug. Pe urma \u00eemi trece.\u201c Gazduita de profesorul Miroiu, ea afla, este pe cale sa-si schimbe modul de viata. Astrologul vorbeste despre steaua pe care o descoperise ca despre revelatia unei mari iubiri. Pe aceasta ambiguitate se sprijina toata simbolistica piesei. Discursul despre steaua necunoscuta este, \u00een fapt, un discurs \u00eendragostit: \u201eSunt seri c\u00e2nd tot cerul mi se pare pustiu, cu stele reci, moarte, \u00eentr-un univers absurd, \u00een care numai noi, \u00een marea noastra singuratate ne zbatem pe o planeta de provincie, ca \u00eentr-un t\u00e2rg \u00een care nu curge apa, nu arde lumina si unde nu opresc trenurile rapide… Dar sunt seri c\u00e2nd tot cerul fosneste de viata… c\u00e2nd pe ultima stea, daca asculti bine, auzi cum freamata paduri si oceane – fantastice paduri si fantastice oceane – seri \u00een care tot cerul e plin de semne si de chemari, ca si cum de pe o planeta pe alta, de pe o stea pe alta, fiinte care nu s-au vazut niciodata, se cauta, se presimt, se cheama…\u201c
\nEfectul este previzibil: cei doi se \u00eendragostesc, ca eroii din \u201eDivina comedie\u201c, citind – nu aceeasi carte – ci astrele. Intervine \u00eensa Domnisoara Cucu (reprezentanta inertiei provinciale) si, mai ales, Grig – vocea demitizanta si pragmatica a lumii din care Mona vrea sa evadeze – si reveria astrala si amoroasa se sf\u00e2rseste. Ca si Corina din piesa anterioara, Mona nu are curajul de a merge mai departe, asa ca discursul liric se \u00eencheie si comedia provinciala re\u00eencepe.
\nNici \u201eSteaua fara nume\u201c nu este o capodopera, dar este o drama sentimentala care place din c\u00e2teva motive: este bine scrisa, are o desfasurare coerenta, cu treceri inspirate de la limbajul comediei caragialiene la limbajul teatrului liric (replici memorabile), \u00een fine, doua personaje se retin, cum am semnalat deja: Domnisoara Cucu si Profesorul Miroiu. Ele \u00eentruchipeaza cele doua laturi ale tipologiei provinciale: dimensiunea caricaturala (cu nota ei de tristete, mediocritate inexpugnabila si ridicol) si dimensiunea ascunsa, lirica, bovarica. Piesa lui Sebastian urmareste tocmai acest conflict care se \u00eenchide, \u00een cele din urma, prin revenirea la conditia initiala. E vorba, dar, \u00een \u201eSteaua fara nume\u201c de tragedia tacuta si de lirismul discret din inima acestei balti a linistii care este viata provinciei \u00een imaginatia literaturii rom\u00e2ne, de la Sadoveanu la Gib Mihaescu. Sebastian \u00eel adauga fantasma reveriei sentimentale, cum s-a putut observa.<\/p>\n
Cu alt scenariu si cu alta tipologie, tema revine \u00een \u201eUltima ora\u201c. Mediul \u00een care apar reveria si evaziunea lirica este, aici, gazetaria, lumea afacerilor si viata universitara. Discursul dramatic este mai acid si \u00eentreaga constructie a piesei (intriga, caractere, limbajul eroilor) este fixata \u00een chip mai pregnant \u00een linia Caragiale. \u201eActorii\u201c acestei lumi amestecate sunt distribuiti pe doua paliere morale si intelectuale: un rechin de presa (Borcea) \u00eenconjurat de gazetari versatili (Stefanescu, Pompiliu, Branescu, Voicu), rude cu celebrul Caracudi; un rechin, cu mult mai puternic si mai decis, Bucsan, om de afaceri care cumpara tot, de la un tipograf incomod la un ministru al instructiunii corupt si slugarnic; \u00een fine, \u00een alta clasa morala si sociala, un profesor de istorie veche, specialist \u00een biografia lui Alexandru cel Mare, si o studenta pasionata p\u00e2na la fanatism de acelasi Alexandru cel Mare, Magda Miu. Acestia din urma re\u00eentrupeaza, cu minime diferente de identitate, cuplul de visatori care, am marcat de mai multe ori p\u00e2na acum, circula prin toata literatura lui Mihail Sebastian. Intriga piesei pare scoasa, programatic, din repertoriul comediei usoare. Greselile de tipar dintr-un articol publicat de lunatecul profesor de istorie \u00een \u201eDesteptarea\u201c (ziarul lui Borcea) provoaca tulburari si, prin ele, conflictul dintre aceste doua lumi paralele. O intriga usoara si, la urma, o farsa (termenul de farsa este aici potrivit, daca prin el \u00eentelegem nu facilitatea limbajului dramatic, ci complicatia situatiilor si schimbarea fulgeratoare de planuri!), o farsa bine scrisa, cu replici ce se tin minte si cu o desfasurare, iarasi, bine ordonata, fara momente statice.
\n\u201eUn teatru de conversatie\u201c, cum zice Cornelia Stefanescu? Nu \u00een chip decisiv. Dintre piesele lui Sebastian, \u201eUltima ora\u201c are ritmul cel mai accelerat si, cum am spus mai \u00eenainte, situatiile se schimba repede \u00een acest scenariu \u00een care satira se agita la parter, iar la etajul textului melancolizeaza lirismul. Un cuv\u00e2nt gresit cules \u00een articolul istoricului Andronic trezeste suspiciunile lui Bucsan, crudul afacerist, cinic inteligent, si de aici porneste actiunea acestei farse \u00een care eroii trec de la o stare la alta si \u00eesi pun opiniile morale \u00een slujba intereselor. Pe scena intra, \u00eent\u00e2i, gazetarii care, la cererea directorului, schimba pamfletul \u00een oda si invers, apoi Directorul \u00eensusi (Borcea) care are convingerea (singura convingere ferma!) ca \u201eideile omoara o gazeta\u201c. Borcea se lasa usor cumparat de Bucsan, ca si ministrul instructiunii. O comedie de moravuri \u00een care intra fara sa vrea inocentul Andronic, venit spre istorie prin Aristotel, un lunatic, si el, din familia lui Minoiu, pasionat de calatoriile lui Alexandru cel Mare. Este om de stiinta si, \u00een fata agresiunii lui Bucsan si Borcea, se apara cu ideea ca el cauta adevarul. Numai ca adevarul nu are nicio sansa \u00een fata \u00eembl\u00e2nzitorului de lei Bucsan, cum singur \u00eesi zice. Solutia o aduce Magda Miu, cea care \u00eel \u201evede\u201c pe Alexandru cel Mare, cum altii v\u00e2nd idei. Ea prinde sensul suspiciunii lui Bucsan, amenintat \u00een veroasele lui afaceri cu cereale, si obtine o neasteptata calatorie de studii, \u00eempreuna cu Andronic, pe urmele himerei comune, Alexandru cel Mare.
\nSf\u00e2rsit \u00een stil Caragiale (pupat toti Piata Endependentei!), dar cu alta morala \u00een fabula: partile \u00een conflict se despart, tipologiile nu se amesteca. Andronic, istoricul care crede \u00een adevar, si \u00eendragostita, exaltata, fanatizata Magda pornesc \u00een Asia pe urmele unui mit. \u201eSigur ca nu \u00eentelegi – spune ea unui gazetar care nu pricepe nimic din logica acestei iubiri spirituale care, \u00een limbajul studentei, capata accente senzuale… Sigur ca nu \u00eentelegi. Dar eu, sunt clipe – c\u00e2nd \u00eel vad foarte bine. As putea sa-i vorbesc… Uite! suntem \u00een iunie (schimbare de voce), 2, 3, 4 iunie 323. Nopti grele de vara \u00een Asia. Corturile ard \u00eenca de soarele zilei. Patruzeci de mii de oameni dorm \u00eencinsi, cu spada \u00een m\u00e2na, cu scutul la capat\u00e2i. Un singur om vegheaza, sub stele albe, si printre stele, steaua lui, care \u00eenca n-a cazut. Are treizeci si trei de ani. A cucerit jumatate planeta si are m\u00e2inile pure. M\u00e2ini albe, lungi, tinere. \u00cen zori, va face un semn, si cei patruzeci de. mii de oameni se vor pune din nou \u00een miscare, sa cuprinda cu armele c\u00e2t pam\u00e2nt a ramas. \u00een zori! Dar e \u00eenca noapte. Si steaua iui, care n-a cazut, va cadea. Apropie-te de el. M\u00e2inile lui ard… Fruntea e calda… Buzele sunt palide…\u201c
\nEste limpede ca Mihail Sebastian, care \u00een critica literara jura pe formula Proust, schimba datele conflictului si stilul \u00een piesele de teatru pe care le scrie. Este preocupat, aici, nu de dramele intelectuale ale omului modern, ci de sensibilitatea si dramele lui sentimentale, cultiv\u00e2nd reveria, evaziunea, poezia naturii, pe scurt lirismul. Printr-o infuzie de sensibilitate si poezie, el \u00eencearca sa reabiliteze melodrama si chiar farsa caragialiana. O experienta \u00een buna parte reusita.<\/p>\n
La un critic literar care comenteaza \u00een chip curent fenomenul literar si scrie el \u00eensusi piese de teatru ne-am astepta sa gasim, daca nu o teorie originala, macar c\u00e2teva idei personale, mai sistematic formulate, despre genul dramatic. Sunt c\u00e2teva, dar ele nu configureaza o preocupare constanta a spiritului si nici un punct de vedere original. Situatie similara, p\u00e2na la un punct, cu aceea a lui Eugen Ionescu care nu manifesta aproape deloc \u00een anii ’30 interes pentru teatru. Singura lui interventie notabila este aceea, citata mai \u00eenainte, despre reabilitarea melodramei prin infuzie de metafizica. Sebastian, tot asa, scrie din c\u00e2nd \u00een c\u00e2nd, fara convingere, despre spectacolele la care asista, remarc\u00e2nd mediocritatea lor: \u201e\u00eenca o stagiune a trecut fara glorie (…) fara eroism\u201c (8 iunie 1936); \u201eexista un decalaj \u00eentre teatrul nostru de o parte si proza sau poezia noastra de alta parte (…), cred ca, acest divort \u00eentre teatru si ansamblul culturii noastre este un fapt de mare gravitate\u201c (sept. 1936); \u201eeste o criza de orientare \u00een teatru, o criza de suflu interior, o criza de convingere si de credinta, o criza a teatrului ca fictiune creatoare \u00een ansamblul culturii noastre\u201c (8 iunie 1936)… Remarca din urma este mai profunda si ar fi putut fi punctul de plecare pentru spiritul critic sincronic si prob al lui Mihail Sebastian. Nu-l exploateaza, nu-l valorifica estetic dec\u00e2t \u00een propozitii generale care reiau, \u00een fapt, ideea dinainte: de la I.L. Caragiale \u00eencoace, teatrul rom\u00e2nesc, cu exceptia lui Alexandru Davila, nu a cucerit nicio pozitie noua, iar \u00een teatrul nostru se etaleaza o \u201einertie ucigatoare\u201c. \u00cen fine, interpretarea trebuie \u201edeteatralizata\u201c, \u201especialisti\u201c \u00een teatru reprezinta nenorocirea noastra etc. Observatii juste, dar fara mari consecinte. \u00centr-un r\u00e2nd (martie 1938), Sebastian pare a lauda si el melodrama (\u201ea \u00eenvins \u00eentotdeauna prin lipsa ei de frivolitate\u201c, prin \u201enobletea ei\u201c) si pe \u201ehumoristii\u201c din teatru care nu sunt recunoscuti de intelectualii snobi. Pirandello (cu \u201eSase personaje \u00een cautarea unui autor\u201c) \u00eei serveste ca punct de referinta pentru a explica succesul melodramei (\u201epiesa aceasta nu este o drama de idei, ci o simpla melodrama, de situatii \u201etari\u201c; un incest, o sinucidere, o fiica decazuta a nici acelei mai teribile melodrame nu i se poate cere mai mult\u201c). Cronicarul dramatic nu propune acest model, nici nu-l respinge categoric, cere doar ca melodrama sa nu fie confundata cu tragedia.
\nAlte remarci privesc conditia generala a teatrului. Remarci de bun simt: \u201eteatrul, oglinda a vietii sociale; un teatru este o familie de inteligenta si de situatie (…), un teatru nu poate fi o casa cu usile si cu ferestrele vraiste, prin care trece oricine vrea (…) teatrul este o arta de conciziune\u201c (aprilie 1939; \u201e\u00een nicio arta nu exista at\u00e2t de multe si \u00eembatatoare facilitati\u201c (mai 1940). Daca mai reamintim faptul citat mai \u00eenainte ca Mihail Sebastian g\u00e2ndeste ca teatrul modern poate reabilita farsa printr-o infuzie de sentimentalitate si de idei, putem sa ne facem o idee clara despre fantasmele si nemultumirile lui privitoare la teatrul rom\u00e2nesc. Nu vom gasi, repet, o teorie originala care sa explice stilul pieselor pe care le-a scris si nici problematica lor. Ce putem retine este ca, desi apreciaza pe Camil Petrescu, nu face caz de teatrul de idei, (teatrul de cunoastere), oricum nu-l recomanda ca unicul model si, \u00een subsidiar, nici nu-l sustine. Este, \u00een principiu, \u00eempotriva \u201eteatralistilor\u201c (un termen care n-a ramas \u00een limbajul criticii dramatice), cei care cred ca teatrul are legi stricte, imuabile. Sebastian crede, dimpotriva, ca teatrul este un gen deschis si apara, din acest punct de vedere, pe Paul Claudel care s-a \u00eentors la vechile izvoare ale teatrului si aduce \u00een piesele lui \u201eun grandios suflu liric, un instinct epic robust, care face sa se prabuseasca pur si simplu bietele legi de carton ale unei arte decazute\u201c (mai 1939).
\nVaz\u00e2nd toate aceste observatii fine, ne putem \u00eentreba: cum le foloseste, daca le foloseste. Mihail Sebastian \u00een teatrul sau? Raspuns: si da si nu. Mai ales nu. Reabiliteaza melodrama? Nu remarcam \u00een piesele sale multe elemente suspecte de a intra \u00een aceasta categorie. Reveria, visul, evadarea din real nu intra, automat, \u00een teritoriul melodramei. Nici sentimentalitatea, senzualitatea bine temperata a personajelor din \u201eJocul de-a vacanta\u201c sau \u201eSteaua fara nume\u201c nu forteaza granitele decentei. Nici vulgaritatea nu este abuziva si nu coboara \u00een trivial. Exista, apoi, putine accente de senzational si frivolitate, iar daca se strecoara \u00een discursul dramatic, ele nu sunt traduse \u00een note lirice. Talentul lui Mihail Sebastian este de a sensibiliza teatrul din epoca lui si de a-l face accesibil marelui public (tinta oricarui dramaturg autentic) printr-o infuzie, nu de concepte, ci de reverie, sentimentalitate romantica \u00eentr-un moment \u00een care romantismul devenise desuet. \u00centr-un cuv\u00e2nt, a sensibilizat discursul dramatic oblig\u00e2ndu-l sa-si asume reveriile, melancoliile si lirismul individului care cauta fericirea si de cele mai multe ori n-o afla.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"
Tipologia sau, mai degraba, schita ei, revine cu elemente usor modificate si \u00eentr-o intriga noua \u00een \u201eSteaua fara nume\u201c. Apar aici si c\u00e2teva personaje desprinse din lumea \u201eMomentelor\u201c lui Caragiale: seful de gara care creste rate si g\u00e2ste \u00een spatiul institutiei si baga m\u00e2na \u00een casieria publica pentru a plati cumparaturile nevestei, apoi, Ichim, slujbasul… Cite\u0219te mai mult »Mihail Sebastian, dramaturg (II)<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[],"class_list":["post-5934","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara"],"views":6695,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/5934","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=5934"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/5934\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=5934"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=5934"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=5934"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}