{"id":5862,"date":"2010-12-24T06:54:52","date_gmt":"2010-12-24T04:54:52","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=5862"},"modified":"2010-12-24T06:58:46","modified_gmt":"2010-12-24T04:58:46","slug":"teologia-perversa-a-lui-zizek-i","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/teologia-perversa-a-lui-zizek-i\/","title":{"rendered":"Teologia perversa a lui Zizek (I)"},"content":{"rendered":"

<\/strong><\/em><\/p>\n

Slavoj Zizek propune o
\ninterpretare cel putin stranie
\na crestinismului \u00een lucrarea sa The Puppet and the Dwarf. The Perverse Core of Christianity1\u00a0 (interpretare
\ndezvoltata si cu alte ocazii). Aceasta hermeneutica aproape conspirationala care pretinde ca devoaleaza presupozitii uitate sau ascunse datorita
\ncaracterului lor suparator
\npresupune, totusi, faptul ca crestinismul ar fi ceva anume si nu orice altceva \u2013 prin urmare exista convingerea ca putem determina obiectiv ce interpretare a acestuia este valabila. <\/strong><\/em>
\nO hermeneutica a suspiciunii<\/strong>
\nFilosoful sloven sugereaza ca versiunea oficiala a crestinismului ascunde ceea ce nu se poate explica sau justifica. El aduce \u00eensa la lumina dificultati de interpretare care nu sunt de nerezolvat sau altele care tin \u2013 la limita \u2013 de un mister propriu suprarationalitatii. Zizek adauga si interpretari personale care pur si simplu nu au nimic de-a face cu crestinismul, si care apartin \u00een buna masura apocrifelor, gnozelor sau unui bogomilism balcanic, combinate, dupa parerea mea, cu un refuz al teodiceeii propriu unui iluminism subversiv.
\nAstfel, sugestia unei \u201eperverse christianity\u201c (indiciile unei strategii perverse a divinitatii) devine pentru Zizek o provocare, si el pare sa astepte o reevaluare non-perversa. Totusi, solutiile pe care le propune \u00een fata acestei aparente perversiuni nu sunt mai putin perverse, sau sunt cel putin inverse\/oblice\/sinusoidale \u00een raport cu ce stiu crestinii despre continutul credintei lor, si ma refer aici la teologia dogmatica, un fel de constiinta teoretica (contemplativa) de sine a crestinismului.
\nAvem asadar un crestinism care nu este crestinism, ci mai degraba o teologie perversa. \u00cemi propun, \u00een cele ce urmeaza si \u00een limitele date, sa raspund c\u00e2torva dintre provocarile lui Zizek, sub numele de teologie rectangulara \u00eenteleg\u00e2nd ceea ce, \u00een mod obiectiv, este crestinismul \u2013 \u00een sensul acestei constiinte de sine teoretice reprezentata de teologie, deci fara distorsiuni proprii unei hermeneutici a suspiciunii. Chiar atunci c\u00e2nd pare sa elogieze si sa singularizeze crestinismul, cum este cazul de fata, ea nu este mai putin twisted christianity, \u00een locul unui crestinism pur si simplu cruciform. Opun deci o ortopedie transcendentala contorsiunii transcendentale practicate de Zizek.
\n1. Monoteismul nu implica dedublarea Unului<\/strong>
\nSa \u00eencepem cu reg\u00e2ndirea monoteismului. Acesta apare, \u00een cartea lui Zizek, pozitiv valorizat, spre deosebire de politeism, \u00eensa cu pretul unei distorsiuni speculative lipsite de justificare ultima:
\n\u201eEste relatia dintre politeism si monoteism, totusi, aceea dintre multiplicitate si totalizarea ei opresiva de catre Unul (falic) exclusiv? Daca, din contra, tocmai politeismul presupune fundalul comun al multiplicitatii zeilor, pe c\u00e2nd monoteismul doar tematizeaza golul ca atare, golul \u00een Absolutul \u00eensusi, golul care nu doar ca separa Dumnezeul (unic) de Sine, ci este acest Dumnezeu. Diferenta este \u00abpura diferenta\u00bb: nu diferenta dintre entitati pozitive, ci diferenta ca atare. Astfel, monoteismul este singura teologie logica a Dublului: \u00een contrast cu multiplicitatea, care se poate exprima numai \u00een opozitie cu fundalul Unului, fundamentul lui neutru, ca si multiplicitatea figurilor \u00een contrast cu acelasi fundal (motiv pentru care Spinoza, filosoful multiplicitatii, este, logic, monistul fundamental, filosoful Unului). Diferenta radicala este diferenta Unului cu sine, necoincidenta Unului cu sine, cu propriul sau loc. De aceea crestinismul, datorita Treimii, este singurul monoteism adevarat: lectia Trinitatii este ca Dumnezeu coincide cu golul dintre Dumnezeu si om, ca Dumnezeu este golul \u2013 adica Christos, nu Dumnezeul de dincolo, separat de om printr-un gol, ci golul ca atare, golul care \u00eel separa simultan pe Dumnezeu de Dumnezeu, pe om de om\u201c2.<\/p>\n

***<\/strong>
\na) Sa raspundem mai \u00eent\u00e2i ca nu este evidenta corelatia dintre monotheism (unitatea si unicitatea lui Dumnezeu) si gap (gol). \u00cen al doilea r\u00e2nd, golul din interiorul Absolutului este o pura presupozitie respinsa de orice monoteism. Se trece de la golul interior Absolutului la asimilarea Absolutului cu acest gol \u00eensusi. Abisul acvativ din care Spiritul a scos lumea este un spatiu infinit al purelor posibilitati. Se confunda aici Spiritul cu apele primordiale. Si nu se raspunde cum ar putea golul sa produca fiinta efectiva. De asemenea, nu se \u00eentelege exact de ce Unul ar fi tocmai diferenta pura, oric\u00e2t de diferita ar fi aceasta diferenta fata de diferenta uzuala (\u00eentre doua entitati pozitive). Deoarece Zizek, vorbind despre necoincidenta Unului cu sine, pare sa se refere la identitatea speculativa a lui Hegel, dupa care face un salt mortal la diferenta pura a lui Derrida \u2013 care nu este reductibila la \u201ediferenta pura\u201c a lui Hegel (deoarece aici diferenta pura este nemijlocit reconvertita \u00een identitate, asa cum auto-raportarea Unului la sine este deja scindarea acestuia, moment logic suprimat si conservat \u00een reidentificarea lui eterna cu Sine).
\nDe asemenea, Spinoza nu este filosoful multiplicitatii, asa cum sugereaza Zizek. Hegel numeste sistemul lui Spinoza \u201esistem al identitatii\u201c (abstracte). Deductia modurilor si a atributelor Substantei, deci obtinerea multiplicitatii din Unu, este insuficienta din punctul de vedere al lui Hegel, \u00eensa nimic nu \u00eel face pe Spinoza filosof al multiplicitatii, ci filosof al Unului care produce diferente. Si nu \u00een ultimul r\u00e2nd, nu stim despre ce fel de monoteism vorbeste Zizek, dar un Absolut care este golul \u00eensusi seamana desigur cu Nirvana, nu cu Yahve, si chiar daca aplicam acestui gol o dialectica, \u00eel obtinem \u201edin m\u00e2neca\u201c, asa cum ar spune Hegel, fara o deductie riguroasa.
\nZizek amesteca aici 1. identitatea speculativa a lui Hegel cu 2. diferanta lui Derrida, de la auto-diferentierea speculativa a Unului prin diferenta lui fata de sine, la diferenta pura, dedublat ca atare. Apoi sare direct\u2026 3. \u00een gol, adica \u00een ceva ce seamana cu Nirvana, cu vidul absolut. Rezulta un incoerent coktail de Hegel, Derrida si Nagarjuna.
\nNu se mai \u00eentelege atunci ce fel de diferenta ar fi aceea \u00een care nimic nu mai difera de nimic\u2026 De ce sa nu-i spunem atunci identitate acestei diferente pure, de vreme ce stim doar ca nimic nu difera \u00een ea? Nu o identitate obiectuala, desigur, a unui ce pozitiv cu sine. Ci o identitate pura, atopica, une identitance?
\nDaca denumim diferanta o diferenta pura, atopica, una \u00een care nimic nu mai difera de nimic, atunci acesta este un flatus vocis \u00een care nu mai g\u00e2ndim nimic, si nu facem dec\u00e2t suprarealism filosofic prin care dam un nume nou si excentric unui continut ce a fost \u00eentoteauna g\u00e2ndit pe limita \u00een monoteism ca fiind un Unu suprapus pe si cimentat cu Fiinta. Acest lucru apare clar \u00een Exod, c\u00e2nd Moise primeste revelatia numelui propriu al Absolutului \u201eEgo sum Qui sum\u201c (Exod, 3:14). Dumnezeu se descrie pe sine \u00een mod tautologic. Dumnezeu este identic cu Sine, El nu este scindat, schizofren si vid. C\u00e2nd creeaza lumea el nu se separa de sine, ca si cum lumea ar fi un fragment detasabil din infinit. Oric\u00e2t scadem din infinit, El ram\u00e2ne identic cu Sine.
\nb) Pentru Zizek lectia Trinitatii este ca Dumnezeu coincide cu golul dintre Dumnezeu si om (\u201edefinitie\u201c care nu ofera nimic g\u00e2ndirii), ca El este acest gol prin care El se separa de sine si omul se separa de om. Dar Abisul primordial (masa posibilitatilor pure) rezida (calitativ) \u201e\u00een afara\u201c infinitatii dense a Absolutului, care nu este posibilitate contingenta, ci pura si eterna actualitate.
\nLectia Trinitatii nu este \u00eensa deloc aceasta necoincidenta a lui Dumnezeu cu Sine. \u00cen crestinism, toate Persoanele divine sunt con-substantiale (homoousias), co-afirmative si se contin reciproc. \u00cen virtutea infinitatii si unitatii fiintei divine plenare, cele trei Persoane nu pot fi scindate \u00eentre ele, si nu exista negativ care sa le separe. Pentru descrierea modului acestei comuniuni eterne totale s-a folosit termenul de perihoreza, cointerioritate totala: tot ce are Tatal din Fiinta revine si Fiului si Sf\u00e2ntului Duh. Exista doar o diferenta de ordinul persoanei, relatia de nastere si respectiv de purcedere. Toate cele trei persoane afirma Fiinta si se afirma reciproc, nu exista vid, negatie si distanta \u00eentre ele. Dintre cele trei Persoane, Fiul este Cel prin care s-a facut lumea si care s-a \u00eentrupat. Dar prin asta Tatal (Persoana care exprima sensul de fiinta al remanentei Absolutului \u00een sine) nu este negat sau depasit, ci este afirmat: Si cognovissetis me et Patrum meum utique cognovissetis\u201c (Ioan 14 : 6-9).
\n2. Temporalitatea nu este \u201emai mult\u201c dec\u00e2t Eternitatea
\n\u201eDaca ceea ce ne apare noua, muritorilor finiti ca descindere a lui Dumnezeu spre noi este, din punctul de vedere al lui Dumnezeul, o ridicare? Daca (…) eternitatea este mai putin dec\u00e2t temporalitatea? Daca eternitatea este un domeniu steril, impotent, lipsit de viata, care, pentru a se actualiza deplin trebuie sa treaca prin existenta temporala? Daca aceasta cobor\u00e2re a lui Dumnezeu spre om, departe de a fi un act de gratie catre umanitate, este singura cale pentru Dumnezeu ca sa c\u00e2stige actualitate deplina si sa se elibereze de constr\u00e2ngerile sufocante ale Eternitatii? Daca Dumnezeu se actualizeaza doar prin recunoasterea omului? (…) \u201eSustinem de obicei ca timpul este \u00eenchisoarea suprema (…) si ca \u00eentreaga filosofie si religie circula \u00een jurul unui singur scop: evadarea din aceasta carcera a timpului \u00een eternitate. Daca, totusi (…) eternitatea este \u00eenchisoarea suprema, o \u00eenchidere sufocanta, si doar caderea \u00een timp introduce Deschiderea \u00een experienta umana? Evenimentul \u00ab\u00eentruparii\u00bb nu este deci at\u00e2t timpul c\u00e2nd realitatea temporala obisnuita atinge Eternitatea, ci, mai degraba, timpul c\u00e2nd Eternitatea ajunge \u00een timp\u201c.3<\/p>\n

***<\/strong>
\nDe ce Eternitatea ar fi mai putin dec\u00e2t temporalitatea? De ce ar fi ea doar pura potentialitate? Trebuie sa remarcam ca mutatia propusa de Zizek nu este deloc constr\u00e2ngatoare, ci ea vine sub forma unui \u201ewhat if ?\u201c. Pentru ca ea sa fie luata \u00een serios trebuia precedata de o analiza a celor doua concepte, Eternitate si temporalitate.
\n\u00cen primul r\u00e2nd, asimilarea Eternitatii cu pura potentialitate este nefondata. Desigur, \u00een regim pre-cosmogonic si numai \u00een raport cu noi, Eternitatea pare ceva potential: astfel apare unei priviri finite at\u00e2t creatia lumii, c\u00e2t si orice fel de interventie a Eternitatii \u00een temporalitate. Asta nu \u00eenseamna ca, \u00een sine, Eternitatea este potentiala si privativa, si ca ea are nevoie de actualizare. Acest scenariu este mai degraba propriu ontologiei arhaice a lui Hesiod, unde un haos originar ca totalitate virtuala se actualizeaza sub forma cosmica, spatio-temporala. \u00cen crestinism, Eternitatea este plenara, imobila, Actus purus, Nunc stans. Timpul, din contra, nu este altceva dec\u00e2t proces \u00een care ceva posibil si disponibil manifestarii temporale se actualizeaza constant (viitorul) si numai pentru a trece aproape instantaneu \u00eentr-o noua forma de virtualitate (trecutul). Oric\u00e2t de mult am analiza cele trei extaze temporale, este clar ca timpul este de fapt o semi-fiinta mobila, procesuala, care pluteste pe abisul inform al posibilitatilor, si are o forma de realitate precara, fluida, disparenta. Moartea este legea inflexibila a timpului. Tot ceea ce se naste \u00een timp moare \u00een timp. Eternitatea, din contra, este complet libera de negativ. Ea nu se naste, si de aceea nu moare (nu vine din non-existenta si nu sucomba \u00een non-existenta, fiind solidara cu fiinta pura a unui Prezent pur). Ea nu vine din trecut si nu trece \u00een viitor (si nici viceversa). Ea a fost, este si va fi \u2013 aceasta exprimare fiind una aproximativa, prin care \u00eencercam sa tematizam \u00een limbaj temporal supratemporalitatea Eternului. Potentialitatea pura apartine \u00eensa Abisului preformal, din care lumea a fost scoasa de catre Absolut.
\nAstfel, iluzia lui Zizek este ca Eternitatea la care adaugam cumva temporalitatea e mai mult dec\u00e2t pura Eternitate goala. Dar acesta falsa suma ascunde adevarul ca avem de-a face, subreptice, cu o scadere : este o totalizare cu privativul similara cu expresia 1+(-1). Aparenta aditiei ascunde realitatea substractiei, si aceasta idee ca Eternitatea care trece \u00een timp este mai mult dec\u00e2t Eternitatea e buna pentru reprezentare, nu \u00eensa si pentru concept. Mai mult, \u201eadaugarea\u201c timpului la eternitate are o analogie mai potrivita \u00een relatiile : oo + (oo 1), sau oo + 1. Datorita faptului ca infinitul este absorbant la adunare, fie ca acordam timpului o consistenta pozitiva (ens creatum) sau una negativa (maya), Eternitatea este absolut invarianta.
\nAstfel, faptul ca Dumnezeu se \u00eentrupeaza a fost denumit \u00een teologie kenoza (kenon=vid) pentru ca Fiul, care are \u00eentreaga Fiinta divina (plenara, absoluta, infinita si eterna) asuma neantul propriu temporalitatii si finitudinii.
\nInvers, a sustine ca Eternitatea este carcera suprema nu poate fi acceptat din motive foarte simple, dincolo de sugestia facila si invers-mimetica. Nu poate fi vorba de \u00eenchidere si carcera de vreme ce Eternitatea a intrat deja \u00een timp prin \u00centrupare. Pe de alta parte, natura Eternitatii este de a avea ceea ce putem numi ubicuitate temporala : Eternitatea \u00eenvaluie timpul pe orice punct. Nu exista nici un punct temporal care sa nu fie accesibil Eternitatii. Lucrurile stau cu totul altfel privite dinspre timp: daca Eternitatea se poate \u00eentrupa oric\u00e2nd si este cumva prezenta, imanenta oricarui punct al temporalitatii, timpului nu \u00eei este accesibila Eternitatea, dec\u00e2t, eventual, tot gratie Eternitatii. Exista deci o accesibilitate unilaterala a Eternitatii la timp, iar asimetria este aici expresia unei ierarhii ontologice. Daca Dumnezeu vrea sa se \u00eentrupeze, sa devina (si) temporal si muritor, un om nu poate sa se dez-trupeze si sa devina etern si nemuritor.
\nPrin urmare, toata acesta inversare a unei Eternitati privative cu un timp bogat este falsa.
\n3. Absolutul nu este scindat<\/strong>
\n\u201eNu este de ajuns ca Dumnezeu sa-l separe pe om de sine, astfel ca umanitatea sa-l iubeasca. Aceasta separatie trebuie sa fie reflectata \u00een Dumnezeu \u00eensusi, astfel ca Dumnezeu este abandonat de Sine \u00eensusi: c\u00e2nd lumea s-a cutremurat, iar soarele a fost sters de pe cer (…) odata cu strigatul de pe cruce: acest strigat a marturisit ca Dumnezeu a fost parasit de Dumnezeu.\u201c4<\/p>\n

***<\/strong>
\nAceasta separatie retroactiva pe care o presupunem \u00een Dumnezeu nu este, \u00een primul r\u00e2nd, o necesitate. \u00cen al doilea r\u00e2nd, daca exista ceva ce poate fi numit scindare, ea nu are semnificatia ontologica presupusa aici. Eclipsa si cutremurul de pe Golgota au o semnificatie teologica diferita de o ruptura de fiinta, infinitul fiind absolut indivizibil. Enuntul ca Dumnezeu se abandoneaza pe sine pe Golgota pierde din vedere aici coerenta christologiei dogmatice. Christos are o natura divina si o natura umana. El este si Fiul lui Dumnezeu si Fiul Omului. Pe cruce, Christos, \u00een punctul culminant al jertfei, recapituleaza si asuma in individuo pacatele \u00eentregii umanitati. Fiul Omului, iar nu Fiul lui Dumnezeu este atunci, punctual, separat de Dumnezeu, dar asta nu afecteaza Persoana Fiului \u00een care cele doua naturi sunt unite. Aceasta separatie nu se reflecta \u00eensa retroactiv \u00eentr-o scindare intra-divina, nici \u00een Fiinta, nici \u00eentre Persoane.
\n4. Raul nu are pozitivitate<\/strong>
\n\u201eAt\u00e2t crestinismul, c\u00e2t si Hegel transpun golul care ne separa de Absolut \u00een Absolutul \u00eensusi. \u00cen termenii acestul gol care-l separa de om de Dumnezeu, asta \u00eenseamna ca golul este transpus \u00een Dumnezeu \u00eensusi, ca si gol \u00eentre Christos si Dumnezeu-Tatal \u2013 Christos este noul, al doilea Iov. \u00cen termeni etici, asta \u00eenseamna ca trebuie sa recunoastem forta pozitiva a Raului, fara sa regresam la dualismul maniheean (…) Raul nu este \u00absubstantial\u00bb diferit de Bine, o forta pozitiva opusa \u2013 ci Raul este substantial acelasi ca si Binele, \u00eensa \u00eentr-un mod diferit (sau \u00eentr-o perspectiva diferita) (…) Raul este Binele \u00ab\u00een devenire\u00bb: ruptura negativa radicala, ruptura cu vechea ordine substantiala, ca si conditie a unei noi universalitati\u201c5.<\/p>\n

***<\/strong>
\na) Daca la Hegel exista coincidenta a fiintei cu neantul, bazata pe puritatea si nedeterminarea ambelor, \u00een crestinism nu exista vid \u00een Dumnezeu, deci nu exista un gol \u00eentre Tatal si Fiul, ci o relatie de identitate fiintiala si afirmare: Tatal naste \u00een mod etern pe Fiul, iar Fiul \u00eel afirma pe Tatal, \u00een virtutea consubstantialitatii si cointerioritatii. C\u00e2t despre faptul ca Christos ar fi noul Iov, aceasta afirmatie are la baza nevinovatia (si teologia rasariteana ortodoxa cel putin a consacrat acest lucru), \u00eensa exista si o \u201ediferenta ontologica\u201c radicala, astfel ca o similaritate de suprafata ascunde o disimilaritate de profunzime. Christos este Dumnezeu, nu doar om, si El moare \u00een mod liber (desi este vorba de o libertate divina neafectata de accidentalitate) printr-un sacrificiu substitutionar pentru toti oamenii.
\nb) Pozitivarea raului este o pozitie opusa celei pentru care raul este doar o privatio boni. Dar crestinismul se afla aici \u00eentre idealismul german si neoplatonism. Pentru crestinism, raul nu are o substanta pozitiva, dar nu este nici o simpla umbra a binelui, asa cum apare el la Plotin (de unde a preluat Augustin ideea de privatio boni). \u00cen crestinism creatia este buna, \u00eensa, prin uzul libertatii, o fiinta creata \u00eesi exercita libertatea \u00een mod anti-divin. Astfel, substanta acestei fiinte angelice (reala, creata si buna) se aseaza prin libertate \u00een opozitie cu Dumnezeu. Raul este deci contra-divinul (Satan = contra). Sintetic spus: raul este inversio boni, nu este doar lipsa binelui, ca si c\u00e2nd raul ar fi o fantoma sau o umbra, ci este i) o pozitie metafizica anarhica, dar si ii) o fiinta agenta consistenta, activ si constient angajata \u00een opozitie cu binele. Aceasta este singura pozitivitate a raului, tocmai ceea ce \u00een fiinta nu \u00eei apartine si a fost rapit si deturnat. Raul este, deci, un agent angelic care asuma activ pozitia metafizica anarhica. \u00cen cazul omului uzurpa deci substanta pozitiva a unei fiinte si o paraziteaza manipul\u00e2nd-o \u00eentr-o directie opusa naturii ei pro-divine. Deci raul, pentru a intra \u00een lume, trebuie sa paraziteze o substanta originar buna. \u00censa diferenta dintre rau si bine este o diferenta volitiv-vectoriala.
\nDumnezeu este Binele absolut: tot ceea ce contine acest Bine \u00een scop si mijloace este bine finit, binele este tot ceea ce este pro-divin, raul este tot ceea ce este anti-divin. Deci raul nu este good in becoming \u00een nici un fel, aceasta determinare fiind absurda (ca si cum ai spune ca Auschwitz-ul este binele \u00een devenire). Raul se refera la o ruptura prin inversare cu ordinea creata, cu scopurile divine.
\n5. Absolutul este omnipotent<\/strong>
\n\u201eJonas a legat asta de ideea radicala ca Dumnezeu nu este omnipotent \u2013 singura cale de a explica, dupa el, cum a putut Dumnezeu sa lase lucruri ca Auschwitz-ul sa se \u00eent\u00e2mple. Chiar ideea de creatie implica o auto-contractie a lui Dumnezeu. Dumnezeu a trebuit \u00eent\u00e2i sa se retraga \u00een sine, sa-si limiteze prezenta pentru a crea mai \u00eent\u00e2i Nimicul din care a creat apoi universul. Cre\u00e2nd universul, l-a eliberat si l-a lasat singur, renunt\u00e2nd la puterea Lui de a interveni \u00een el: aceasta auto-limitare este echivalenta cu un act propriu-zis de creatie. \u00cen fata unor orori precum Auschwitz-ul, Dumnezeu ar fi astfel observatorul neputincios \u2013 singura cale pentru El de a interveni \u00een istorie ar fi fost tocmai aceea de \u201ea cadea\u201c \u00een ea, spre a aparea sub forma propriului sau Fiu\u201c6.<\/p>\n

***<\/strong>
\na) Omnipotenta deriva din omniprezenta fiintei divine. Din limitarea fiintei divine (self-contraction) ar deriva o limitare a omnipotentei divine (deoarece infinitatea libertatii deriva din infinitatea fiintei). \u00censa reprezentarea unei auto-limitari apartine unui mod finit (pur analitic si abstract) de a \u00eentelege fiinta divina. Se presupune, spatial, o fiinta divina. Apoi se presupune o retractie (fie ea chiar numai calitativa) \u00een sine a acesteia, care lasa un gol din care Dumnezeu lipseste, si \u00een care lumea este asezata. \u00censa Dumnezeu nu trebuie sa se retraga de fapt, deoarece chiar \u00een lumea creata, El este prezent \u00een fiecare punct \u2013 \u00eensa reciproca nu este adevarata. Dumnezeu patrunde\/strabate complet lumea (fiintele), dar lumea nu-l patrunde. Dumnezeu conditioneaza si afecteaza lumea, lumea nu-L conditioneaza si nu-L afecteaza pe El. Astfel avem o relatie de patrundere si limitare unilaterala. Lumea este limitata de Dumnezeu, dar Dumnezeu nu este limitat de lume \u2013 deci nu avem nevoie de reprezentarea picturala a unei auto-contractii. Dumnezeu limiteaza lumea calitativ, reciproca nu este valabila.
\nb) Singurul lucru care ar parea sa-l limiteze pe Dumnezeu este libertatea (umana si angelica), \u00eensa \u00een realitate si aici El nu este limitat nici macar de Sine, pentru ca decizia de a crea fiinte libere \u00eei apartine.
\nRatiunea pentru care Dumnezeu a ales sa creeze fiinte libere si nu fiinte nelibere va fi indicata. \u00censa exista, asa cum am vazut mai sus, o corelatie \u00eentre libertate si geneza raului. Astfel, faptul ca Dumnezeu nu intervine \u00een seria efectelor a carei cauza este libertatea (umana, angelica sau demonica), chiar daca acestea sunt oribile si inacceptabile, tine de duritatea acestui pariu al lui Dumnezeu pe libertate. Exista deci dimensiuni galactice (eonice) ale arhitecturii providentiale a istoriei, si chiar daca o simpla reductie speculativa a raului la Totalitate nu este convingatoare, misterul raului este at\u00e2t de intim legat de misterul libertatii, \u00eenc\u00e2t ele ram\u00e2n cumva \u00eempreuna. Dar Dumnezeu, \u00eencerc\u00e2nd sa conserve libertatea creatiei, \u00een ciuda teribilului ei cost, nu aplica o strategie perversa. \u00cen virtutea unui motiv misterios, Dumnezeu nu vrea sa elimine aceasta dialectica dramatica a libertatii si a raului printr-un gest autocratic care ar pacifica lumea, sacrific\u00e2ndu-i libertatea.<\/p>\n

NOTE:<\/strong><\/p>\n

1. Slavoj Zizek, The Puppet and the Dwarf. The Perverse Core of Christianity, Massachusetts Institute of Technology, 2003.
\n2. Op.cit., p.28.
\n3. Op.cit., p.13.
\n4. Op.cit., p.14.
\n5. Op.cit., p.88.
\n6. Op.cit., p. 137.<\/p><\/blockquote>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Slavoj Zizek propune o interpretare cel putin stranie a crestinismului \u00een lucrarea sa The Puppet and the Dwarf. The Perverse Core of Christianity1\u00a0 (interpretare dezvoltata si cu alte ocazii). Aceasta hermeneutica aproape conspirationala care pretinde ca devoaleaza presupozitii uitate sau ascunse datorita caracterului lor suparator presupune, totusi, faptul ca crestinismul ar fi ceva anume si… Cite\u0219te mai mult »Teologia perversa a lui Zizek (I)<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[17],"tags":[4395,4394,4393,4396,4397],"class_list":["post-5862","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-ideilor","tag-perverse-christianity","tag-interpretare-a-crestinismului","tag-slavoj-zizek","tag-teologie-perversa","tag-the-puppet-and-the-dwarf-the-perverse-core-of-christianity"],"views":3325,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/5862","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=5862"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/5862\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=5862"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=5862"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=5862"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}