Pregatindu-si, prin 1968, editia celor cinci volume din \u201ePagini de critica literara\u201c, Vladimir Streinu \u00eesi punea opera sub semnul \u201emilitantismului estetic\u201c. Considerat \u00een epoca \u201earbitrul elegantei critice\u201c, nu doar pentru stilul \u00een acelasi timp delicat si raspicat, ci si pentru atitudinea constant echilibrata, fara partizanatul niciunui exces, Streinu face parte din a treia \u201egeneratie postmaioresciana\u201c, regasindu-se pe aceeasi baricada a autonomiei esteticului cu P. Constantinescu, S. Cioculescu,
\nG. Calinescu, Perpessicius, T. Vianu. Cu primii doi va avea afinitati mai profunde, str\u00e2ng\u00e2ndu-se laolalta nu doar \u00een paginile celor doua serii ale revistei \u201eKalende\u201c, ci si \u00een atitudinea \u201eintelectualista\u201c fata de cultura si literatura. Ca si Pompiliu, Streinu este si el un cronicar asiduu care va cuprinde cvasitotalitatea literaturii dintre razboaie, particip\u00e2nd la dezbaterile epocii si retrag\u00e2ndu-se, dupa razboi, \u00een studii de stilistica si folclor, pentru a reveni, \u00een ultimii ani, din nou la comentariul de actualitate, aplicat sau reflexiv. Opera sa de cronicar, valorificata si \u00een c\u00e2teva studii consistente dedicate marilor poeti interbelici, refera, asadar, despre miscarea literara dintre razboaie si despre cea contemporana, de dupa paranteza proletcultista.
\nStreinu a luat si el parte la dezbaterile duse pe seama specificului national, polemiz\u00e2nd cu comandoul g\u00e2ndirist. Pentru Streinu, specificul este \u201eo realitate spirituala\u201c naturala, fiind, zice el, \u201eca umbletul sau ca respiratia\u201c. Analiza specificului si mai ales normarea lui pot constitui acte fatale, \u00eentruc\u00e2t \u201ecine cauta sa-si dea seama de actul respirator \u00eenceteaza sa mai respire\u201c. \u00cen spatiul creatiei literare, specificul se manifesta ca un dat natural; el nu este \u201eun program\u201c, la care se poate adera ori ba, ci o \u201econduita individual-sociala\u201c care transcende posibilitatile de optiune. Este, deci, \u201eun act de viata sau un mod de existenta\u201c, nu o doctrina ori alta. Constientizat sau ba, el se manifesta ca o realitate inalienabila. Streinu nu vede \u00eensa specificul ca pe o calamitate metafizica; pentru el specificul e o procesualitate, un fenomen \u00een evolutie, nu unul \u00eenghetat odata pentru totdeauna. Specificul apare odata cu formarea limbii (\u00een care Streinu descifreaza un instinct al latinizarii) si a folclorului, fac\u00e2nd saltul \u00een constienta prin literatura culta. Eroarea esentiala a doctrinarilor specifisti consta \u00een \u201emodul regresiv\u201c \u00een care proiecteaza specificul, trimit\u00e2ndu-l mereu spre arhaitatea rurala si fac\u00e2nd astfel \u201edin plugul de lemn un simbol al specificitatii\u201c. Caut\u00e2ndu-l \u00een \u201eideea vietii primitive\u201c, vazuta ca depozit pur de originare, doctrinarii specifismului au \u00eempins si literatura spre exaltarea \u201emizeriei taranesti\u201c. Streinu este dintre cei care disociaza net etnicul de estetic, desi, pentru el, \u201evalorile artistice sunt realitati solidare cu mediul si istoria care le-a produs\u201c. Specificul \u00eensusi trebuie raportat la \u201efactorii care \u00eei determina dinamica\u201c, realitatea lui nefiind una \u201estatistica\u201c. \u00centre acesti factori ce au impact dinamic asupra specificului Streinu numara, mai \u00eent\u00e2i, epoca si continentul. De obicei, specificul e definit prin traditie, dar, afirma el, nici traditia nu e \u201eo realitate statica\u201c. Ba dimpotriva, \u201etraditia \u00eensumeaza un numar de revolutii asimilate\u201c. Iar daca traditia reprezinta \u201e\u00eensumarea revolutiilor\u201c, un rol tot at\u00e2t de consistent \u00een definirea specificului revine literaturii culte, la paritate cu limba si folclorul. Doar \u00eempreuna, aceste elemente \u201edate\u201c si \u201eacumulate\u201c, intercondition\u00e2ndu-se, pot defini identitatea noastra spirituala. Aceasta traditie dinamica \u201ese constituie din trecut ca si din viitor\u201c, trecutul fiind el \u00eensusi \u201eun agent al actualitatii\u201c. Traditia \u201ee o valoare \u00een curgere\u201c, deschisa, \u00eemprospatata de o \u201etraditie a \u00eennoirii\u201c. Critica literara trebuie sa fie egal de atenta at\u00e2t la valorile \u201ede mutatie\u201c, \u201ede \u00eennoire\u201c, c\u00e2t si la puterea de \u201epreformatie\u201c pe care o induce, unei literaturi, traditia. Aceasta nu e \u201econformism etnicist\u201c si nici reverie regresiva, ci o matrice deschisa, mereu \u00een proces de redimensionare. Traditia trebuie vazuta \u201eca proces actual\u201c.
\nTrecut de la poezie la critica (\u00eenceputurile lui sunt de poet), Streinu se dovedeste cel mai exigent combatant al criticii estetice. Elabor\u00e2ndu-si studiul despre \u201eTudor Arghezi\u201c, el constata ca poetul a fost judecat mai ales prin categorii psihologice sau morale si cere criticii sa faca saltul din \u201epsihologic \u00een estetic\u201c. Aceasta cu at\u00e2t mai mult cu c\u00e2t \u201ea contura \u00een mod exclusiv un profil moral, cunoscut mai dinainte de la alti poeti, se pare ca nu este o \u00eendeletnicire de critic\u201c. Eseul moral, perspectiva psihologica \u00een analiza creatiei poetice \u00eesi au rost doar acolo unde e vorba de poeti care inoveaza \u00een dimensiune tipologica. Pentru ceilalti, care repeta \u00een game variate aceasta tipologie, critica trebuie sa se multumeasca a le \u00eenvedera \u201enumai mestesugul si aplicatia\u201c. \u201eA glosa psihologic orice activitate poetica este o operatie ce, neapartin\u00e2nd criticii, vadeste un viciu de cugetare\u201c. Or, asa cum se practica atunci la noi, critica pare facuta doar cu \u201escopul unic de a vulgariza o simtire de poet\u201c. Asemenea analize sunt \u00eensa irelevante pentru universul poetic si, desi \u201eliteratura este (…) c\u00e2mpul nespatial al unor stari de constiinta\u201c, critica \u201eare obligatia\u201c de a le considera ca atare doar c\u00e2nd acestea se exprima \u201e\u00eent\u00e2ia oara\u201c. Inventarul si analiza lor sunt de cuviinta doar \u00een cazul poetilor care le inaugureaza ca teme si tipologii literare. Pornind de la aceasta exigenta, daca nu total antipsihologica, macar drastic restrictiva, Streinu va stabili, pentru propria scara critica, trei clase valorice. Critica sa va fi \u201etipologica\u201c atunci c\u00e2nd se va ocupa de \u201emarii creatori ai unei sensibilitati si ai unei formule\u201c, acestora analiz\u00e2ndu-li-se at\u00e2t psihologia, c\u00e2t si procedeele artistice; va fi \u201ediferentiala\u201c c\u00e2nd va avea \u00een vedere \u201escriitori ob\u00e2rsiti dintr-o sensibilitate deja creata, dar cu o nota originala \u00een prelungirea acesteia sau \u00een contra ei\u201c; aici analiza va specifica \u201enumai adaosul psihologic\u201c si, fireste, sistemul procedural; si, \u00een fine, va fi o critica strict \u201etehnica\u201c (de tip stilistic, figuri si tropi, tehnici de constructie etc.) atunci c\u00e2nd se va \u00eent\u00e2lni cu scriitori a caror formula psihologica e total cunoscuta.
\n\u00cen locul acestor portrete morale sau fise psihologice, Streinu va propune, ca mult mai adecvata \u00een valorificarea originalitatii unui scriitor, perspectiva \u2013 sau teoria \u2013 \u201edubletelor artistice\u201c. El va vorbi, astfel, de \u201ecarentele nutritive ale spiritului\u201c sau de \u201edefectele constitutive\u201c, vazute \u00eentr-un raport dialectic cu o \u00eensusire pozitiva (psihologic vorbind) si tot at\u00e2t de eficiente \u00een productia de efecte artistice (pe l\u00e2nga celebra facult\u00e9 maitresse a lui H. Taine intra astfel, \u00een aprecierea valorii si identitatii unui scriitor, si ceva de tipul, sa zicem, \u201edefectului dominant\u201c, un fel de \u201ecliseu negativ al trasaturii caracteristice\u201c). O calitate literara se poate, asadar, naste si dintr-o carenta de structura (psihologica, spirituala etc.). Unde nu opereaza o calitate, opereaza \u201edefectul\u201c ei compensator. Critica literara trebuie sa-si gaseasca o cale spre surprinderea \u201erealitatii lunecoase a unicului\u201c din opera literara. Dar \u201efrumosul artistic\u201c nu este un simplu \u201eechilibru de calitati pozitive\u201c; alaturi de acestea, \u00een str\u00e2nsa conexiune cu ele, \u201estau valorile negative si numai \u00eempreuna, condition\u00e2ndu-se reciproc, ele sustin echilibrul operei de arta\u201c. Aceste binomuri dialectice, unind \u201ecalitati si defecte\u201c si \u201edispuse \u00een dublete fundamentale\u201c, \u201eaproximeaza mai str\u00e2ns unicitatea fiecarui artist \u00een parte\u201c, fata de simpla fisa morala sau psihologica. Exista \u201eminusuri vitale\u201c care \u201ealimenteaza valorile artistice\u201c. Punctul de plecare al acestei perspective e stabilit de Streinu \u00een chiar structura personalitatii umane. \u201eDubletul caracterologic e o valoare psihologica unitara\u201c, calitatea si contrariul ei afl\u00e2ndu-se \u00eentr-un raport de \u201enecesitate\u201c, nu \u00eentr-unul de contrarietate \u2013 si cu at\u00e2t mai putin de excludere. \u201eOpera de arta, conchide Streinu, \/…\/ va fi un complex de calitati si defecte conexe, care se conditioneaza reciproc\u201c. \u201eDubletele artistice fundamentale sunt valori vii, unitati concrete\u201c, dar aceasta nu \u00eenseamna ca intuitia critica nu trebuie \u201esilita\u201c sa treaca dincolo de ele. De la ansamblul \u201edubletelor artistice, de la ramificatiile si raporturile lor \u00eentre ele\u201c, capatam \u00eensa o aproximare mai corecta a \u201eunicitatii artistice\u201c. Ele sunt \u201eo modalitate de aproximare a unicitatii artistice\u201c. Ceea ce ram\u00e2ne dincolo \u2013 dincolo de ceea ce poate fi investigat \u00een aceasta unicitate \u2013 tine, dupa Streinu, de purul mister al artei.
\nDespre aceasta natura misterioasa a artei Streinu a vorbit \u00een repetate r\u00e2nduri. \u201eE un prag \u00een orice lucrare literara de valoare peste care criticul nu trece\u201c, afirma el. \u201eSubstanta poetica\u201c fiind prin natura ei \u201efluida\u201c sau \u201eaburoasa\u201c, ea nu poate fi captata \u00een \u201eformule abstracte\u201c. \u201eVocabularul critic, fiind opus vocabularului poetic, acopera numai o infima parte din realitatea artistica\u201c. De aceea, analiza cedeaza pasul intuitiei iar \u00een limbajul abstract, conceptual, irupe \u201elimbajul sugestiv\u201c. Critica poate circumscrie si aproxima un fenomen poetic, ea nu poate \u00eensa analiza \u201epunctul nuclear al creatiei\u201c, acesta put\u00e2nd fi doar intuit. \u201eDramatismul \u00eendeletnicirii de critic\u201c consta tocmai \u00een \u00eencercarea de a \u201eexplica inexplicabilul\u201c, criticul traind dintr-un \u201eprincipiu de melancolie\u201c. El sta \u00een fata unei dileme fara solutie: fie \u201eram\u00e2ne credincios instrumentului rigid cu care trebuie sa lucreze\u201c \u2013 limbajul abstract, analitic, \u2013 si \u201eatunci rezultatele de cunoastere a operei comentate se minimalizeaza\u201c, fie \u201erenunta la aparatul intelectual\u201c si foloseste ca unealta de lucru exclamatia. \u201e\u00cen primul caz, se tine departe de obiect; \u00een celalalt \u2013 dispare \u00een el; \u00een am\u00e2ndoua \u2013 rataceste\u201c. O solutie ar putea fi \u201eobiectivitatea\u201c spiritului critic. \u00cen critica, obiectivitatea \u00eenseamna \u201eaplicare la obiect\u201c. Aceasta \u201eaplicare\u201c nu-i va reusi \u00eensa \u201eideologului\u201c \u201ecoplesit de idei dob\u00e2ndite\u201c si care va judeca literatura \u00een raport cu ele. Ea poate fi facuta doar de criticul care, \u201eajung\u00e2nd prin uitare momentana la o nestiinta edenica \u00eesi va \u00eensusi natura concreta a lucrarii artistice\u201c. Streinu joaca aici \u00een supunerea fericita a spiritului critic fata de spiritul operei, bat\u00e2nd la usa criticii de identificare. Dar daca aceasta ar putea fi \u201eobiectivitatea\u201c, \u00een ce ar consta spiritul critic \u00eensusi? Streinu va da doar o definitie negativa: el nu este \u201espirit politic; nu este atitudine interesata (nici prin amor propriu); nu este sectarism; nu este fanatism, nu este opera de propaganda, nu \u2013 campanie jurnalistica, nu \u2013 apel la dispozitie publica, nu \u2013 ton \u00eenversunat, nu \u2013 at\u00e2tare\u201c. Precum se vede, negatiile converg spre valorificarea echilibrului si autonomiei, inclusiv de constiinta.
\nCritica se deosebeste de celelalte institutii ale literaturii prin \u201econditia ei reflexiva\u201c. Ea nu este dec\u00e2t o \u201eestetica practica\u201c, ce se margineste la \u201eexplicarea\u201c ori \u201edefinirea\u201c acestor valori empirice care sunt operele. Daca legatura dintre critica si opera concreta se relaxeaza, comentariul critic se amplifica; dar se si pierde \u00een studii istorice, psihologice sau de stiinta a \u201efrumosului\u201c. Critica trebuie sa vizeze \u00een primul r\u00e2nd \u201erealitatea nucleara a obiectului\u201c, din natura acestuia deduc\u00e2ndu-si at\u00e2t \u201emetodele de lucru potrivite\u201c, c\u00e2t si \u201emijloacele de expunere a rezultatelor\u201c. \u00cen privinta \u201estilului critic\u201c s-a acreditat prejudecata unuia exclusiv abstract, redus la o \u201eprezentare scheletica\u201c a operei. Critica are nevoie \u00eensa si de \u201eprecizia impreciziei\u201c, caci ea nu poate traduce \u00een dictionar abstract \u201econcretul necategorial al artei\u201c, \u201emisterul vibrator\u201c al acesteia. \u201eCriticului, zice Streinu, c\u00e2ta vreme se mentine la aproximarea cea mai stricta a operei, \u00eei \u00eenfloreste de la sine condeiul \u00een m\u00e2na ca toiagul lui Aaron\u201c. Criticul recurge la limbajul plastic, la metafora critica, atunci c\u00e2nd nu mai are posibilitatea de a formula rational, abstract, fara pierderi, cuprinsul unei intuitii; abia c\u00e2nd \u201eajunge sa se loveasca de refuzul la definitie al operei de arta\u201c el \u00eesi c\u00e2stiga libertatea plasticizarii, dar si atunci \u201e\u00een vederea claritatii\u201c. \u201eScrisul artistic \u00een critica literara\u201c e justificat nu doar de \u201efirea concreta a artei\u201c, \u201ecare nu se \u00eencredinteaza cuvintelor abstracte\u201c, ci si de \u201estructura morala\u201c, de temperamentul criticului. \u201eComentariu intelectual la comentariu sensibil\u201c, critica e, de fapt, \u201eliteratura critica\u201c.
\n\u00cen privinta metodelor critice Streinu s-a exprimat, de asemenea, \u00een c\u00e2teva r\u00e2nduri, de regula vorbind despre vanitatea lor si a spiritului de metoda (desi a fost obligat, totusi, sa practice stilistica). Fiece metoda are doar \u201evaloarea celui ce o practica\u201c, desi critica \u00eensasi s-a nascut \u201edin eroarea spiritelor normative ca literatura e un mestesug ca oricare altul, put\u00e2ndu-se, prin urmare, \u00eenvata dupa ceea ce s-a facut mai \u00eenainte\u201c. \u201eJudecata estetica nu este \u00eensa o judecata de categorie, ea trebuind sa vizeze la unic\u201c. Or, \u201eunicul\u201c e chiar ceea ce nu s-a facut mai \u00eenainte, deci nu poate fi \u00eenvatat. Streinu e \u00eempotriva \u201espiritului de metoda\u201c \u00een general, deoarece \u201emetoda critica \u00eenseamna determinism critic. Cine adopta orice metoda, profeseaza implicit convingerea ca poate determina caracterul intim al artei prin psihologia artistului, prin biografia lui, prin mediul familial, intelectual, social si cosmic, prin sistem economic, prin clasa, nationalitate, rasa etc.\u201c. Metoda presupune credinta primitiva ca opera traduce \u201e\u00een planul expresiei\u201c o psihologie, o biografie, o epoca etc. (dar, de fapt, dupa estetica moderna, ea nu traduce, deoarece creatia se face prin \u201edivergenta, prin compensatie\u201c fata de realitate, fie ea psihologica, sociala sau de alta natura). \u201eSpiritul de metoda nu este un semn de vocatie critica\u201c, deoarece el cauta spiritul creator \u00een valori de conjunctura si crede ca explica misteriozitatea operei prin cauzalitati exterioare, abia incidentale.
\nMetoda istorica, prin re\u00eenvierea unor epoci \u00eentregi \u201eca moravuri si deprinderi, ca superstitii si credinte, ca stari politice, civilizatie si cultura\u201c, cauta \u201ecaracterul secret al frumusetii artistice\u201c acolo unde acesta \u201enu este\u201c. Cum \u00eensa nimic nu explica prin ce miracol, din acelasi complex spiritual si de cultura, dintr-un mediu identic, pot iesi scriitori at\u00e2t de diferiti, metoda istorica are o foarte rarefiata competenta \u00een justificarea operei de arta. Tot \u00eentr-o aventura exterioara atrage literatura si critica psihologica, aceea care-i cauta temeiul \u00een \u201epsihologia individului creator si \u00een reactiunile particulare de sensibilitate ale autorului\u201c. (documentele aferente \u2013 jurnale, scrisori, marturii etc., din care \u201ese deduce\u201c opera). Menirea criticii este \u00eensa aceea de a \u201edefini ceea ce este original \u00eentr-o scriere, de a-i surprinde unicitatea\u201c ori macar de a tinde la aceasta, av\u00e2nd \u00een vedere ca opera de arta este \u201eo realitate-limita a \u00eentelegerii noastre\u201c. \u00cen baza acestei exigente, critica \u201etinde la individual, nu la general\u201c, ea vrea sa formuleze \u201eparticularitatea neclasificabila\u201c, sa sublinieze elementele care-l scot pe scriitor \u201edin orice lege, si nu legea care \u00eel cuprinde\u201c. \u00centrebarea criticului \u201econstient de rostul sau\u201c este, asadar: \u201eCe este ciudat, nou, exceptional, unic \u00een scrierea de care ma ocup?\u201c. Iar acestei \u00eentrebari nu i se pot cauta raspunsuri colaterale, pe l\u00e2nga opera, prin viata scriitorului, prin starea societatii etc.
\nStreinu a acordat o atentie egala poeziei, prozei si criticii, dar problemele conceptului poetic l-au atras mai \u00eendeaproape dec\u00e2t cele ale prozei, \u00een definirea lui pun\u00e2nd un deosebit angajament teoretic, pasiune si constanta (Streinu e unul din putinii nostri critici cu instinctul inefabilului). Fara sa-l preocupe deosebirile de gen, trase dintr-o eventuala deosebire de conditie, el porneste de la o esentiala disjunctie a \u201emodurilor g\u00e2ndirii omenesti\u201c (nu de la modalitatile exprimarii), constat\u00e2nd ca acestea sunt, \u00een fond, doua: \u201eg\u00e2ndirea-proza, care afirma, contrazice, argumenteaza discuta, \u00eenchin\u00e2ndu-se Logicii, si g\u00e2ndirea-poezie, care insinueaza, ispiteste, c\u00e2nta, \u00eenchin\u00e2ndu-se Fantaziei\u201c. \u201eStarea poetica a constiintei\u201c e \u00eensa una scurta, fulguranta, asa \u00eenc\u00e2t chiar si cei mai mari poeti sunt obligati sa umple \u201eintermitentele\u201c cu partituri ce tin de \u201eg\u00e2ndirea-proza\u201c. \u201eValoarea unei opere nu scade prin\u201c asemenea interventii oportune, ba chiar \u2013 zice Streinu \u2013 \u201eeste necesar ca poetul sa se serveasca de picioare c\u00e2nd aripile ostenesc\u201c. Aceasta coabitare a celor doua moduri ale g\u00e2ndirii nu e solicitata doar de debilitatea starii poetice, de fulguranta ei, ci de \u00eensasi conditia \u201eimpura\u201c a artei. \u201eOrice frumusete, \u00een conditia ei constitutiva, este \/…\/ impura\u201c. Poezia pura, de fulguratii \u00eensirate, sau poezia \u00een sine, ori poezia absoluta sunt \u201edenumiri diferite date de metafizicieni cu vocatie nedeslusita unei imposibilitati dovedite\u201c. Baza de selectie a poetului este \u00eentreg universul uman, iar el nu trebuie \u201esa se fereasca de impuritati, ci numai de tirania uneia\u201c. \u201eElectroliza poeziei, ca si \u00een cazul apei, dovedeste ca o anumita combinatie de corpi simpli \u00eei sta la baza, fara ca ea \u00eensasi sa fie un corp simplu\u201c. Poezia are la baza o eterogenitate, caci \u201euniversul estetic este \u00een primul r\u00e2nd relational\u201c. Chiar frumosul natural, \u201edat\u201c, se vadeste \u00eentr-un raport dintre doua forme sau elemente. Arta, ca serie suprapusa peste frumosul natural, \u201eexprima tocmai momentul de conexiune al constiintei noastre cu natura\u201c. Cu c\u00e2t numarul acestor relatii e mai mare, cu at\u00e2t arta e mai profunda, mai complexa. Poezia este si ea o valoare \u201ede relatie\u201c, de \u201eraport stabilit prin fantazie \u00eentre doua sau mai multe fenomene, \u00eentre doua sau mai multe serii de fenomene, put\u00e2nd tinde totdeauna la complexitate, niciodata la puritate\u201c.
\nDesi Streinu a fost unul din cei mai subtili analisti si interpreti ai poeziei noastre \u2013 si nu numai \u2013 moderne, el a taxat cu severitate excesele acestei poetici. Analiz\u00e2nd drumul pe care s-a elaborat conceptul modern de poezie \u2013 \u00een care lui Poe \u00eei revine momentul crucial \u2013 el vorbeste de un proces tot mai accentuat de desocializare a poeziei. Literatura clasica era expresia unei arte sociale, iar scriitorii clasici se m\u00e2ndreau cu functia lor sociala de exponenti ai comunitatii. Odata cu romantismul, poezia a facut pasul de la social la individual, iar poetii moderni vor trece de la individual spre capriciu. Acest \u201eproces al desocializarii artei\u201c a dus la \u201etristele originalitati moderne, un personalism exploziv, regretabile obscuritati pithiace\u201c. Poezia contemporana a ajuns sa se grupeze \u201e\u00een jurul sensului antisocial\u201c, \u201epe cultul strict al capriciului de sensibilitate si fantezie\u201c. O patologie a modernitatii rom\u00e2nesti studiaza Streinu \u00een \u201eO perspectiva asupra poeziei noastre actuale\u201c. \u00centre bolile modernitatii vom gasi si \u201elirismul abstract\u201c, un fel de \u201esimplu exercitiu de \u00eenot pe uscat\u201c \u00een care \u201eperspectivele intelectuale \u00eenlocuiesc \/\u2026\/ trairea \u00een emotie a poetului, reliefurile concrete de exprimare se preschimba \u00een suprafete metalice\u201c iar \u201econstiinta de mijloacele poetice\u201c \u2013 sau luciditatea \u2013 \u00eel face pe fiecare sa compuna c\u00e2te-o arta poetica. O si mai hotar\u00e2ta opozitie face Streinu suprarealismului, de la care critica nici nu poate pretinde \u201eopere contemplabile\u201c, pornit cum e \u201esa creeze numai o stare de spirit si nu o estetica\u201c. Pentru Streinu p\u00e2nda \u201efluxului inconstient\u201c si celelalte tehnici de sondare suprarealiste reprezinta doar \u201efisa medico-psihologica a productiei suprarealiste\u201c. \u00centr-o stare si mai patologica gaseste el suprarealismul rom\u00e2nesc (Paul Paun, Gellu Naum, Virgil Teodorescu), ai carui militanti \u00eent\u00e2rziati i se par simpli \u201evoluntari ai servilismului literar\u201c. Suprarealismul, nefiind interesat de poem, ci de fisa psihologica, nu este o scoala literara. Un alt import pripit pentru literatura noastra i se pare pornirea antistilistica. \u201eNici n-am apucat bine sa avem scriitori, la care stilul sa fi devenit practica obositoare sau viciu, si ne-am trezit deodata dezgustati de un formalism care de fapt ne-a lipsit\u201c. Conceptul de autenticitate a degenerat la tinerii scriitori, deveniti niste Tremurici care profeseaza \u201edispretul de vestm\u00e2ntul artistic, dispretul expresiei si al stilului care, dupa ei, ar fi av\u00e2nd neajunsul ca ascunde nuditatea vietii si deci ar fi \u00eempiedic\u00e2nd o sensibilitate sa se arate autentica\u201c. Echilibrat \u00een atitudini, Streinu avea si gustul \u201eechilibrat\u201c.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"
Pregatindu-si, prin 1968, editia celor cinci volume din \u201ePagini de critica literara\u201c, Vladimir Streinu \u00eesi punea opera sub semnul \u201emilitantismului estetic\u201c. Considerat \u00een epoca \u201earbitrul elegantei critice\u201c, nu doar pentru stilul \u00een acelasi timp delicat si raspicat, ci si pentru atitudinea constant echilibrata, fara partizanatul niciunui exces, Streinu face parte din a treia \u201egeneratie postmaioresciana\u201c,… Cite\u0219te mai mult »Vladimir Streinu sau militantismul estetic<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[1711,4380,4378,4379],"class_list":["post-5840","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara","tag-critica-literara","tag-etnic-si-estetic","tag-militantismul-estetic","tag-vladimir-streinu"],"views":2265,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/5840","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=5840"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/5840\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=5840"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=5840"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=5840"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}