{"id":579,"date":"2009-12-10T13:39:45","date_gmt":"2009-12-10T11:39:45","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=579"},"modified":"2009-12-10T13:40:03","modified_gmt":"2009-12-10T11:40:03","slug":"efectul-houellebecq","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/efectul-houellebecq\/","title":{"rendered":"Efectul Houellebecq"},"content":{"rendered":"

Adrian Schiop, Zero grade Kelvin, Editura Polirom, Iasi, 2009, 256 p.<\/strong><\/em><\/p><\/blockquote>\n

Chiar daca nu se potrivea dec\u00e2t in mica masura profilului, primul roman al lui Adrian Schiop (\u201epe bune\/ pe invers\u201c, Polirom, 2004) a servit de minune bovarismelor cronicarilor nostri de acum cinci ani, reusind sa joace credibil \u2013 p\u00e2na la un punct \u2013 rolul de manifest contracultural, de pledoarie in favoarea unei marginalitati cu alura de underground intelectual si de sexualitate devianta. Si totusi, cartea nu prea avea de-a face cu asa ceva: dincolo de faptul ca in \u201epe bune\/ pe invers\u201c orientarea sexuala a protagonistului era pe c\u00e2t de incerta, pe at\u00e2t de discret revendicata, notele de subcultura ale cartii actionau intr-un spatiu exclusiv privat, fara sa se reclame de la o retorica a emanciparii si fara sa devina astfel o atitudine politica la adresa establishment-ului. De altfel, cadrul pare sa ram\u00e2na acelasi in noul roman al lui Adrian Schiop (\u201eZero grade Kelvin\u201c), care isi restr\u00e2nge c\u00e2mpul de observatie in jurul a ceea ce protagonistul numeste \u201efamilia grunge\u201c \u2013 \u201eFamilie grunge e c\u00e2nd te-ai trezit singur cu o m\u00e2na de prieteni, c\u00e2nd locuiesti impreuna, dar nu te futi, nu faci copii\u201c \u2013 si care, prin aceasta, nu schimba fundamental datele din volumul precedent. E drept ca actiunea cartii s-a mutat aici din Clujul (inca) bigot al anilor ’90 in Noua Zeelanda a travellerilor inceputului de mileniu, ca voyeurismele, frotajele si acuplarile au devenit acum mai dese si mai dure (bif\u00e2nd chiar si o scena de homosexualitate pedofila) si ca discursul \u201eneangajat\u201c al naratorului tinde sa devina de aceasta data o portavoce a lui Michel Houellebecq.
\nRoluri fluide si versatile
\nInsa, in ciuda unor asemenea liftinguri, \u201eZero grade Kelvin\u201c nu este un roman exotic, unul care sa mizeze pe asumarea conditiei emigrantului, pe exhibarea alteritatii si pe exploatarea diferentelor culturale. Dimpotriva, as zice ca in melting pot-ul din Noua Zeelanda, unde, asemenea protagonistului sau (auto)fictional, Adrian Schiop a lucrat ca zugrav in 2002-2003, naratorul descopera mai degraba o natura umana comuna (hedonista, abulica si depersonalizata) dec\u00e2t un caleidoscop de habitudini si mentalitati. In fond, indiferent de unde provin, rom\u00e2nii, maghiarii, sud-africanii, olandezii, japonezii si ceilalti nu difera foarte mult nici unul de altul, si nici de amicii clujeni pe care prozatorul ii descrisese in primul sau roman: ei toti sufera de un deficit de \u201erealitate\u201c, de \u201erealism\u201c sau de \u201ereal\u201c (cuvinte-fetis, ce revin obsedant in volumul lui Schiop), pe care incearca sa-l completeze\/compenseze, mai int\u00e2i si intr-un mod doar aparent paradoxal, prin asumarea \u2013 tipic occidentala, zice naratorul \u2013 a unor \u201eroluri fluide si versatile\u201c, prin productia de \u201eteorii\u201c si \u201efictiuni\u201c care sa instituie mici brese in monotonia alienarii si a apatiei cotidiene. C\u00e2t despre interactiunile curente (cele \u201epe bune\u201c), acestea se consuma in penumbra unei afectivitati \u201einghetate\u201c (la \u201ezero grade Kelvin\u201c), pe care nu reuseste sa o decongeleze nici macar luciditatea taioasa si neiertatoare cu care naratorul isi scaneaza ambientul: \u201e\u00abC\u00e2ti ani faci, Ernie?\u00bb, ma stingherea putin ca e ziua lui, oblig\u00e2ndu-ma sa ma bucur \u2013 in conditiile in care nici nu eram prieteni, nici nu ne futeam. \u00abTreizeci si trei\u00bb, mi-a z\u00e2mbit el impiedicat. Dar, la naiba, imparteam o camera de sase, iar la job eram tot timpul buza-n buza. \u00abTreizeci si trei? Frumos\u00bb, apoi n-am mai stiut ce sa zic. Intelegeam ca are nevoie de asta, o zi pe an in care sa se simta special \u2013 dar faptul ca intelegeam nu ma ajuta foarte tare.\u201c
\nDe aceea, singurele rupturi \u2013 provizorii, desigur \u2013 ale continuum-ului indistinct al senzatiilor ram\u00e2n \u201erolurile\u201c pe care personajele si le asuma cu at\u00e2t mai serios cu c\u00e2t au constiinta deplina a inutilitatii actului: \u201eNe asezam la masa, eu l\u00e2nga olandezi. Nu stiu ce sa discut, fac conversatie inteligenta, ii intreb de ce copiii nu se sperie de cai, caii sunt mari, nu arata ca animalele de companie, si tipa sta o clipa pe g\u00e2nduri si imi raspunde ca marimea nu conteaza asa de tare, si elefantii sunt animale mari, dar prietenoase. Descopar ca fata e ok, in sensul ca sta sa se g\u00e2ndeasca la lucruri fara relevanta practica, nu i se par prostii; mai degraba tipului i se par asa, el nu-si prinde urechile in discutii de-astea teoretice gratuite. Si, daca fictiunile merg, e pentru ca distreaza.\u201c Iar, c\u00e2nd epiderma cicatrizata a sentimentelor mai da, totusi, la iveala o picatura de s\u00e2nge (cum se int\u00e2mpla in cazul lui Astrid, prostituata semioligofrena care-si intretine mecanic iluzia unei studentii prelungite), reziduul emotional e savurat cu o frenezie de vampir: \u201eAs vrea sa povestesc cuiva toata povestea, cel mai probabil lui Hansie \u2013 dar ceva nu ma lasa s-o fac, ca atunci c\u00e2nd cineva te trage de m\u00e2neca; c\u00e2nd nu esti capabil de compasiune, transformi in sarbatoare orice zi c\u00e2nd simti sentimentul ala si, ca sa prelungesti starea, povestesti oricui se nimereste in preajma int\u00e2mplarea \u2013 iarasi si iarasi, p\u00e2na c\u00e2nd nu mai ram\u00e2ne nimic.\u201c
\nMoartea pasiunii
\nOr, tocmai aceste \u201eteorii\u201c si \u201efictiuni\u201c compensatorii constituie punctul forte al cartii lui Schiop. Cu at\u00e2t mai mult cu c\u00e2t acuitatea naratorului reuseste sa inlature prezumtia de autopastisa si sa le valideze mai degraba ca optimizare a formulei din volumul de debut. De altfel, in ciuda unor palide, dar nu de tot aberante conexiuni cu F\u00e2nt\u00e2neru si cu Blecher si in ciuda concurentei pe care autorul romanului de fata a int\u00e2mpinat-o mai nou in sondarea acestui teritoriu din partea lui Dan Sociu, cred ca instrumentarea mecanismului acestor RPG-uri ca tehnica de a surmonta blocajul de afectivitate si criza de identitate ram\u00e2ne, in proza noastra de dupa 2000, un brand ce poarta marca lui Adrian Schiop. In schimb, nu acelasi lucru s-ar putea spune despre cealalta cale pe care o experimenteaza naratorul \u2013 utopia sexualitatii brute, investita cu titlul de terapeutica de uz privat menita sa suplineasca, la r\u00e2ndul ei, vidul emotional: \u201eNu privarea sexuala ii omoara pe oameni, ci lipsa de contact afectiv; in definitiv suntem mamifere si mamiferele, chiar castrate, continua sa se frece cu botul de alte mamifere, au nevoie de caldura altui trup.\u201c E drept ca niscaiva aluzii (homo)sexuale si pedofile existau si in volumul de debut; dar, trec\u00e2nd peste faptul ca insistenta excesiva pe sexualitatea bruta tinde sa dezechilibreze perspectiva de ansamblu a romanului (care mizeaza, pe de alta parte, tocmai pe forta de propulsie a \u201efictiunilor\u201c), imaginarul \u201eminimal\u201c al prozatorului (cu trei puncte de reper: copiii, animalele si retardatii, adica singurele fiinte cu care \u201epoti juca cu garda jos\u201c) si, mai ales, \u201enaturismul\u201c sexual ca singura modalitate de a depasi angoasa civilizatiei (\u201eStiinta transforma cultura in natura\u201c, ni se spune in capitolul final al cartii) sunt mai degraba urme ale efectului Houellebecq dec\u00e2t indicii ale unei viziuni personale.
\nSi totusi, nu aici se afla principalul defect al romanului. In definitiv, intr-o literatura ca a noastra, care a mizat mai putin pe retete de productie proprie, c\u00e2t pe adaptarea modelelor externe, ar fi absurd sa-i reprosez lui Adrian Schiop ca are un idol francez. Si apoi, considerate in sine, chiar si sexualitatea si reveriile pedo-zoo-oligo se integreaza relativ firesc in economia cartii, ca strategie alternativa (si nu neaparat contrara \u201efictiunilor\u201c) in lupta Anti-Sistem: prin demascare\/suspendare a constr\u00e2ngerilor, in primul caz; prin supralicitare ironica, in celalalt. In orice caz, ele dau bine in fluxul narativ (c\u00e2t e…), ca sabotaje programatice ale oricarui ipotetic mega-story cu tenta ideologica sau moralizatoare. Mai ales ca tot romanul e construit in chip deliberat ca o simpla succesiune de \u201efaze\u201c, aparent egale intre ele, determinate doar de anturajul de moment (\u201ehansie, katalin, hiroaki\u201c, \u201ein the mood for love\u201c, \u201eziua lui ernie sau in fine, in fine\u201c, \u201eastrid\u201c, \u201eziua lui nicu popa\u201c etc.) si menite sa sugereze astfel at\u00e2t dezarticularea, c\u00e2t si platitudinea lumii si a senzatiilor. Desigur, procedeul se justifica in raport cu perceptia naratorului, dar tot nu reuseste sa evite plictiseala care se insinueaza, treptat, in absenta progresiei epice (de altfel, chiar Schiop recunostea, si inca din romanul precedent, ca o atare maniera conduce la \u201emoartea pasiunii prin non-narativitate\u201c). Pe de alta parte, autorul isi tradeaza propriul program prin faptul ca limiteaza actiunea cartii la perioada petrecuta in Noua Zeelanda \u2013 decupaj ce insinueaza valoarea de experienta \u201erevelatoare\u201c (deci structurata, deci ideologizata…) a evenimentelor.
\nCu adevarat deranjant e, insa, artificiul de tip Houellebecq care inrameaza romanul propriu-zis: prima (\u201efilmul mortii\u201c), dar mai ales ultima sectiune a volumului (\u201edoua specii\u201c) sunt simple prelucrari dupa distopia sexuala ce guverneaza \u201ePosibilitatea unei insule\u201c. Si, las\u00e2nd la o parte aspectul jenant al imitatiei ca atare, ele nu cadreaza deloc cu naratiunea neo-zeelandeza, las\u00e2nd impresia unei constructii de tip sandvici, in care cele doua jumatati ale \u201echiflei\u201c incearca sa flancheze \u2013 si, oarecum, sa innobileze fortat \u2013 cruditatea (sau chiar cruzimea) \u201ecarnii\u201c autenticiste. Caci, daca in \u201ePosibilitatea unei insule\u201c activitatea sectei elohimitilor era descrisa cu lux de amanunte, in \u201eZero grade Kelvin\u201c nimic nu prevesteste aparitia celor care, in \u201edoua specii\u201c, vor ajunge sa gestioneze Patrimoniul Genetic si sa protejeze Patrimoniul Mitic al umanitatii. Nepregatit cu nimic de succesiunea anterioara a evenimentelor, un asemenea final puternic ideologizat e cu at\u00e2t mai artificial cu c\u00e2t distoneaza flagrant cu dezordinea calculata de p\u00e2na atunci, pe care naratorul o cultivase intr-un mod ceva mai plauzibil. Insa, chiar si asa, \u201eZero grade Kelvin\u201c ram\u00e2ne, macar pe anumite portiuni, un roman destul de ok; at\u00e2ta doar ca mi-as fi dorit sa-l citesc mai mult pe Adrian Schiop dec\u00e2t sa-l recitesc din c\u00e2nd in c\u00e2nd, la second hand, pe Michel Houellebecq.<\/p>\n


\n<\/strong><\/em><\/p><\/blockquote>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Adrian Schiop, Zero grade Kelvin, Editura Polirom, Iasi, 2009, 256 p. Chiar daca nu se potrivea dec\u00e2t in mica masura profilului, primul roman al lui Adrian Schiop (\u201epe bune\/ pe invers\u201c, Polirom, 2004) a servit de minune bovarismelor cronicarilor nostri de acum cinci ani, reusind sa joace credibil \u2013 p\u00e2na la un punct \u2013 rolul… Cite\u0219te mai mult »Efectul Houellebecq<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[325,326],"class_list":["post-579","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara","tag-adrian-schiop","tag-zero-grade-kelvin"],"views":2300,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/579","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=579"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/579\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=579"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=579"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=579"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}