{"id":5767,"date":"2010-12-16T10:30:44","date_gmt":"2010-12-16T08:30:44","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=5767"},"modified":"2010-12-16T10:31:02","modified_gmt":"2010-12-16T08:31:02","slug":"truffaut-%e2%80%93-godard","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/truffaut-%e2%80%93-godard\/","title":{"rendered":"TRUFFAUT \u2013 GODARD"},"content":{"rendered":"

Amici si inamici, pe acelasi \u201eNou Val\u201c<\/strong><\/p>\n

\u00cen mai 2009, sectiunea Cannes Classics\u00a0 \u00eesi \u00eencheia programul cu \u201eDeux de la Vague\u201c, voind sa redefineasca astfel constiinta filmului de autor si sa consacre o etapa,\u00a0 la o jumatate de veac de la aparitia celui mai fulminant dintre evenimentele cinematografiei mondiale din ultima suta de ani. <\/strong><\/em>
\nEra un an special, venind parca sa adauge un nou semn la cam fugara reamintire a\u00a0 momentului 1968, c\u00e2nd Noul Val iesise puternic \u00een fata, p\u00e2na la a face sa se \u00eenchida portile acelei editii canneze. Documentarul \u201eDeux de la Vague\u201c\u00a0 este si ecoul acelor procese multiple, dar autorii \u00eel construiesc pe axa a doua biografii artistice de exceptie: Francois Truffaut si Jean-Luc Godard. Ei sunt polii unui discurs\u00a0 care traverseaza istoria unei arte tot mai amenintate sa-si piarda vocatia promovarii valorilor.
\nDocumentarul acesta este, astfel, \u00een primul r\u00e2nd, o lectie de viata. Asa l-am perceput la Cannes, \u00een sectiunea ce gazduia titlurile unor corifei, unde orientarea clasicizanta viza mai ales trecerea unei jumatati de secol de la Premiul de regie atribuit \u00een 1959\u00a0 capodoperei \u201eLes Quatre Cents Coups\u201c ( \u201eCele patru sute de lovituri\u201c) de Francois Truffaut.
\nAsa l-am revazut deunazi la Mannheim-Heidelberg, \u00eentr-o sala de la Standhaus, cu spectatori germani nemiscati \u00een fotolii, asa a fost proiectat la Sala \u201eElvire Popesco\u201c \u00een zilele Festivalului DaKino si asa a cutreierat el Planeta, ca un remember, venind sa certifice gloria unui curent artistic menit sa scoata din inertie o arta pe cale de a se croniciza.
\nDincolo de itinerarul acesta, prin care Noul Val Francez se ofera iarasi si iarasi ca un gest\u00a0 esential \u00een istoria artei a saptea, sa nu trecem peste faptul ca la 3 decembrie 2010 Jean-Luc Godard a \u00eemplinit\u00a0 80 de ani.
\nNascut la 6 februarie 1932 la Paris, Francois Truffaut parasea prea devreme aceasta lume, murind \u00eentr-o duminica de toamna, la 21 octombrie 1984.\u00a0 Incinerat, avea sa fie \u00eenmorm\u00e2ntat la Montmartre, fara ca bunul lui prieten de altadata, Jean-Luc, sa-l \u00eensoteasca pe ultimul drum. Perceputi ca siamezi, cei \u201edoi ai Valului\u201c devenisera din bunii amici ai afirmarii lor, inamici greu de conciliat. Fiecare, \u00eensa, \u00eesi are asigurat locul cel mai din fata, nu doar \u00een spatiul miscarii care a revolutionat cinematograful bunicilor si a facut sa dispara \u201ecalitatea franceza\u201c \u00een vetustetea ei mohor\u00e2ta, dar si \u00een paginile istoriilor de film universale. Te poti \u00eentreba acum ce anume \u00eei adunase la un loc pe acesti barbati de o trufie nemarginita, \u00eenc\u00e2t aceeasi idolatrie sa-i faca sa se \u00eendeparteze unul de celalalt.
\nSemnat regizoral de Emmanuel Laurent (fondatorul unei case de productie, \u201eFilms \u00e0 trois\u201c, autor al c\u00e2torva ecranizari, una dupa Maupassant, dar si al unor documentare de\u00a0 scurt metraj), filmul beneficiaza de participarea unuia dintre criticii cei mai \u00een voga ai momentului, Antoine de Baecque, aici \u00een calitate de scenarist. Fost redactor-sef la \u201eCahiers du cin\u00e9ma\u201c, critic, istoric si sociolog, el este totodata autorul unei monografii consacrate revistei, coordonator al unei colectii la \u201eRamsay\u201c si monograf, printre altii, si\u00a0 al lui Godard. Nu-i vorba, despre Godard au scris, ca si despre Noul Val, si alti critici si teoreticieni dintre cei mai de seama. Printre ei, de pilda, si Michel Marie de la Sorbonne Nouvelle.
\n\u201eDeux de la Vague\u201c este \u00eent\u00e2i si \u00eent\u00e2i un document \u00een sensul cel mai strict al termenului. Dar este si un gen de nonfictiune artistica. Poti constata cum creste si descreste gloria unei miscari, dar si cum, pe valurile acesteia, sunt proiectati pionii importanti, aceia care dau forta, culoarea si grandoarea. Filmul are un mod cu totul special de a structura materia, dar si de a o face, la r\u00e2ndul ei, structuranta, conform dominantei celei mai active: disputa Truffaut \u2013 Godard. C\u00e2t erau ei de apropiati, dar si de despartiti, \u00een chiar explozia canneza de la 1968, c\u00e2nd s-au str\u00e2ns, la un moment dat, \u00eentr-un fel de nisa (colocviul din La Napoule, nu departe de sediul festivalului), unde \u00een cautarea unui consens se \u00eentrevedea deja o ruptura ce avea sa explodeze \u00eentre cei doi. Godard era mult mai orgolios \u00eenca de pe atunci si mai insurgent. Truffaut avea o alta conditie a rulajului social. Sa tinem seama ca vietile lor au curs destul de diferit. Godard se stabilea la Paris venind din Elvetia rasfatului familial, cu ascendenta printre slujitorii bisericii, dar si dintr-o latura materna ce avea sa-i confere un aer distant, de independenta financiara, cu aura de descendent al bancherilor genevezi, pe c\u00e2nd Truffaut a intrat de la \u00eenceput sub semnul insecuritatii: crescut de bunici, exmatriculat, obligat la reeducare,\u00a0 dus la casa de corectie, cum ar fi la noi, dezertor, \u00eenchis, spitalizat. Ca si Godard, prieten cu Bazin, se va desparti de acesta, cumva invidios \u00een situatia c\u00e2nd un \u00eenca foarte t\u00e2nar regizor \u00eesi \u00eengaduie sa dea lectii de inventivitate teoretica unui critic cu pretentii si cu gloria incontestabila a epocii lui, lovind pe la spate afinitatile cu unii dintre cineastii ironizati. Sa nu uitam ca \u00een av\u00e2ntul sau pamfletar Truffaut \u00eei lua \u00een raspar pe Ren\u00e9 Cl\u00e9ment si Claude Autant-Lara, regizori aflati sub aripa celor de la Cahiers\u2026, a lui Bazin, dar si a lui Doniol Valcroze, cei doi redactori-sefi ai revistei. Lucru bine stiut, Truffaut a marcat decisiv teoria filmului cu articolul manifest \u201eO anumita tendinta a\u00a0 cinematografiei franceze\u201c, aparut \u00een 1954, \u00een numarul 31 al revistei \u201eCahiers du cin\u00e9ma\u201c.\u00a0 Se dusese, \u00eensa, prea repede pe linia \u201ehitchcocko-hawksiana\u201c, av\u00e2nd sa stea de vorba cu autorul \u201ePasarilor\u201c, \u00een totul mai conciliant. Cu toate acestea, \u00eei suparase pe unul c\u00e2te unul dintre cei cu care plecase la drum. Momentul \u201eNoptii americane\u201c (1973) a \u00eensemnat o cruciada estetica, o posibila batalie \u201eHernani\u201c. Godard a explodat \u00een felul lui ireconciliabil, acuz\u00e2ndu-l pe autor de cosmopolitism si de viziune conformista, departe de idealurile pentru care luptasera \u00eempreuna. Truffaut i-a dat un raspuns pe douazeci de pagini. Degeaba. St\u00e2ngismul godardian nu accepta compromisul americanizarii, promovarea unei viziuni comercializante.
\nNu voi intra prea mult nici \u00een detaliile vietii de familie. Documentarul abia ca da c\u00e2teva sugestii. Godard inaugureaza \u201eanii Karina\u201c la Cannes. Truffaut era tatal unor fetite, casatorit cu Madeleine Morgenstern, apoi cu Fanny Ardant. Dupa Anna Karina,
\nGodard s-a casatorit, destul de repede, cu Anne Wiamzemsky, av\u00e2nd sa vietuiasca nonmarital alaturi de o alta Anne (Marie Mieville), dupa 1979.
\n\u00cei leaga si altceva, \u00een planul distributiei \u2013 Jean-Pierre L\u00e9aud. Dupa moartea lui Truffaut, care-l consacrase ca Antoine Doinel, L\u00e9aud cauta sa se distanteze de Godard. Nu i-a raspuns, din aceleasi considerente, nici autorului documentarului. Ca si Godard, ceea ce i s-a si reprosat lui Emmanuel Laurent. Undeva, \u00eentr-o publicatie braziliana, cu ocazia prezentarii filmului \u00een acest an \u00een c\u00e2teva mari orase, dar \u00een primul r\u00e2nd la Rio de Janeiro, regizorul comitea o bizara impolitete fata de supravietuitorul acelor dispute. Laurent motiva absenta lui Godard prin faptul ca el este\u00a0 extrem de fragil din punct de vedere psihic, pe de o parte, iar pe de alta, consider\u00e2nd, aprioric, ca acesta nu ar fi avut \u201emare lucru de spus\u201c. Asa sa fie oare? C\u00e2nd esti departe de Franta, de Europa, tocmai la Guadalajara sau la Sao Paolo, reprezent\u00e2nd totusi propriul film, care are, fara \u00eendoiala,\u00a0 valoarea lui trans-auctoriala indeclinabila, \u00eeti poti \u00eengadui totusi si sinceritati care costa? \u00cei adusese alaturi, sa nu uitam, si razboiul cu Malraux, pentru repunerea \u00een drepturi, la conducerea Cinematecii Franceze, a lui Henri Langlois.
\nInvidios si astazi, Godard accepta cu greu ca la 3 iunie 1959 filmul \u201eCele patru sute de lovituri\u201c a\u00a0 triumfat la Cannes, unde un an mai t\u00e2rziu venea si el cu \u201eA bout de souffle\u201c (\u201e Cu sufletul la gura\u201c). Cei doi autori ai documentarului fac unele trimiteri, pedal\u00e2nd pe chipul actritelor preferate. O vezi pe Dephine Seyrig, de pilda, dar mai apare o asociere bulversanta: Jean Seberg, urmata de chipul \u00een groplan al actritei fetis a lui Dreyer, Falconetti. Unde sunt acum acesti fosti cineclubisti din Cartierul Latin? C\u00e2t de mult i-a despartit viata ca vreodata, reasez\u00e2nd lucrurile \u00een matca lor, istoria cinematografului sa-i considere fraterni \u00eentr-una si aceeasi ofensiva estetica si, dincolo de toate, sa-i\u00a0 interpreteze critic la justa lor valoare? Greu de raspuns.
\nConvenienta lor ca si complicitatea nu au tinut prea mult timp. Gestul ambiental al afirmarii ca exponenti ai Noului Val, mai exact ca doua dintre fetele cele mai relevante ale acestuia, are cu mult mai multe aspecte \u00eenca neelucidate. C\u00e2t a contat diferentierea lor estetica? Ce importanta putem atribui scaderii drastice a interesului publicului fata de spectacolul cinematografic, chiar si fata de filmele celor doi? Important este sa le studiem opera, fara partinire, acord\u00e2nd fiecaruia atentia meritata.
\nSunt, desigur, cu mult mai mult de \u201epatru sute\u201c loviturile pe care, asemenea mersului pe s\u00e2rma, \u201ecu sufletul la gura\u201c, documentarul ni le propune provocator, \u00een impactul cu\u00a0 friabila istorie la zi a unei arte despre al carei viitor stim, deocamdata, at\u00e2t de putin. \u201eDeux de la Vague\u201c \u00eendeamna sa-i descoperim si sa-i asezam la locul lor nu doar pe cei doi, dar si Valul Nou \u00een \u00eentregul sau, cu pleiada (lista din care nu pot lipsi, \u00eentre altii,\u00a0 Chabrol, Rohmer, Rivette, Resnais) ce i-a dat consistenta. Pornind de aici, putem avansa unele considerente si fata de alte valuri cinematografice, de la noi si de aiurea. Astfel, documentarul aici comentat nu este doar o lectie de viata, cum aratam, ci si una de teorie si istorie a artei filmului.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Amici si inamici, pe acelasi \u201eNou Val\u201c \u00cen mai 2009, sectiunea Cannes Classics\u00a0 \u00eesi \u00eencheia programul cu \u201eDeux de la Vague\u201c, voind sa redefineasca astfel constiinta filmului de autor si sa consacre o etapa,\u00a0 la o jumatate de veac de la aparitia celui mai fulminant dintre evenimentele cinematografiei mondiale din ultima suta de ani. Era… Cite\u0219te mai mult »TRUFFAUT \u2013 GODARD<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[66],"tags":[3414,4325,83,4324,4327,4326],"class_list":["post-5767","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-arte-media","tag-cinematografie","tag-documentarul-deux-de-la-vague","tag-film","tag-filmul-de-autor","tag-francois-truffaut","tag-noul-val"],"views":3341,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/5767","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=5767"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/5767\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=5767"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=5767"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=5767"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}