Nu stiu altii cum sunt, dar eu nu am o relatie prea fructuoasa cu Dumnezeu. Comertul meu cu divinitatea tinde dezamagitor spre zero. Sunt, \u00een termenii regretatului Henri Wald, nu un a-teu, ci un anti-teu (pornind de la prezumtia logica potrivit careia negarea divinitatii tot de o … \u00eencredintare tine, neput\u00e2nd exista cineva lipsit de orice fel de credinta, fie ea si stiintifica!). Si, translat\u00e2nd aceasta chestiune din registrul dezbaterii teologico-metafizice, ori psihologico-stiintifice, \u00een zona arenei sportive, pe court-ul de tenis, devine evident ca acolo, \u00een dreptunghiul cu linii albe, domneste un soi de Dumnezeu imanent: arbitrul. De fapt, un trib, un clan, o gasca de insi care au sacra datorie de a veghea la buna desfasurare a partidei de tenis. Unul dintre toti, cel mai bine situat altitudinal, mai la \u201e\u00eenaltime\u201c, este arbitrul-principal. El nu se schimba niciodata pe parcursul meciului. Ceilalti, arbitrii de tusa, sunt mai aproape fizic de eroii arenei, tenismanii. Ei au atributii restr\u00e2nse, gresesc mai des, pot fi corijati de arbitrul de scaun si se schimba la ocazii precise. Prin urmare, s-ar putea spune ca terenul de tenis este reglementat de un soi de politeism sui generis. Arbitrii fac si desfac, put\u00e2nd sa con-sacre o partida sau, din ignoranta, partizanat sau neglijenta, sa o distruga. Ca asa stau lucrurile o demonstreaza infinitele polemici, certuri si gesturi neortodoxe sav\u00e2rsite la adresa arbitrilor de personaje legendare ale istoriei tenisului, ca Nastase, Connors, Mc Enroe, Tarango, Safin si Djokovici.
\nBuun: ce vedem la televizor este \u00eensa una, iar ce se \u00eent\u00e2mpla cu-adevarat pe teren este alta. Nici prezenta \u00een gradene nu garanteaza o suficienta obiectivitate publicului. De pilda, \u00een 2009, daca n-as fi fost prezent pe terenul numarul unu de la Roland Garros, as fi citit probabil notatia seaca \u00een jurnalul partidei dintre Verdasco si Almagro, din turul al treilea, care consemna un avertisment pentru comentarii primit de Almagro din partea principalului Molina \u2013 si el spaniol, ca si cei doi combatanti. Dar la fata locului fiind, ba foarte aproape de terenul de joc, la c\u00e2tiva metri, am asistat la un imens moment de umor. Servea Almagro, c\u00e2nd o voce feminina din tribuna a strigat \u201eEl Guapo\u201c! Adica: \u201efrumuselule!\u201c. Nicolas s-a oprit, s-a \u00eempuns cu degetul \u00een piept a negare, spun\u00e2nd \u201eYo no\u201c (si avea 100% dreptate, caci e tare ur\u00e2tel acest tenisman!). Apoi a aratat cu degetul spre arbitrul Molina, pe urma spre Fernando Verdasco: poate el sau poate el! S-a r\u00e2s minute \u00eentregi, Almagro pierdea, dar a gasit puterea sa glumeasca, iar publicul a apreciat asta. Probabil ca si arbitrul, care \u00eensa a fost obligat sa-l atentioneze pe Nicolas…
\n\u00cen fine, cum o fi oare lumea arbitrilor de tenis? Ce g\u00e2ndesc tenismanii despre d\u00e2nsii? Care sunt relatiile dintre jucatori si arbitri? \u00centrebari la care Fabrice Santoro \u00eencearca sa raspunda \u00een frumoasa lui carte, \u201eA deux mains\u201c. Sa-l ascultam:
\n\u201eAs dori sa-mi prezint scuzele \u00een fata unora dintre arbitri: Mohamed Layani, C\u00e9dric Mourier, Pascal Maria si Bruno Rebeuh. Toti acestia sunt excelenti profesionisti. Totusi, uneori, mi-am \u00eengaduit sa-i contest, ba chiar sa-i jignesc, fiind prea acaparat de tensiunea meciului. \u00cen viata de toate zilele, eu sunt de un calm natural, ma manifest extrem de pasnic, dar cum intru pe teren emotiile-mi sporesc \u00een intensitate. Nu rareori mi-am iesit din rabdari. Asta, mai ales \u00een perioadele c\u00e2nd ma confruntam cu anumite probleme de ordin personal. \u00cen asemenea circumstante, nici nu era nevoie de prea mult ca sa izbucnesc pe teren. Meseria de arbitru de tenis este una extraordinar de dificila. Din cincizeci de aprecieri corecte noi nu o retinem dec\u00e2t pe cea de-a cincizeci si una \u2013 cea eronata. Niciodata nu-i felicitam pe arbitri pentru prestatia lor reusita. Si totusi d\u00e2nsii detin o adevarata competenta, cunosc la perfectie regulamentul jocului de tenis, se bucura de o vedere exceptionala si vadesc o impartialitate absoluta. Cu toate acestea, o greseala de arbitraj poate sa intervina \u00een orice clipa, iar daca ambii combatanti sunt tensionati, atunci o simpla eroare de apreciere primeste dimensiuni catastrofale.
\nC\u00e2nd un tenisman \u00eencepe partida, este at\u00e2t de concentrat, de abstras de la realitatea exterioara, \u00eenc\u00e2t starea sa de implicare psihica e asemanatoare cu cea din starea de somn. Greseala de arbitraj survine ca un soc, ca un zgomot care \u00eel trezeste brusc din visare. Jucatorul reactioneaza cu agresivitate la ceea ce i se pare o agresiune. Parca ma vad apropiindu-ma de scaunul arbitrului si url\u00e2ndu-i: \u201eN-ai vazut nimic, dobitocule!\u201c. De c\u00e2te ori oare, dupa ce am jignit astfel un arbitru, am revazut mental filmul jocului \u00een camera mea de hotel, rusinat, \u00eentreb\u00e2ndu-ma cum am putut sa reactionez asa pentru un punct care nici macar nu influentase decisiv partida! \u00centr-o zi m-am luat de Bruno Rebeuh, unul dintre cei mai valorosi arbitri din lume. \u00centors la hotel, mi s-a facut rau. A doua zi, dis-de-dimineata, m-am dus la un magazin de lux. I-am cumparat o cravata, pe care i-am lasat-o la receptia hotelului, av\u00e2nd alaturi un bilet pe care m\u00e2zgalisem c\u00e2teva scuze.
\nDe fapt, pot sa spun ca am luat-o devreme cu taxarea greselilor de arbitraj. C\u00e2nd am contestat prima oara o decizie, cred ca aveam cam saisprezece ani. Era \u00een 1989, disputam primul meu Roland Garros. Jucam \u00eempotriva lui David Wheaton, tenisman american. Partida a durat patru ceasuri. La doua sau trei puncte de victorie, \u00een acea maxima tensiune a finalului de meci, c\u00e2nd ma vedeam deja c\u00e2stigator, Wheaton serveste afara, dar arbitrul considera mingea \u00een favoarea iancheului. M-am dus sa verific urma lasata de minge. Pe zgura lucrurile sunt mereu clare, fusese out ca buna ziua. M-am \u00eendreptat spre arbitrul de scaun ca sa-i spun ca mingea iesise \u00een afara terenului. Acesta mi-a raspuns: \u201ePoate ca ai dreptate, dar deja am anuntat scorul, n-am cum sa revin asupra deciziei\u201c.
\nAsa era regula pe-atunci, scorul anuntat oficial nu mai putea fi modificat. N-am putut accepta o asemenea nedreptate. Eram si foarte t\u00e2nar, ma gaseam \u00een primul meu an la profesionisti, \u00eensa n-am dezarmat. M-am oprit din meci si am cerut venirea supervizorului. Arbitrul partidei i-a explicat acestuia ca anuntase deja scorul, iar eu contestam decizia. Fireste, arbitrul-principal al turneului a mentinut hotar\u00e2rea arbitrului de scaun. Nimanui nu i-a trecut prin minte sa vina si sa priveasca urma lasata de minge pe zgura. Astazi, arbitrul coboara din scaun ca sa verifice orice punct contestabil. Dar \u00een 1989 am continuat partida si am pierdut. Cred ca acel punct litigios m-a destabilizat, m-a scos din meci. \u00censa ideea ca la saisprezece ani am avut tupeul sa contest decizia unui arbitru \u00eemi trezeste astazi un z\u00e2mbet ironic\u201c (op. cit., pp. 84-86).
\nMai multe despre relatia dintre tenismani si arbitri saptam\u00e2na viitoare.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"
Nu stiu altii cum sunt, dar eu nu am o relatie prea fructuoasa cu Dumnezeu. Comertul meu cu divinitatea tinde dezamagitor spre zero. Sunt, \u00een termenii regretatului Henri Wald, nu un a-teu, ci un anti-teu (pornind de la prezumtia logica potrivit careia negarea divinitatii tot de o … \u00eencredintare tine, neput\u00e2nd exista cineva lipsit de… Cite\u0219te mai mult »Santoro: cu doua m\u00e2ini (15)<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[1],"tags":[4261,3488,898],"class_list":["post-5694","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-mozaic","tag-amintiri-santoro","tag-santoro","tag-tenis"],"views":2168,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/5694","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=5694"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/5694\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=5694"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=5694"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=5694"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}