{"id":5553,"date":"2010-12-02T11:28:34","date_gmt":"2010-12-02T09:28:34","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=5553"},"modified":"2010-12-02T11:28:47","modified_gmt":"2010-12-02T09:28:47","slug":"trotki-si-orhideele-salbatice-ii","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/trotki-si-orhideele-salbatice-ii\/","title":{"rendered":"Trotki si orhideele salbatice (II)"},"content":{"rendered":"

<\/strong><\/em><\/p>\n

Destul de mult timp dupa ce am citit Hegel, am crezut ca cele mai grozave doua reusite ale speciei careia \u00eei apartineam erau \u201eFenomenologia spiritului\u201c si \u201e\u00cen cautarea timpului pierdut\u201c (cartea care a luat locul orhideelor salbatice c\u00e2nd am parasit Flatbrookville pentru Chicago). Abilitatea lui Proust de a tese snobismul intelectual si social \u00eempreuna cu paducelul din jurul Combray-ului, iubirea altruista a bunicii sale, \u00eembratisarile orhidacee ale Odettei pentru Swann si ale lui Jupien pentru Charlus, si cu orice altceva ce a mai \u00eent\u00e2lnit \u2013 faptul ca a dat fiecareia din acestea ceea ce merita fara a simti nevoia de a le aduna \u00eempreuna cu ajutorul unei credinte religioase sau a unei teorii filozofice \u2013 \u00eemi pareau la fel de uimitoare ca abilitatea lui Hegel de a se arunca succesiv \u00een empirism, tragedie greceasca, crestinism, filosofie stoica si fizica newtoniana, si sa reiasa din fiecare, pregatit si dornic de ceva complet diferit. Era angajamentul voios pentru temporalitatea ireductibila pe care Hegel si Proust \u00eel aveau \u00een comun \u2013 elementul specific anti-platonic din operele lor \u2013, care parea at\u00e2t de minunat. Am\u00e2ndoi pareau capabili sa teasa tot ceea ce \u00eent\u00e2lneau \u00eentr-o naratiune fara a astepta ca naratiunea sa aiba o morala, fara a astepta ca naratiunea sa apara sub aspectul eternitatii.<\/strong><\/em>
\nCam douazeci de ani dupa ce am decis ca dorinta t\u00e2narului Hegel de a renunta sa \u00eencerce pentru eternitate fiind pur si simplu copilul timpului sau a fost raspunsul potrivit la deziluzia de Platon, m-am trezit fiind atras din nou de Dewey. Dewey \u00eemi parea acum un filosof care \u00eenvatase tot ceea ce Hegel avea de spus despre cum sa eviti certitudinea si eternitatea \u00een timp ce te imunizezi \u00eempotriva panteismului lu\u00e2ndu-l pe Darwin \u00een serios. Redescoperirea lui Dewey a coincis cu prima mea \u00eent\u00e2lnire cu Derrida (pe care i-o datorez lui Jonathan Arac, colegul meu de la Princeton). Derrida m-a condus \u00eenapoi la Heidegger, iar eu am fost surprins de asemanarile dintre criticile lui Dewey, Wittgenstein si Heidegger la adresa cartezianismului. Subit, lucrurile au \u00eenceput sa se aseze. Am crezut ca vedeam o modalitate de a \u00eembina criticismul la adresa traditiei carteziene cu istoricismul quasi-hegelian al lui Michel Foucault, Ian Hacking si Alasdair MacIntyre. Am crezut ca puteam intregra toate astea \u00eentr-o poveste quasi-heideggeriana despre tensiunile cu platonismul.
\nRezultatul acestei mici epifanii a fost o carte intitulata \u201eFilosofia si oglinda naturii\u201c. Desi nu a fost apreciata de majoritatea colegilor mei profesori de filosofie, aceasta carte a avut destul succes pe l\u00e2nga non-filosofi pentru a-mi da \u00eencrederea care p\u00e2na atunci \u00eemi lipsise. Dar \u201eFilosofia si oglinda naturii\u201c nu a facut prea multe pentru ambitiile mele adolescentine. Subiectele pe care le-am tratat \u2013 problema minte-trup, controversele din filosofia limbajului despre adevar si sens, filosofia kuhniana a stiintei \u2013, erau destul de izolate de Trotki si orhidee. Eram din nou \u00een termeni buni cu Dewey; articulasem anti-platonismul meu istoricist; reusisem \u00een sf\u00e2rsit sa \u00eenteleg ce parere aveam despre directia si valoarea miscarilor curente din filosofia analitica; \u00eei \u00eentelesesem pe majoritatea filosofilor pe care \u00eei citisem. Dar nu atinsesem nici una din \u00eentrebarile care m-au facut sa citesc filosofie \u00een primul r\u00e2nd. Nu eram mai aproape de viziunea singulara pe care, \u00een urma cu treizeci de ani, plecasem la colegiu sa o gasesc.
\n\u00cencerc\u00e2nd sa \u00eemi dau seama ce nu mersese cum trebuia, am decis gradual ca \u00eentreaga idee de a cuprinde realitatea si justitia \u00eentr-o singura viziune fusese o greseala \u2013 ca urmarirea unei asemenea viziuni a fost precis ceea ce l-a facut pe Platon sa greseasca. Mai precis, am hotar\u00e2t ca numai religia \u2013 numai o credinta nonargumentativa \u00eentr-un parinte surogat care, spre deosebire de parintele meu real, \u00eentruchipa dragostea, puterea si justitia \u00een egala masura \u2013 putea realiza trucul pe care Platon \u00eel voia reusit. De vreme ce nu-mi puteam imagina sa devin religios si \u00eentr-adevar devenisem din ce \u00een ce mai secularist, am decis ca speranta de a obtine o viziune singulara devenind filosof fusese metoda de scapare a unui ateu auto-deceptiv. Asa ca m-am decis sa scriu o carte despre ceea ce ar putea fi viata intelectuala daca am reusi sa renuntam la \u00eencercarea platonista de a cuprinde realitatea si justitia \u00eentr-o viziune singulara.
\nAcea carte \u2013 \u201eContingenta, ironie si solidaritate\u201c \u2013 sustine ca nu este necesar sa \u00eeti tesi echivalentul personal la Trotki si echivalentul personal la orhidee \u00eempreuna. Mai degraba, ar trebui sa \u00eencerci sa te lepezi de tentatia de a \u00eencerca sa \u00eeti legi responsabilitatile morale fata de ceilalti cu relatia ta fata de oricare lucru sau persoana idiosincratica pe care le iubesti cu toata inima, tot sufletul si toata mintea (sau, daca preferi, lucrurile sau persoanele de care esti obsedat). Cele doua vor coincide pentru unii \u2013 asa cum se \u00eent\u00e2mpla acelor crestini norocosi pentru care dragostea de Dumnezeu si de alte fiinte umane sunt inseparabile sau acelor revolutionari care nu sunt miscati de altceva dec\u00e2t de g\u00e2ndul la dreptatea sociala. Dar ele nu au nevoie sa coincida si nu ar trebui sa \u00eencercam prea tare sa ne propunem opusul. Deci, de exemplu, Jean-Paul Sartre \u00eemi parea sa aiba dreptate atunci c\u00e2nd denunta cautarea auto-deceptiva a lui Kant dupa certitudine, dar sa greseasca atunci c\u00e2nd \u00eel denunta pe Proust ca fiind un pampalau burghez si nefolositor, ale carui viata si scrieri erau \u00een mod egal irelevante pentru singurul lucru care conta, si anume lupta de a rasturna capitalismul.
\nViata si opera lui Proust au fost, de fapt, irelevante pentru acea lupta. Dar asta e un motiv stupid de a-l dispretui pe Proust. Este la fel de prost orientat ca dispretul lui Savonarola pentru lucrarile de arta pe care le numea \u201evanitati\u201c. Mediocritatea de acest tip sartrean sau savonarolian este genul de cautare dupa puritatea inimii \u2013 \u00eencercarea de a voi un lucru \u2013 devenita putreda. Este \u00eencercarea de a te vedea ca fiind \u00eencarnarea a ceva mai mare dec\u00e2t tine (Miscarea, Ratiunea, Binele, Sacrul), mai degraba dec\u00e2t a-ti accepta finitudinea. Cea din urma \u00eenseamna, pe l\u00e2nga alte lucruri, acceptarea ca ceea ce conteaza mai mult pentru tine ar putea fi ceva ce nu va conta niciodata prea mult pentru oameni. Echivalentul tau la orhideele mele ar putea parea mereu doar ciudat, doar idiosincratic pentru practic tot restul oamenilor. Dar asta nu e un motiv sa fii rusinat de momentele tale wordsworthiene, de persoana pe care o iubesti, de familia ta, de animalul de companie, de replicile sau versurile tale preferate, sau de bizara ta credinta religioasa. Nu e nimic sacru \u00een legatura cu universalitatea ce face ceea ce este \u00een comun, automat mai bun dec\u00e2t ceea ce nu este \u00een comun. Nu exista un privilegiu automat al unui lucru de care poti convinge pe toata lumea sa-l accepte (universalul) deasupra a ceea ce nu poti (idiosincraticul).
\nAsta \u00eenseamna ca faptul ca ai obligatii fata de ceilalti (sa nu \u00eei agresezi, sa li te alaturi \u00een \u00eencercarea de a detrona tiranii, sa \u00eei hranesti atunci c\u00e2nd sunt \u00eenfometati) nu presupune si ca ceea ce \u00eemparti cu alti oameni este mai important dec\u00e2t orice altceva. Ceea ce \u00eemparti cu ei, c\u00e2nd esti constient de asemenea obligatii morale, nu este, am argumentat eu \u00een \u201eContingenta…\u201c, \u201erationalitate\u201c, sau \u201enatura umana\u201c, sau \u201epaternitatea lui Dumnezeu\u201c, sau \u201eo cunoastere a Legii Morale\u201c, sau orice altceva \u00een afara de abilitatea de a simpatiza cu durerea celorlalti. Nu exista un motiv anume sa astepti ca sensibilitatea ta la acea durere si iubirile tale idiosincratice sa poata \u00eencapea \u00eentr-o valoare generala despre cum totul se potriveste \u00eempreuna. Pe scurt, nu exista multe motive pentru a putea spera la acea viziune singulara pe care speram sa o ating c\u00e2nd am plecat la colegiu.
\nCam at\u00e2t despre cum am ajuns sa am parerile pe care le am. Cum am spus mai devreme, multi oameni gasesc aceste pareri respingatoare. Cartea mea \u201eContingente…\u201c a primit vreo doua recenzii bune, dar acestea au fost vast depasite de recenziile care au spus ca era frivola, confuza si iresponsabila. Esenta criticilor pe care le primesc at\u00e2t din st\u00e2nga c\u00e2t si din dreapta este aproape aceeasi cu esenta criticilor \u00eendreptate catre Dewey de catre thomisti, straussisti si marxisti \u00een anii 1930 si 1940. Dewey credea, ca si mine acum, ca nu era nimic mai mare, mai permanent si mai de \u00eencredere dincolo de simtul nostru de obligatie morala \u00een fata celor \u00een suferinta dec\u00e2t un anume fenomen istoric contingent \u2013 rasp\u00e2ndirea graduala a simtului ca suferinta celorlalti conteaza, indiferent daca sunt din aceeasi familie, trib, culoare, religie, natie sau inteligenta cu noi. Aceasta idee, credea Dewey, nu poate fi demonstrata ca fiind adevarata de stiinta, religie sau filosofie \u2013 cel putin daca \u201edemonstrat a fi adevarat\u201c \u00eenseamna \u201ecapabil de a fi facut evident pentru oricine, indiferent de fondul sau\u201c. Ea nu poate fi facuta evidenta dec\u00e2t acelora pe care nu este prea t\u00e2rziu sa \u00eei aculturam \u00een propria noastra forma de viata istoric contingenta, cu dezvoltare t\u00e2rzie.
\nAcest Dewey impune o imagine a fiintelor umane ca niste copii ai timpului si spatiului lor, fara a avea vreo limita metafizica sau biologica semnificativa la plasticitatea sa. \u00censeamna ca un simt al obligatiei morale este mai degraba o problema de conditionare dec\u00e2t de patrundere. Ea, de asemenea, impune ca notiunea de patrundere (\u00een orice domeniu, fizica sau etica) ca o \u00eentrezarire a ceea ce este acolo, dincolo de orice dorinte sau nevoi umane, nu poate fi facuta coerent. Asa cum spunea William James, \u201eurma de sarpe uman este peste tot\u201c. \u201eMai exact, constiinta si gustul nostru estetic sunt, \u00een mod egal, produse ale mediului cultural \u00een care am crescut. Noi, tipurile decente, liberal umanitare (reprezentanti ai comunitatii morale din care at\u00e2t eu c\u00e2t si criticii mei facem parte) suntem doar mai norocosi, nu mai patrunzatori, dec\u00e2t huliganii cu care ne luptam\u201c.<\/p>\n

Aceasta viziune este numita, adesea cu desconsiderare, \u201erelativism cultural\u201c. Dar nu este relativista, daca asta \u00eenseamna sa spui ca oricare viziune morala este la fel de buna ca oricare alta. Viziunea noastra morala este, cred cu tarie, mult mai buna dec\u00e2t oricare alta viziune opusa, chiar daca sunt o gramada de oameni pe care nu-i vei putea niciodata converti la ea. Una este sa spui, fals, ca nu este nimic de ales \u00eentre noi si nazisti. Iar alta este sa spui, corect, ca nu exista niciun fundament comun, neutru pe care un filosof nazist experimentat si eu sa-l putem repara pentru a ne argumenta diferenta de opinii. Acel nazist si cu mine ne vom lovi cersind toate \u00eentrebarile cruciale, cert\u00e2ndu-ne \u00een cercuri.
\nSocrate si Platon au sugerat ca daca \u00eencercam destul de tare ar fi trebuit sa gasim crezurile pe care oricine le considera \u00een mod intuitiv plauzibile si ca printre acestea s-ar gasi crezuri morale ale caror implicatii, \u00eentelese pe deplin, ne-ar face virtuosi, dar si eruditi. Pentru g\u00e2nditori precum Allan Bloom (de partea straussiana) si Terry Eagleton (de partea marxista), trebuie sa existe asemenea crezuri \u2013 pivoti ficsi care determina raspunsul la \u00eentrebarea: Care alternativa morala sau politica este obiectiv valida? Pentru pragmatisti deweyeni ca mine, istoria si antropologia sunt destul pentru a arata ca nu exista acesti pivoti ficsi si ca a cauta obiectivismul este doar o problema de a gasi at\u00e2ta acord intersubiectiv c\u00e2t poti duce.
\nNu s-a schimbat mult \u00een dezbaterile filozofice care \u00eencearca sa hotarasca daca obiectivitatea este mai importanta dec\u00eet intersubiectivitatea de c\u00e2nd ma duceam eu la colegiu \u2013 sau de pe timpul c\u00e2nd Hegel se ducea la seminar. \u00cen zilele noastre, noi filosofii discutam despre \u201elimbajul moral\u201c \u00een loc de \u201eexperienta morala\u201c si despre \u201eteorii contextualiste de referinta\u201c \u00een loc de \u201erelatia dintre subiect si obiect\u201c. Dar asta e doar spuma de la suprafata. Motivele mele de a ma \u00eendeparta de vederile anti-deweyene pe care le-am absorbit la Chicago sunt cam aceleasi motive pe care Dewey le-a avut pentru a se \u00eendeparta de crestinismul evanghelic si de panteismul neo-hegelian pe care \u00eel \u00eembratisase pe la 20 de ani. Ele sunt de asemenea motivele care l-au \u00eempins pe Hegel sa se \u00eendeparteze de Kant si sa decida ca at\u00eet Dumnezeu c\u00e2t si Legea Morala trebuiau sa fie temporalizate si istoricizate pentru a fi credibile. Nu cred ca am mai multa patrundere \u00een dezbaterile despre nevoia noastra de \u201eabsoluturi\u201c dec\u00e2t aveam la 20 de ani, \u00een ciuda tuturor cartilor pe care le-am citit si a discutiilor pe care
\nle-am avut \u00een cei 40 de ani care au urmat. Tot ce au facut acei ani de citit si discutat a fost sa ma lase sa-mi descopar deziluzia de Platon \u2013 convingerea mea ca filozofia nu era de niciun ajutor atunci c\u00e2nd ai de-a face cu nazistii sau alti huligani \u2013 \u00een mai mult detaliu si pentru o mai mare raza de audiente.
\nDeocamdata doua razboaie culturale sunt purtate \u00een Statele Unite. Primul este cel descris \u00een detaliu de colegul meu James Davison Hunter \u00een informativa si comprehensiva sa carte \u201eCulture Wars: The Struggle to Define America\u201c (\u201eRazboaie culturale: Lupta pentru a defini America\u201c). Acest razboi \u2013 dintre oamenii pe care Hunter \u00eei numeste \u201eprogresivisti\u201c si cei pe care \u00eei numeste \u201eortodocsi\u201c \u2013 este important. El va decide daca tara noastra va continua de-a lungul traiectoriei trasate de Proiectul de Lege al Drepturilor (Bill of Rights), Amendamentele de Reconstructie (The Reconstruction Amendments), construirea de colegii publice, sufragiul feminin, Noua \u00centelegere (New Deal), Brown vs. Consiliul de Educatie, construirea de colegii comunitare, legislatia de drepturi civile a lui Lyndon Johnson, miscarea feminista si miscarea pentru drepturile homosexualilor. Continuarea pe aceasta traiectorie ar \u00eensemna ca America ar putea continua sa fie un exemplu de toleranta, de egalitate \u00een crestere. Dar s-ar putea ca aceasta traiectorie sa fie continuata numai at\u00e2ta timp c\u00e2t venitul mediu real al americanilor sa continue sa creasca. Asa ca 1973 s-ar putea sa fi fost \u00eenceputul sf\u00e2rsitului: sf\u00e2rsitul at\u00e2t al asteptarilor economice cresc\u00e2nde c\u00e2t si al consensului politic ce a urmat Noii \u00centelegeri. Viitorul politicii americane ar putea fi doar o serie de variatii din ce \u00een ce mai galagioase si mai de succes la propaganda Willie Horton. \u201eIt Can’t Happen Here\u201c (\u201eNu se poate \u00eent\u00e2mpla aici\u201c) de Sinclair Lewis ar putea deveni un scenariu din ce \u00een ce mai plauzibil. Spre deosebire de Hunter, eu nu simt nevoia de a fi judicios si echilibrat \u00een atitudinea mea fata de cele doua parti ale acestui prim tip de razboi cultural. \u00cei privesc pe \u201eortodocsi\u201c (oamenii care cred ca gonirea homosexualilor din armata promoveaza valorile traditionale ale familiei) ca pe aceiasi oameni onesti, decenti, avariati si dezastruosi care l-au votat pe Hitler \u00een 1933. \u00cei privesc pe \u201eprogresisti\u201c ca definind singura America de care \u00eemi pasa.
\nAl doilea razboi cultural este purtat \u00een reviste precum \u201eCritical Inquiry\u201c si \u201eSalmagundi\u201c, reviste cu preturi mari la abonamente si circulatie restr\u00e2nsa. El are loc \u00eentre aceia care vad libertatea sociala moderna ca fiind \u00een mod vital imperfecta (oamenii abil concentrati ca fiind \u201epostmodernisti\u201c) si profesori tipic democrati de st\u00e2nga ca si mine, oameni care vad ce avem ca pe o societate \u00een care tehnologia si institutiile democrate pot, cu ceva noroc, sa colaboreze pentru a spori egalitatea si a diminua suferinta. Acest razboi nu este foarte important. \u00cen ciuda cronicarilor conservatori care pretind a privi cu alarmare o vasta conspiratie (cuprinz\u00e2nd at\u00e2t postmodernistii c\u00e2t si pragmaticii) de a politiciza umanitatile si a corupe tinerii, acest razboi este doar o mica disputa \u00eenauntrul a ceea ce Hunter numeste r\u00e2ndurile \u201eprogresiviste\u201c.
\nOamenii care sunt de partea postmodernista a acestei dispute tind sa fie de acord cu parerea lui Noam Chomsky cum ca Statele Unite sunt conduse de o elita corupta al carei scop este acela de a se \u00eembogati saracind Lumea a Treia. Din aceasta perspectiva, tara noastra nu este at\u00e2t \u00een pericol de a aluneca \u00een fascism c\u00e2t este o tara ce a fost dintotdeauna quasi-fascista. Acesti oameni cred de obicei ca nimic nu se va schimba daca nu scapam de \u201eumanism\u201c, \u201eindividualism liberal\u201c si \u201etehnologism\u201c. Oamenii ca mine nu vad nimic \u00een neregula cu aceste \u2013isme, nici cu mostenirea politica si morala a Iluminismului \u2013 cu cel mai putin comun numitor al lui Mill si Marx, Trotki si Whitman, William James si Vaclav Havel. De obicei, noi deweyenii suntem sentimental patriotici c\u00e2nd vine vorba de America \u2013 dispusi sa recunoastem ca ar putea cadea \u00een fascism \u00een orice moment, dar m\u00e2ndri de trecutul ei si cu precautie plini de speranta \u00een ceea ce priveste viitorul ei.
\nMajoritatea oamenilor ce sunt de partea mea \u00een acest mic al doilea razboi cultural de lux au renuntat la socialism, \u00een lumina istoriei \u00eentreprinderilor nationalizate si a planificarii centrale \u00een Europa centrala si de est. Suntem dispusi sa recunoastem ca bunastarea oferita de capitalism este cel mai bun lucru la care ne putem astepta. Cei de partea cealalta, \u00eensa, \u00eenca insista ca nimic nu se va schimba daca nu are loc un fel de revolutie totala. Postmodernistii care se considera post-marxisti \u00eenca vor sa pastreze genul de puritate a inimii pe care Lenin se temea sa o piarda daca asculta prea mult Beethoven.
\nNu am \u00eencrederea partii \u201eortodoxe\u201c din razboiul important si nici a partii \u201epostmoderniste\u201c din cel neimportant pentru ca eu cred ca \u201epostmodernistii\u201c au dreptate filosofic, dar sunt stupizi politic si ca \u201eortodocsii\u201c gresesc filosofic si sunt periculosi politic. Spre deosebire de ortodocsi si postmodernisti, nu cred ca poti spune multe despre valoarea vederilor unui filozof asupra adevarului, obiectivitatii si a posibilitatii unei singure viziuni prin descoperirea politicii sale sau a irelevantei sale \u00een politica. Asa ca nu cred ca e important \u00een favoarea viziunii pragmatice a lui Dewey asupra adevarului faptul ca era un fervent social democrat, nici \u00eempotriva criticilor lui Heidegger la notiunile platonice asupra obiectivitatii faptul ca era nazist, nici \u00eempotriva viziunii lui Derrida asupra sensului lingvistic faptul ca cel mai influent aliat american al sau, Paul de Man, a scris vreo doua articole antisemite atunci c\u00e2nd era t\u00e2nar. Ideea ca poti evalua viziunile filosofice ale unui scriitor prin referinta la utilitatea lor politica mi se pare o versiune a proastei idei platonic-straussiene ca nu putem avea justitie p\u00e2na ce filozofii nu devin regi sau regii filosofi.
\nAt\u00e2t ortodocsii c\u00e2t si postmodernistii \u00eenca vor o conexiune str\u00e2nsa \u00eentre politica oamenilor asupra marilor probleme teoretice (teologice, metafizice, epistemologice, metafilozofice). Unii postmodernisti care initial au \u00eenteles ca entuziasmul meu pentru Derrida\u00a0 \u00eensemna ca eram de partea lor politica au decis, dupa ce au descoperit ca politica mea era cam aceeasi cu a lui Hubert Humphrey, ca m-am v\u00e2ndut. Ortodocsii tind sa creada ca oamenii care, asemenea mie si postmodernistilor, nu cred nici \u00een Dumnezeu nici \u00een vreun substitut adecvat, ar trebui sa creada ca totul este permis, ca oricine poate sa faca orice vrea. Asa ca ne spun ca suntem fie inconsistenti, fie auto-deceptivi atunci c\u00e2nd ne prezentam viziunile politice sau morale.
\nIau aceasta aproape-unanimitate din r\u00e2ndul criticilor mei pentru a arata ca majoritatea oamenilor \u2013 chiar si o multime de pretinsi postmodernisti liberati \u2013, \u00eenca t\u00e2njesc dupa ceva ce \u00eemi doream c\u00e2nd aveam 15 ani: o modalitatea de a cuprinde realitatea si dreptatea \u00eentr-o singura viziune. Mai exact, vor sa uneasca simtul lor pentru responsabilitate politica si morala cu o patrundere a determinantilor finali ai destinului nostru. Ei vor sa vada iubirea, puterea si dreptatea unindu-se ad\u00e2nc \u00een natura lucrurilor, sau \u00een sufletul uman, sau \u00een structura limbajului, sau undeva. Ei vor un fel de garantie ca acuitatea lor intelectuala si acele momente extatice speciale pe care acuitatea le permite uneori, au vreo relevanta pentru convingerile lor morale. Ei cred \u00een continuare ca virtutea si cunoasterea sunt cumva legate \u2013 ca a avea dreptate asupra problemelor filosofice este important pentru a actiona corect. Eu cred ca este important numai ocazional si incidental.
\nNu vreau totusi sa argumentez ca filosofia este nefolositoare social. Daca nu ar fi fost Platon, crestinii ar fi avut mari probleme sa v\u00e2nda ideea ca Dumnezeu \u00eentr-adevar voia de la noi iubire frateasca. Daca nu ar fi fost Kant, secolului al XIX-lea i-ar fi fost mai greu sa \u00eempace etica crestina cu povestea lui Darwin despre originea omului. Daca nu ar fi fost Darwin, ar fi fost mai greu pentru Whitman si Dewey sa \u00eei detaseze pe americani de credinta ca erau poporul ales de Dumnezeu si de a-i ajuta sa \u00eenceapa sa se tina pe propriile picioare. Daca nu ar fi fost Dewey si nici Sidney Hook, intelectualii americani de st\u00e2nga ai anilor 1930 ar fi fost intimidati de marxisti asemenea omologilor lor din Franta si America Latina. Ideile au, \u00eentr-adevar, consecinte.
\nDar faptul ca ideile au consecinte nu \u00eenseamna ca noi, filosofii, noi, specialistii \u00een idei, ne aflam \u00eentr-o pozitie cheie. Noi nu suntem aici pentru a furniza principii sau fundamente sau diagnostice teoretice profunde sau o viziune sinoptica. C\u00e2nd sunt \u00eentrebat (si sunt \u00eentrebat adesea) care cred ca este \u201emisiunea\u201c sau \u201esarcina\u201c filosofiei contemporane, amutesc. Tot ce pot sa fac este sa bolborosesc ca noi profesorii de filosofie suntem oameni care au o anumita familiaritate cu o anumita traditie intelectuala, asa cum chimistii au o anumita familiaritate cu ceea ce se \u00eent\u00e2mpla atunci c\u00e2nd amesteci anumite substante \u00eempreuna. Putem oferi anumite sfaturi \u00een legatura cu ceea ce se va \u00eent\u00e2mpla atunci c\u00e2nd \u00eencerci sa combini sau sa separi anumite idei, pe baza cunostintelor noastre despre experimente anterioare. Prin asta, am putea fi capabili de a te ajuta sa cuprinzi timpul tau \u00een g\u00e2nd. Dar nu suntem oamenii la care sa apelezi daca doresti sa confirmi ca lucrurile pe care le iubesti cu toata inima sunt centrale \u00een structura universului sau ca simtul tau de responsabilitate morala este \u201erational si obiectiv\u201c, si nu \u201edoar\u201c un rezultat al felului \u00een care ai fost crescut.
\n\u00cenca exista, asa cum spunea C.S. Peirce, \u201ebiciuscarii filosofice la fiecare colt\u201c care vor furniza o asemenea confirmare. Dar exista un pret. Pentru a plati pretul trebuie sa \u00eentorci spatele istoriei intelectuale si spre ceea ce Milan Kundera numeste \u201efascinantul tar\u00e2m imaginativ unde nimeni nu detine adevarul si oricine are dreptul de a fi \u00eenteles… \u00eentelepciunea ineditului\u201c. Risti sa pierzi sensul finitudinii si al tolerantei ce rezulta din a realiza c\u00e2t de multe viziuni sinoptice au existat si c\u00e2t de putin poate face argumentul pentru a te ajuta sa alegi dintre ele. \u00cen ciuda deziluziei mele relativ timpurii de platonism, sunt foarte bucuros ca am petrecut toti acei ani citind carti de filosofie. Caci am \u00eenvatat ceva ce \u00eenca pare destul de important: sa nu am \u00eencredere \u00een snobismul intelectual care m-a facut initial sa le citesc. Daca nu as fi citit toate acele carti, poate nu as fi fost niciodata \u00een stare sa renunt a cauta ceea ce Derrida numeste \u201eo prezenta completa dincolo de joc\u201c, o viziune sinoptica luminoasa, auto-justificatoare si auto-suficienta.
\nAcum sunt destul de sigur ca a cauta o asemenea prezenta si o asemenea viziune este o idee proasta. Principala problema este ca unii ar putea reusi si ca reusita lor i-ar putea face sa creada ca au ceva mai bun pe care sa se bazeze dec\u00e2t toleranta si decenta semenilor. Comunitatea democratica a viselor lui Dewey este o comunitate \u00een care nimeni nu \u00eesi imagineaza asa ceva. Este o comunitate \u00een care toata lumea crede ca mai degraba solidaritatea umana este cea care conteaza cu adevarat, si nu cunoasterea a ceva prea putin uman. Aproximarile existente ale unei asemenea comunitati complet democrate si complet seculare \u00eemi par acum cele mai mari reusite ale speciei noastre. Prin comparatie, chiar si cartile lui Hegel si Proust par optionale, suplimente orhidacee.
\n\u201ePhilosophy and Social Hope\u201c (Penguin Books, 1999)<\/strong><\/em><\/p>\n

Traducere de Lia Elena Boangiu<\/strong><\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Destul de mult timp dupa ce am citit Hegel, am crezut ca cele mai grozave doua reusite ale speciei careia \u00eei apartineam erau \u201eFenomenologia spiritului\u201c si \u201e\u00cen cautarea timpului pierdut\u201c (cartea care a luat locul orhideelor salbatice c\u00e2nd am parasit Flatbrookville pentru Chicago). Abilitatea lui Proust de a tese snobismul intelectual si social \u00eempreuna cu… Cite\u0219te mai mult »Trotki si orhideele salbatice (II)<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[17],"tags":[4142,337,4141,1669,4140,4144,4143],"class_list":["post-5553","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-ideilor","tag-dreptatea-sociala","tag-filosofie","tag-hegel","tag-nazism","tag-proust","tag-simtul-obligatiei-morale","tag-viata-si-opera-lui-proust"],"views":1854,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/5553","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=5553"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/5553\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=5553"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=5553"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=5553"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}