{"id":5545,"date":"2010-12-02T11:17:50","date_gmt":"2010-12-02T09:17:50","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=5545"},"modified":"2010-12-02T11:18:36","modified_gmt":"2010-12-02T09:18:36","slug":"omul-post-istoric","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/omul-post-istoric\/","title":{"rendered":"Omul post-istoric"},"content":{"rendered":"

<\/strong><\/em><\/p>\n

Ceea ce urmeaza nu reprezinta expunerea unei lamentari apocaliptice, desi Apocalipsa a devenit un termen trendy. \u00cen fiecare zi, urmarim stiri despre \u201eapocalipse \u00een direct\u201c si auzim povesti despre iminenta unor dezastre definitive. Nu constituie nici macar vreun excurs mizantrop \u00een inutilitatea eforturilor noastre zilnice, cu toate ca, de-a lungul lui, veti \u00eent\u00e2lni, frecvent, notiuni precum \u201efinitudine\u201c, \u201eterminalitate\u201c, \u201esf\u00e2rsit\u201c si chiar deloc-datatorul-de-speranta cuv\u00e2nt \u201emoarte\u201c. Ca sa fiu foarte exact de la bun \u00eenceput, precizez faptul ca argumentatia construita aici nu descrie, ultimativ, dec\u00e2t o suma de meditatiuni pe marginea unor teorii filozofice \u2013 de data mai recenta ori mai \u00eendepartata \u2013, meditatiuni care, paradoxal, prin continutul lor (subsidiar) polemic, ar putea fi premisele unui neostoit optimism mai cur\u00e2nd dec\u00e2t marotele at\u00e2t de intens vibrantului nostru scepticism. De aceea, receptorul trebuie sa-si atenueze primele impresii\/impulsuri, \u00eengaduind, cu rabdare, derularea \u00eentregului demers cogitativ.<\/strong><\/em><\/p>\n

Cred ca o notiune ce st\u00e2rneste aprehensiuni ab initio e chiar inauguralul individ \u201epost-istoric\u201c. Cine va fi fiind acest \u201eultim om\u201c al istoriei asa cum o stim astazi? Se pare, \u00eenainte de orice, ca ne referim la un ins \u00eenzestrat, fara \u00eendoiala, cu inegalabile instincte de autoconservare, de vreme ce se revela drept singura fiinta supravietuitoare a \u201efinalurilor\u201c de asemenea amploare (\u201eistorice\u201c), o fiinta, prin urmare, cumva \u201epost-apocaliptica\u201c, pentru a fi \u00een acord cu directia \u201eterminalista\u201c \u00een care am debutat. Totusi, primul filozof care vorbeste deschis despre un asa-zis \u201eultim om al istoriei\u201c nu \u00eesi pune personajul, neaparat, \u00een tablouri apocaliptice. Friedrich Nietzsche (la el ma g\u00e2ndesc), \u00een manifestul insurgent, cu vaga tenta anarhica \u2013 \u201eAsa grait-a Zarathustra\u201c \u2013, crede ca statul (o entitate maligna \u00een g\u00e2ndirea autorului!) va reusi, p\u00e2na la urma, sa creeze, prin intermediul retelei de servituti pe care le stabileste cu individul, niste roboti depersonalizati, incapabili sa functioneze autonom, sensibili doar la stimulii transmisi de sistemul-matca.
\n\u201eUltimul om\u201c nietzschean nu are deci g\u00e2ndire libera. El fiinteaza \u00een virtutea unui program prestabilit de, \u00een termenii filozofului \u00eensusi, \u201ecel mai nesimtitor dintre nesimtitorii monstri\u201c, adica statul cu marele lui arsenal alienant. Se \u00eentelege ca un astfel de \u201eom\u201c nu mai creeaza istorie, intr\u00e2nd, tipologic, \u00eentr-o dimensiune \u201epost-istorica\u201c. Singurul lui reper este statul caruia i se supune sub impulsul unei evidente religiozitati. Statul \u00eel pedepseste si tot statul \u00eel recompenseaza. Existenta sa capata sens numai \u00een raport cu entitatea statala dominanta, nimic \u00een afara acestui circuit binar nemaiput\u00e2nd conta. Acuitatea intelectuala i se atenueaza \u00een mod inevitabil, g\u00e2ndurile, initiativele, senzatiile tresalta tot mai putin \u00een el si se manifesta unidirectional, \u00een interactiune morbida cu zeul tutelar. Desi Nietzsche nu face referiri clare la istoricitatea \u201eultimului om\u201c, putem deduce ca ea dispare concomitent cu spiritul sau. Insul post-istoric nietzschean \u00eesi pierde liniaritatea si diacronia, devenind sclavul unei unice reverente.
\n\u00cen acest punct, Nietzsche se \u00eent\u00e2lneste cu transcendentalismul american, \u00een speta cu Ralph Waldo Emerson si Henry David Thoreau. Primul sustine (\u00een faimosul lui eseu-manifest \u201eNature\u201c) ca sistemul de \u201ecomoditati\u201c, de \u201edependente\u201c, impus de stat \u00een relatia cu individul, duce, invariabil, la pierderea identitatii umane arhetipale, a sinelui universal cum ar veni, transform\u00e2nd omul \u00eentr-o simpla masina a nevoilor economice si sociale. Cel de-al doilea, Thoreau, de altfel elev favorit al lui Emerson, este si mai radical (\u00een jurnalul sau de izolare transcendentalista, \u201eWalden\u201c, ori \u00een eseurile insurgente, \u201eLife Without Principle\u201c si \u201eCivil Disobedience\u201c), vorbind despre dezumanizarea completa a cetateanului \u00een fatidica lui jonctiune cu statul. Pentru Thoreau, statul e o creatura perversa, care minimalizeaza individul. Cultiva doar simturile din om, neglij\u00e2nd ori dispretuind, de-a dreptul, spiritualitatea. C\u00e2nd pedepseste, sanctioneaza la nivel senzorial, \u00eencarcer\u00e2nd, de pilda, trupul, dar las\u00e2nd spirtul complet liber, \u00eentr-o indiferenta revelatorie.
\nC\u00e2nd recompenseaza, statul exalta, similar, simturile, oferind plati materiale, de reconfortare a aceluiasi efemer trup, si nu imbolduri spirituale. Thoreau nu are nici o \u00eendoiala asupra faptului ca statul blocheaza istoria, metamorfoz\u00e2ndu-l pe creatorul ei (omul) \u00eentr-un mecanism rudimentar, bazat pe clasica dualitate corporala: stimul-reactie somatica. \u201eUltimul om\u201c devine, \u00een interiorul transcendentalismului american, un animal socio-economic, ghidat strict de necesitati si visceralitate, o faptura a fiintarii elementare si prea putin una a existentei spirituale. Insul post-istoric creionat de Emerson si, cu precadere, de Thoreau nu mai dezvaluie nici un interes pentru emanciparea spiritului, ajung\u00e2nd fantosa instinctelor fundamentale si repetitive. El vietuieste, cel mult, \u00een orizontul acumularii economice si nu sub semnul evolutiei identitare. Construind pe teoria \u201eeternei re\u00eentoarceri\u201c articulate, \u00een 1949, de Mircea Eliade, se poate conchide ca un astfel de individ \u00eesi ciclicizeaza istoria, repet\u00e2nd la infinit gesturi (senzoriale) arhaice.
\nCine banuieste totusi ca \u201eultimul om\u201c constituie un concept rasp\u00e2ndit \u00een prezent datorita descendentei sale filozofice clasice se \u00eenseala. Probabil ca ideea de ins post-istoric nici nu ar mai fi fost pomenita astazi daca, \u00een 1989, un profesor universitar (ulterior, consilier de politica externa al presedintelui Bush-senior), Francis Fukuyama pe numele lui, nu ar fi scris un eseu incitant, intitulat \u201eThe End of History?\u201c, urmat, \u00een 1992, de o carte la fel de celebra \u2013 \u201eThe End of History and the Last Man\u201c. Foarte pe scurt, Fukuyama are impresia ca prabusirea comunismului \u00een Europa de Est (pe parcursul fabulosului an 1989) marcheaza perioada de \u201e\u00eenceput\u201c al unui amplu \u201esf\u00e2rsit\u201c. Este vorba de mult-discutatul, \u00een ultimii ani, sf\u00e2rsit al istoriei. Important \u00eensa de adaugat imediat: sf\u00e2rsitul istoriei nu \u00eenseamna Apocalipsa, nu trimite la teleologiile medievale. Finitudinea istoricitatii, \u00een argumentarea lui Fukuyama, se refera numai la o disparitie a ideologiilor concurente, la terminarea confruntarii dintre comunism si liberalism.
\nSi \u00een acest caz trebuie sa acordam atentie precursorilor. Fukuyama nu e, pe palierul strict filozofic al discutiei, original. Marele lui model si marea sa sursa de inspiratie ram\u00e2ne Hegel care, \u00eenca de la \u00eenceputul secolului al XIX-lea, amintea, \u00een cursurile sale de la Universitatea berlineza, de un iminent sf\u00e2rsit al istoriei. Filozoful german lega \u201eterminalitatea\u201c istorica de aceeasi \u00eencheiere a confruntarilor ideologice, cu mentiunea ca, pentru autorul \u201eFenomenologiei Spiritului\u201c, ideologiile concurente erau vechiul absolutism de tip monarhic (atunci \u00eenca rezistent \u00een Prusia, Rusia si Imperiul Habsburgic) si noul liberalism revolutionar francez, indus simbolic de victoriile lui Napoleon \u00een Europa (mai ales, prin \u00eenfr\u00e2ngerea Prusiei, de la Jena, din 1805). Hegel parea convins de faptul ca, din unghiul acestei \u201euniversalizari\u201c a ideii democratice franceze, batr\u00e2nul continent nu va mai produce curente (ideologice) antagonice \u00een viitor, lumea oprindu-se la un model statal de tip liberal.
\nAcesta era, pentru el, sf\u00e2rsitul istoriei, \u00eenceputul unei ere \u00een care indivizii nu mai traiau pentru idei (concurente), ci pentru bunastarea materiala. O referire indirecta, sa recunoastem, la epoca individului ultim, a omului post-istoric. Alexandre Koj\u00e8ve, interpretul cel mai autorizat al lui Hegel (citat, de altfel, copios de catre Fukuyama) observa, \u00eentr-o \u201erepovestire\u201c a filozofiei hegeliene, ca autorul faimoasei dualitati notionale stap\u00e2n-sclav credea \u00een posibilitatea \u00eentemeierii unui stat \u201euniversal si omogen\u201c, unde indivizii traiesc pentru a prospera si, din ce \u00een ce mai putin, pentru a g\u00e2ndi. Post-istoria \u00eenseamna mult confort si, prin contrabalansare, aproape deloc, spirit. Cetatenii noului \u201estat universal\u201c au viziuni mai degraba economice dec\u00e2t ideologice. Sunt predispusi la sedentarism si la uniformizarea scopurilor existentiale (limitate la elementarul progres material). Interesul lor nu mai merge spre individualitate, ci catre grup. Asteptarile ies, ca atare, din zona specificitatii, ajung\u00e2nd globaliste.
\nPentru Francis Fukuyama, toata aceasta metamorfoza continentala (si chiar planetara) se manifesta abia \u00een secolul XX, cum spuneam, la prabusirea ideologica si sistemica a comunismului european. Din acel moment, prezumtiv, din perspectiva politologului american, omenirea a intrat \u00een faza de sf\u00e2rsit al istoriei si, mai important pentru discutia de fata, \u00een faza de creare a ultimului om. Notiunea din urma impune, din nou, o dezbatere de detaliu. Cine este, \u00een termenii lui Fukuyama, \u201eultimul individ\u201c, asa-numitul \u201eom post-istoric\u201c? Cum arata el? Care \u00eei e profilul spiritual? Care \u00eei sunt proiectele si \u00een ce fel de tipologie mentalitara se include? Raspunsurile converg \u00eentr-un fel de portret-robot pe care autorul mult-criticatului volum (\u00een anii nouazeci) \u201eThe End of History and the Last Man\u201c nu se sfieste sa-l creioneze \u00een tuse groase. Portretul \u00een cauza a declansat polemici si a creat tulburare \u00een spatiul antropologic si politologic. Fukuyama a devenit, \u00een baza lui, adulat sau detestat, dupa caz, la nivel international.
\nAsadar, \u201eultimul om\u201c reprezinta un produs de apus al istoriei moderne si postmoderne. Fukuyama considera ca acumularea economica (inevitabila, dupa prabusirea ideologiilor concurente) \u00eei va fragiliza unul dintre instinctele esentiale \u2013 \u00een vremurile traditionale \u2013 impulsul cunoscut, \u00eenca din \u201eRepublica\u201c lui Platon, sub numele de thymos. \u00cen acest punct, sunt necesare, desigur, alte c\u00e2teva precizari suplimentare. Socrate, maestrul initiatic al tuturor dialogurilor platoniciene (inclusiv al celor din \u201eRepublica\u201c), observa, la un moment dat, ca sufletul individului (astazi, noi am spune \u201emintea\u201c) nu poate fi conceput dec\u00e2t \u00een trei desfasurari majore. Una se leaga de instinctualitate, merg\u00e2nd, adesea irepresibil, spre nevoile primare. O a doua \u2013 superioara \u2013 are conturul rationalitatii, \u00eendemn\u00e2nd fiinta la aspiratiile \u00eenalte, pe c\u00e2nd cea de-a treia si ultima dezvaluie un profil destul de ambiguu, plas\u00e2ndu-se, tipologic, \u00eentre desfasurarile deja mentionate, aflate, evident, \u00een opozitie.
\nAcestui impuls uman (nici instinct, nici ratiune, dar \u00eenrudit, totodata, cu ambele) Socrate (prin medierea lui Platon) i-a zis thymos si nici un traducator modern al filozofiei clasice grecesti nu i-a gasit, p\u00e2na \u00een prezent, \u00een limbile europene, un corespondent conceptual unic, prefer\u00e2nd sa-l pastreze \u00een forma sa originala. \u00centr-o retroversiune parafrazata, termenul se refera la necesitatea recunoasterii. Mai precis, pe l\u00e2nga \u00eenclinatiile genetice catre instinctualitate si rationalitate, omul simte \u2013 \u00een viziunea socratic-platoniciana \u2013 si o nevoie, \u00een egala masura atavica (prin urmare, nu dob\u00e2ndita), de a fi recunoscut \u00een interiorul sistemului caruia \u00eei apartine. Dorinta recunoasterii nu reprezinta o compulsie general-umana pentru autovalidare si, \u00een consecinta, nici o pornire monomaniacala a individului de a-si certifica propria valoare. Thymos-ul constituie o chestiune ceva mai sofisticata, derivata din complexul identitar. Interactioneaza, altfel spus, cu palierul ontologic, suprapun\u00e2ndu-se cumva exercitiilor de autocunoastere.
\nPrin thymos, insul socratic \u00eesi afirma identitatea, chiar daca acest lucru \u00eei poate pune \u00een primejdie, la rigoare, fiinta. A fi recunoscut \u00een sistem nu este capriciu comportamental, ci efort ontologic. Ideile si constructiile umane vin din procesul afirmarii individuale si din recunoasterea acordata persoanei de catre alteritate. Socrate a \u00eenteles foarte devreme ca personalitatea nu se articuleaza numai pe palierul intimitatii, ci si pe cel al grupului. Instinctul de socializare din noi nu are cum sa nu fie dublat si de o nevoie a recunoasterii. Indubitabil, thymos-ul genereaza proiecte ideologice, \u00eentruc\u00e2t nu poti functiona \u2013 ca individ recunoscut \u2013 dec\u00e2t \u00een virtutea unei filozofii proprii. C\u00e2nd aceasta \u201efilozofie proprie\u201c cucereste, fiind asumata si de ceilalti, thymos-ul se augmenteaza, ajung\u00e2nd megalothymos. Tendinta omului arhaic este de a se \u00eendrepta spre marea recunoastere, spre marile ideologii, spre megalothymos. De aici si marile razboaie, marile confruntari ale traditiei. Omul socratic (\u201ethymotic\u201c) \u00eesi da viata pentru o idee.
\nDe aceea, Fukuyama gaseste utila referirea la Socrate (Platon). El stabileste astfel un important contrast notional. Daca omul pre-istoric si cel istoric mergeau \u00eenainte, debord\u00e2nd de thymos si energie, omul post-istoric nu mai prezinta interes pentru afirmare, recunoastere si, implicit, noi ideologii. Cu instinctele pervertite de confortul economic, el \u00eesi pierde, treptat, aproape complet, thymos-ul, suferind de apatie. Starea spirituala a \u201eultimului om\u201c descris de Fukuyama seamana cu o \u201emoarte\u201c \u2013 concept ce disemineaza pe mai multe nivele. Aplecarea politologului spre diversele tipuri de \u201emoarte\u201c si \u201efinitudine\u201c nu trebuie sa surprinda. Ea vine din formarea lui \u00een contextul filozofiei \u201e\u00eenchiderii\u201c. Elev, la Universitatea din Chicago, al lui Allan Bloom (celebru pentru a sa \u201eThe Closing of the American Mind\u201c, din 1987), Francis Fukuyama si-a \u00eensusit, de timpuriu, teoria blocajului ideologic si spiritual \u00een era consumerista. \u201eCapitalismul naste monstrii blazarii\u201c ar fi, pe scurt, esenta acestei teorii.
\nBloom credea \u2013 \u00eenca din anii saptezeci-optzeci \u2013 ca spiritul american intrase \u00eentr-o zona a \u201e\u00eenchiderii\u201c (terminalitatii), generate de inhibitia ideologica si, \u00een cadrul dezvoltat de discutia de fata, de alterarea thymos-ului. Pentru Bloom, cel mai afectat de \u201e\u00eenchidere\u201c sau, cum ar veni, de \u201epost-istorie\u201c ram\u00e2nea intervalul educational. \u00cen \u201eThe Closing…\u201c, tinerii deveneau depozitarii genei \u201eultimului om\u201c. Pe linia de g\u00e2ndire a profesorului sau, Fukuyama se teme ca nasterea omului post-istoric va \u00eensemna moartea eroului traditional \u2013 disparitia acelui individ predispus, atavic, la megalothymos, apt sa miste, de unul singur, rotitele mecanismului istoric. \u201eUltimul om\u201c nu mai arata apetenta pentru ideologie si, prin urmare, existenta lui nu mai e diacronica, ci sincronica. Se afla \u00een relatie de eterna contemporaneitate cu un timp al confortului material, fara personalitate, viitor ori spiritualitate. Cum spuneam deja, individul post-istoric este echivalentul unui simplu animal social. Semnificatia lui trebuie cautata \u00een dimensiunea concreta si nu \u00een cea ideala.
\nMoartea eroilor va fi \u00eensa urmata si de o moarte a substantei, secondata, se \u00eentelege, de o imposibil de ocolit nastere a formalismului existential. \u201eUltimul om\u201c \u2013 \u201emort\u201c ideologic si spiritual \u2013 nu-si mai poate asuma un sistem viu de valori si fenomene, miz\u00e2nd exclusiv pe sabloane si clisee. Ele \u00eei normeaza vietuirea (pur) senzoriala, fix\u00e2ndu-i reperele. Desi nu o afirma \u00een mod direct, s-ar putea crede ca, atunci c\u00e2nd vorbeste despre aceste clisee ale post-istoriei, Fukuyama se g\u00e2ndeste la excesele corectitudinii politice, aflate \u00een plina expansiune, \u00een America, la sf\u00e2rsitul anilor optzeci, \u00eenceputul anilor nouazeci. Din unghiul g\u00e2ndirii corecte politic, complexitatea vietii omenesti poate fi cuprinsa \u00eentr-un numar limitat de criterii si principii menite sa fereasca un sistem oarecare de riscul discriminarilor de orice tip (unele friz\u00e2nd, vizibil, grotescul!). Exemplele acestui tip de formalism inert sunt multiple, dar cele din limbaj le depasesc pe toate prin conotatiile lor burlesti.
\nCe fel de societate poate propune, \u00eentre cerintele sale lingvistice, un termen ca \u201efunctionar al controlului canin\u201c \u00een loc de \u201ehingher\u201c? Sau \u201eofiter sanitar\u201c pentru \u201egunoier\u201c? Ori \u201earhitect de peisaj\u201c ca substitut de \u201egradinar\u201c? \u201eExterminator operativ al rozatoarelor\u201c\/ \u201einginer exterminator\u201c \u00een locul \u201emuncitorului de la deratizare\u201c? \u201eConsultant mortuar\u201c\/ \u201emortician\u201c\/ \u201eagent funerar\u201c pentru \u201ecioclu\u201c, \u201edirector executiv domestic\u201c pentru \u201efemeie casnica\u201c, \u201eactiv metabolic pentru un interval determinat de timp\u201c pentru adjectivul \u201eviu\u201c, \u201eprivat de viata\u201c\/\u201cincompatibil cu viata\u201c pentru adjectivul \u201emort\u201c, \u201econsultant educational\u201c pentru \u201elibrar\u201c sau \u201econtraceptie post-conceptionala\u201c pentru.. \u201eavort\u201c? Cu certitudine, o societate din care, asa cum observa Fukuyama, rigoarea spiritului a disparut, las\u00e2nd libertate deplina absurdului elementar. Limbajul post-istoric reflecta pregnant alterarea vocatiei intelectuale a individului. \u201eUltimul om\u201c revine, din perspectiva simbolica, la comunicarea prin semne.
\nFinalmente, cea mai grava moarte \u2013 \u00een epoca de \u201esf\u00e2rsit al istoriei\u201c \u2013 ram\u00e2ne cea a modelelor traditionale. Efectul acestei noi \u201edisparitii\u201c se leaga de fenomenalitatea paideica. Educatia constituie, prin excelenta, un spatiu al reactualizarii arhetipurilor, cu scopul asumat formativ, de propensiune catre viitor. Omul post-istoric nu mai are trecut si, ca atare, va fi lipsit si de viitor: cel putin de unul spiritual, accept\u00e2nd altfel, fara rezerve, faptul ca terminalitatea istoriei nu implica, automat, si \u00eencheierea progresului tehnologic ori economic. Educatia \u00eesi pierde, prin urmare, gradual, contextul de manifestare si, ulterior, \u00eensusi sensul sau primordial \u2013 de constructie spirituala a indivizilor si a grupurilor. Lipsit de thymos, insul finalului de eon nu mai \u00eentelege ideea competitiei oneste si celebreaza, entuziast, mediocritatea. Rigorile selectiei \u00eei repugna si foloseste corectitudinea politica \u00een numele unui egalitarism irelevant. \u00cen concluzie, formele de instructie se afla, \u00een dimensiunea post-istorica, \u00een prag de extinctie.
\nE, probabil, momentul sa reformulez una dintre consideratiile mele initiale. Referindu-ne la \u201esf\u00e2rsitul istoriei\u201c si la \u201eultimul om\u201c, vorbim totusi, \u00een mare masura,\u00a0 despre un episod apocaliptic \u2013 catastrofic \u00eentr-o maniera incontestabila. Singura, minima, compensatie vine dintr-o \u00eentrebare fundamentala si cumva inevitabila. Au propovaduitorii \u201eumanitatii ultime\u201c si ai \u201efinalitatii ideologice\u201c \u2013 amintiti sau nu aici \u2013 dreptate? La o privire de ansamblu \u00een jurul nostru, raspunsul imediat ar fi ca da \u2013 \u00eendeosebi astazi, \u00een era globalizarii. Este totusi important sa subliniez ca Nietzsche si Hegel au fost contrazisi de istoria ulterioara lor. Se pare ca \u201eultimul om\u201c \u00eesi am\u00e2nase aparitia cu macar o suta cincizeci de ani dupa moartea lui Nietzsche, iar, dupa victoria lui Napoleon de la Jena, at\u00e2t de entuziast analizata de Hegel, Europa a continuat sa fie convulsiva din punct de vedere ideologic. Daca ne g\u00e2ndim numai la secolul XX, cu derularile sale naziste si comuniste, comentariile sunt, cred, de prisos.
\nP\u00e2na si transcendentalistii americani stau sub semnul controversei. Teoriile terminaliste ale lui Emerson au fost luate \u00een raspar chiar de catre sotia lui, \u00eentr-o asa-zisa \u201eBiblie Transcendentala\u201c care, odata publicata, s-a bucurat de un enorm succes de public, discredit\u00e2nd \u00eenvataturile sobre ale distinsului poet si eseist. Thoreau a murit foarte t\u00e2nar, din cauza unei raceli pulmonare, contractate pe parcursul anilor petrecuti, izolat, \u00een natura, ca parte din lupta sa furibunda \u00eempotriva transformarii \u00eentr-un om post-istoric. Ca atare, contraexemplul lui i-a \u00eendemnat pe contemporani sa caute, cu si mai mare fervoare, confortul material, banuind ca numai asa s-ar putea proteja, eficient, \u00een fata virusilor si bacteriilor ucigase. Allan Bloom a fost acuzat de fascism, faimoasa sa carte fiind, \u00een prezent, scoasa din majoritatea bibliografiilor academice. Nici Fukuyama nu se simte prea bine, lui imput\u00e2ndu-i-se ca nu a luat \u00een consideratie factorul ideologic X \u2013 apt sa relanseze istoria. Razboaiele recente \u00eempotriva terorismului au confirmat supozitia.
\nDespre faptul ca si Socrate (desi el nu se numara neaparat printre teoreticienii \u201esf\u00e2rsitului\u201c) a baut cucuta prefer sa nu (mai) amintesc! Ar fi prea mult. Astfel, \u00eemi ram\u00e2ne de facut doar o ultima observatie, de natura mai cur\u00e2nd empirica. Poate fi oare un timp \u2013 precum cel pe care-l traim \u2013 al interesului tinerilor pentru noi forme de \u00eenvatam\u00e2nt si specializare (forme adesea combinate neasteptat, intersectate sau complementare!) un moment de final intelectual, c\u00e2nd omul post-istoric \u00eesi revela dispretul lui pentru spiritualitate? Este un interval al obsesiei inter- si pluridisciplinare, cu adevarat, \u201eterminal\u201c, expropriat adica de virtutile esentiale ale spiritului? Ipoteza \u00eemi apare greu demonstrabila, rezum\u00e2ndu-se numai la speculatii abstract-teoretizante. Totodata, privind valurile de studenti care intra, \u00een fiecare an, \u00een spatiul academic, realizezi ca Universitatea va fi \u00eentotdeauna ultima reduta \u00een lupta cu omul post-istoric. O lupta \u00een interiorul careia s-au pierdut si se vor mai pierde, poate, c\u00e2teva batalii. Nu \u00eensa si razboiul.<\/p>\n

Bibliografie<\/strong><\/p>\n

Bloom, Allan. \u201eThe Closing of the American Mind\u201c. New York: Simon and Schuster, 1987
\nEliade, Mircea. \u201eLe mythe de l’\u00e9ternel r\u00e9tour\u201c. Paris: Seuils, 1949
\nEmerson, Ralph Waldo. \u201eNature\u201c \u00een \u201eThe Norton Anthology of American Literature\u201c. Ed. Nina Baym and Others. New York and London W.W. Norton Company, 1989
\nFukuyama, Francis. \u201eThe End of History and the Last Man\u201c. Washington: Free Press, 1992
\nFukuyama, Francis. \u201eThe End of History?\u201c \u00een \u201eThe National Interest\u201c 16\/1989
\nFukuyama, Francis. \u201eLe fin de l’histoire\u201c (interviu) \u00een \u201eLe Monde\u201c, aprilie\/1992
\nFukuyama, Francis. \u201eSf\u00e2rsitul istoriei.\u201c Traducere de Stefan Borbely si Rodica Mercea \u00een \u201eApostrof\u201c 3-4 1992.
\nHegel, G. W. F. \u201eLectures on the Philosophy of World History\u201c. Translated by H. B. Nisbet. \u201eIntroduction\u201c by Duncan Forbes. Cambridge: Cambridge University Press, 1975
\nHegel, G. W. F. \u201ePhilosophy of History\u201c. Translated by J. Sibree. London: George Bell and Sons, 1881
\nKoj\u00e8ve, Alexandre. \u201eIntroduction to the Reading of Hegel\u201c. New York: Basic Books, 1987
\nNietzsche, Friedrich. \u201eAsa grait-a Zarathustra\u201c. Traducere de Ion Dobrogeanu-Gherea. Iasi: Pan, 1992
\nSocrate \u00een Platon\/Plato. \u201eRepublic 1\u201c. Translated by Paul Shorey. Cambridge: Harvard University Press, 1970
\nThoreau, Henry David. \u201eWalden, Life Without Principle\u201c si \u201eCivil Disobedience\u201c\u00a0 \u00een \u201eThe Norton Anthology of American Literature\u201c. Ed. Nina Baym and Others. New York and London W.W. Norton Company, 1989
\nTrask, R.L. \u201eLanguage: The Basics\u201c. London: Routledge, 1995<\/p><\/blockquote>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Ceea ce urmeaza nu reprezinta expunerea unei lamentari apocaliptice, desi Apocalipsa a devenit un termen trendy. \u00cen fiecare zi, urmarim stiri despre \u201eapocalipse \u00een direct\u201c si auzim povesti despre iminenta unor dezastre definitive. Nu constituie nici macar vreun excurs mizantrop \u00een inutilitatea eforturilor noastre zilnice, cu toate ca, de-a lungul lui, veti \u00eent\u00e2lni, frecvent, notiuni… Cite\u0219te mai mult »Omul post-istoric<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[17],"tags":[4128,4120,4121,4124,4129,4126,4123,4132,4131,4130,4127,4125,4122],"class_list":["post-5545","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-ideilor","tag-ultimul-om","tag-apocalipse-in-direct","tag-dezastre-definitive","tag-emerson","tag-fukuyama","tag-identitate-umana-arhetipala","tag-nietzsche","tag-omul-post-istoric","tag-post-istoria","tag-sfarsitul-istoriei","tag-stat-si-individ","tag-thoreau","tag-transcendentalismul-american"],"views":3295,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/5545","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=5545"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/5545\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=5545"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=5545"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=5545"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}