Fascinatia in fata jucatorilor profesionisti de tenis nu dateaza de ieri-de azi. Aidoma unor zei, tenismanii de v\u00e2rf ne arata noua, muritorilor, o fata cosmetizata, dramatizata, bine pusa in scena, pentru ca in spatele acestei masti sa ascunda o esenta inaccesibila noua, fanilor ordinari. Ca urmare, nici nu e dificil de banuit ce imensa curiozitate mistuie mintea si sufletul impatimitilor de tenis. Ce n-am da noi, oamenii din marele public, sa aflam ce se petrece dincolo de usile si culoarul ce despart terenul si tribunele de vestiarele jucatorilor? Despre raspunsul la acest tip de febrila curiozitate scrie Fabrice Santoro in cartea sa, \u201e\u00e0 deux mains\u201c. O face cu talent si convingere, comunic\u00e2nd cu discretie o suma de adevaruri ce poate ca definesc mai fidel personalitatea campionilor dec\u00e2t un voleu de backhand reusit ori un lob liftat ce a muscat din tusa. Este o viziune demitizanta, destul de critica si, oricum, categoric avizata, Fabrice fiind unul dintre eroii intelepti ai circuitului pro. Mai mult, francezul, unul dintre veteranii all time ai sportului alb (detin\u00e2nd, intre altele, si recordul de participari la turneele de Mare Slem!), a trait, a vazut si a inteles multe, fiind contemporan cu diferite generatii de straluciti tenismani, de la McEnroe si Connors, trec\u00e2nd prin Lendl, Courier, Sampras si Agassi, p\u00e2na la Federer, Nadal, Djokovici si Murray.
\nTabloul pe care Battling Fab il picteaza cu tuse precise este unul fascinant. Subiectiv vorbind, nu stiu daca exista mai buna devoalare a atmosferei din vestiar, a relatiilor dintre jucatori, a emotiilor si izbucnirilor ce-i incearca frecvent pe atletii sportului alb. Iata c\u00e2teva r\u00e2nduri pilduitoare in acest sens: \u201eNu poate fi imaginata posibilitatea ca doua echipe de fotbal sa imparta acelasi vestiar inainte si dupa meci. Daca ar fi asa, atunci nu incape nici o indoiala ca peretii ar fi stropiti cu s\u00e2nge! Din acest punct de vedere, sarcina tenismanilor este si mai usoara, dar si mai complicata. Jucatorii stau impreuna inainte sa intre pe teren si fac dusul de dupa infruntare in aceeasi sala de baie. In asemenea locatii comune, mai mult sau mai putin confortabile, in functie de turneu, ajungi sa stii aproape totul despre adversar: cum abordeaza partida, cum isi pregateste rachetele, cum se concentreaza, cum se incalzeste. Este nervos inainte de meci si agresiv dupa? Discuta tensionat cu antrenorul? Intr-un asemenea context descoperi la propriu mecanismele secrete ale functionarii tenismanilor. De pilda, pudoarea americanilor, care aproape ca se ascund in cabina de dus, si dezinvoltura latinilor, care se plimba goi prin vestiar. In viata mea de sportiv cred ca am vazut cu mult mai multi barbati dezbracati dec\u00e2t femei! In aceasta lume nu exista negru sau alb sau galben, caci toti impartasim aceeasi religie: tenisul. Pentru un pusti, aflat la inceputul carierei, este deopotriva si intimidant, si provocator sa-i vada pe cei mai mari at\u00e2t de aproape, sa-i studieze la lucru.
\nImi amintesc de primul meu turneu. Se int\u00e2mpla la Miami, pe insula Key Biscayne. Nu aveam dec\u00e2t saptesprezece ani. Destinul a hotar\u00e2t ca trebuie sa-l infrunt pe Boris Becker in cel de-al doilea tur. Era pentru prima oara c\u00e2nd int\u00e2lneam una dintre legendele circuitului. Partida noastra urma sa aiba loc in faptul serii. Ne aflam am\u00e2ndoi in vestiar, el, starul, eu, pustiul necunoscut. Eram intovarasit de antrenor, Becker era anturat de o armata intreaga de specialisti: antrenor, preparator fizic, kinetoterapeut si racordor. Il priveam pe furis incerc\u00e2nd sa inteleg cum se pregatea de partida triplul campion al Wimbledonului si faceam efortul sa inregistrez p\u00e2na si cel mai marunt detaliu. Si astazi continui sa trag cu ochiul la pregatirea pentru meci a tenismanilor pe care nu-i cunosc, dupa cum nu ma feresc sa schimb c\u00e2teva cuvinte cu acei jucatori care, ca si mine, nu au nevoie de un ragaz indelungat pentru a se concentra cum se cuvine.
\nLa Melbourne, in 2008, m-am incalzit o ora inainte de meciul in care urma sa-l infrunt pe liderul mondial, Roger Federer. Prinz\u00e2nd o minge cu m\u00e2na, am suferit o entorsa la degetul mic. Intors in vestiar, am observat ca degetul meu isi dublase volumul. Cu un bandaj contin\u00e2nd ghiata, am dat nas in nas cu Roger. S-a uitat la m\u00e2na mea si mi-a spus z\u00e2mbind: \u201eNu a inceput prea bine pentru tine, nu?\u201c. Apoi am izbucnit am\u00e2ndoi in ris, asta cu un sfert de ora inaintea inceperii partidei! Cred ca e posibil sa imparti cu adversarul tau buna dispozitie, daca relatia ta cu el este una sanatoasa. Si cred ca avem dreptul sa ne manifestam buna dispozitie inainte de partida. Oricum, atunci, la Melbourne, scorul a fost unul net favorabil lui Federer. Problema mea nu consta in degetul umflat, peste care am asezat un bandaj, astfel inc\u00e2t nu am suferit aproape de loc, ci tipul de dincolo de fileu, care era pur si simplu un geniu!
\nAceasta proximitate ne obliga sa ne purtam un anumit respect. In tenis, lupta incepe c\u00e2nd pasim pe teren si ia sf\u00e2rsit dupa ultima minge de meci. In afara acestei paranteze nu exista dec\u00e2t doi barbati, care pot fi si prieteni. Tenismanul este liber si independent, el nu se reprezinta dec\u00e2t pe sine. In alte sporturi confruntarea se duce nu doar intre barbati, ci intre populatiile unor intregi orase. Daca Olympique este umilita, intreaga Marsilie este in lacrimi, daca eu sunt umilit, doar pe mine ma podideste pl\u00e2nsul. Iar aceasta diferenta poate st\u00e2rni ura si genera fanatism\u201c (op. cit., pp. 80-82).
\nDar mai multe despre lumea secreta a jucatorilor de tenis, saptam\u00e2na viitoare.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"