Nu doar cel mai important critic al perioadei postbelice a fost Manolescu, ci criticul decisiv al \u00eentregii perioade, cel care, \u00een substanta, a hotar\u00e2t asupra scarii de valori si asupra \u201ecanonizabililor\u201c. Mai bine de trei decenii de cronica literara i-au adus nu numai o autoritate indiscutabila si suverana (desi nu necontestata punctual, de obicei fara consecinte), dar au si creat literaturii un sentiment de dependenta, de manolescu-dependenta. C\u00e2nd, dupa 1990, a parasit cronica literara, \u00eentreaga literatura contemporana s-a simtit orfana si abandonata, iar institutia criticii ca atare parea a fi pusa \u00een grea cumpana (nu doar de autoritate, ci chiar de existenta). Manolescu era Critica, nu doar Criticul. \u201eTradarea\u201c cronicii s-a facut, p\u00e2na la urma, \u00een favoarea istoriei literare, iar din cel mai important cronicar postbelic Manolescu a devenit cel mai important istoric al literaturii rom\u00e2ne de la Calinescu \u00eencoace (si comparabil doar cu Calinescu). Desi problematica istoriei literare (de la \u201eposibilitatea\u201c acesteia la modalitatile ei concrete) l-a preocupat \u00eenca din tinerete (dovada postfetele la \u201eLecturi infidele\u201c si \u201eMetamorfozele poeziei\u201c, ca si multe interventii \u00een dezbaterile ad hoc), aparitia primului volum al \u201eIstoriei critice a literaturii rom\u00e2ne\u201c a constituit, totusi, o surpriza. Oric\u00e2t de constanta si redundanta, dezbaterea (mai ales a raporturilor dintre critica si istorie literara) nu parea dusa \u00een favoarea istoriei literare, ci doar \u00een favoarea limpezirii raporturilor, conceptelor si criteriilor acesteia. Dupa aparitia primei editii din primul volum al \u201eIstoriei…\u201c (1990) si dupa ce proiectul istoriei integrale a devenit public, istoria lui Manolescu a fost cea mai asteptata carte (iar dupa aparitie, fireste, cea mai contestata). Ideile de fond privitoare la conditia istoriei literare nu s-au schimbat, la Manolescu, de-a lungul vremii; doar nuantele argumentatiei s-au \u00eembogatit. Pozitia e aproape identica \u00een amintitele postfete si \u00een prefata propriu-zisa la \u201eIstorie\u201c. Dar, fireste, conceptul, din schita problematica, a devenit, \u00een prefata, o adevarata poetica a istoriei (deopotriva literare\/critice si a literaturii). Locul propriei istorii \u2013 cu totul aparte \u2013 e precizat prin desprinderea transanta din sirul istoriilor precedente, vazute fie ca \u201eniste compilatii didactice\u201c, fie ca (\u201emult mai rar\u201c) \u201eopere at\u00e2t de originale \u00eenc\u00e2t exclud orice trimitere la opiniile anterioare\u201c. Istoria lui Manolescu e, \u00een schimb, una \u201escrisa la doua m\u00e2ini\u201c, \u00eencorpor\u00e2nd nu doar propria interpretare a operelor, ci si \u00eentreg \u201espectacolul receptarii\u201c acestora. Pe de alta parte, conceptul de \u201eintegralitate\u201c e trecut prin filtrul conceptului de \u201eantologie\u201c, \u00eenlatur\u00e2nd \u201econfuzia nedemascata vreodata \u00eentre istoria literaturii si dictionarul de autori\u201c. Istoria lui are ambitia \u201estabilirii ori restabilirii unui canon\u201c si ea va evacua din spatiul ei nivelul secundar al literaturii (trimis pe listele pentru \u201edictionar\u201c); cu at\u00e2t mai mult vor fi sterse celelalte nivele (tertiar si altele, daca mai sunt), invocate doar atunci c\u00e2nd Manolescu deseneaza dimensiunile vreunui fenomen literar. Istoria \u201ecritica si stilistica\u201c a lui Manolescu nu \u00eencape \u00een nici una din cele cinci tipologii pe care le identifica el \u00een istoria noastra literara (\u201eenciclopedica\u201c, \u201ea specialistilor\u201c \u00een perioadele vechi, \u201ecritica sau teoretica\u201c, restr\u00e2nsa la ultimele secole, \u201eintegrala\u201c si \u201edidactica\u201c), instituind \u2013 deocamdata singura \u2013 o alta tipologie. Revolutionarea tipologiei si conceptului se bazeaza, totusi, pe un \u201ereactionarism\u201c al principiului estetic (nu exclusiv, dar suprem si sine qua non) si pe focalizarea pe \u2013 si adecvarea la \u2013 opera; asta \u00eensa tin\u00e2nd cont de mutatiile din estetica, de la conceptiile deterministe la avansul esteticii receptarii; dar optiunea pentru centralitatea operei e exprimata transant: \u201easa cum nu se explica prin circumstantele producerii, literatura (…) nu se explica nici prin circumstantele consumului\u201c. \u201eCeea ce conteaza \u2013 afirma Manolescu \u2013 este tot opera\u201c. Din cele trei estetici, precumpanitoare (p\u00e2na la decisiv) e, asadar, cea a \u201eoperei\u201c, nu cele ale producerii sau receptarii, chiar daca si acestea participa la situarea si interpretarea operei; opera \u00eensasi e vazuta \u00een istoria lui Manolescu mai degraba ca o metamorfoza a interpretarilor, \u00een devenirea ei exegetica, dec\u00e2t ca obiect pur de hermeneutica. \u00centruc\u00e2t istoricul literar e \u00een primul r\u00e2nd un critic, subiectivitatea devine inerenta viziunii, nu numai pentru ca \u201eobiectivitatea deplina este o utopie\u201c, ci si pentru ca \u201eo istorie a literaturii nu poate fi, \u00een definitiv, altceva dec\u00e2t expresia \u00eendelunga si meticuloasa a unui gust\u201c. Gustul e, la urma urmei, cel ce decide ierarhia critica, iar interpretarea, \u00een dialog deschis cu toate celelalte interpretari (si ele, \u00een fond, \u201ejudecati de gust\u201c), va aduce doar argumentatia estetica si justificarea valorica. Din confruntarea acestor judecati de gust deriva principiul central al istoriei manolesciene: \u201eo adevarata istorie literara este totdeauna o istorie critica a literaturii\u201c. Nu o \u201esinteza epica\u201c, dupa model calinescian, ci cel mult o \u201esinteza critica\u201c (iar Manolescu exclude principial criteriul biografic, alaturi de alte criterii care ar epiciza perspectiva strict critica a interpretarii; aceasta excludere principiala nu \u00eenseamna \u00eensa ca ele nu vor fi primite conjunctural). Nu exclude \u00eensa dialogul stilistic al operelor, \u201ediacronia intertextuala\u201c, istoria literaturii fiind \u201esi istoria acestei stafete intertextuale prin care axa diacronica se proiecteaza pe axa sincronica\u201c. Istoricul \u201eciteste fiecare opera \u00een legatura cu toate celelalte care o preced sau care \u00eei succed\u201c, neput\u00e2nd face abstractie de prezent, dar nici neput\u00e2nd cobor\u00ee pur si simplu \u00een cronologia operelor, parasindu-si timpul lecturii. El are tot timpul constiinta unui sistem (organic) \u00een care operele sunt prinse. Sistemul literar e stratificat nu doar pe principii valorice, ci si pe dimensiuni temporale specifice. Manolescu preia de la Fernand Braudel cele trei timpuri ale istoriei si le transfera \u00een interiorul literaturii, ca timpuri si viteze interne ale acesteia: \u201eam putea vedea \u00een masinaria \u00een mai multi timpi a istoriei literare un ceasornic ale carui limbi au viteze diferite, dupa cum indica secundele (timpul evenimential, extern), minutele (timpul genurilor) si orele (timpul operelor)\u201c. Timpul dominant \u00een structurarea materialului e cel al genurilor (readuc\u00e2nd astfel \u00een actualitate criteriul lovinescian), dar autorii n-au fost \u201edezmembrati\u201c (ca la Lovinescu), ci plasati \u201e\u00een genul care mi s-a parut a-i caracteriza mai bine\u201c. La nivelul acestei fenomenalitati de \u201egen\u201c Manolescu opereaza cu metoda \u201emodelului\u201c ca \u201eipoteza de lucru\u201c, select\u00e2nd din fenomenele literare \u201eproprietatea\u201c \u201ecea mai caracteristica\u201c si definindu-le prin prisma acesteia. Fiind \u00een primul r\u00e2nd o \u201eistorie de valori\u201c (ceea ce a ramas valabil din definitia calinesciana), istoria participa la elaborarea canonului, macar prin reflectarea succesiunilor canonice din istoria literaturii (pe succesiunea acestor canoane e structurata istoria, iar \u00eenlauntrul lor compartimentarea e una de gen). Manolescu identifica doar patru \u201ecanoane\u201c \u00een istoria noastra literara (\u201eromantic-national\u201c \u00eentre 1840-1883, \u201eclasic-victorian\u201c \u00eentre 1967-1916, \u201ecanonul modernist\u201c, cu doua momente: interbelic si postbelic, si cel \u201eproletcultist\u201c, care ocupa anii ’50), subliniind ca paradigma \u201epostmoderna\u201c instaurata \u00een anii ’80 ai secolului trecut n-a impus si un \u201ecanon postmodern\u201c, dar ca \u201ese \u00eentrevede\u201c unul pornind din 2000. Istoria lui \u00eencearca sa schimbe primele doua canoane si sa-l consolideze pe cel modernist, \u00een special \u00een ipostaza lui \u201eretrezita\u201c de dupa anii ’60. \u00cencercarile de \u201eschimbare\u201c nu sunt o agresiune fatisa, ci mai degraba una subversiva, prin reasezarea valorica a unor autori si opere \u00een interiorul canonului. Cea de consolidare e mai ferma \u2013 si pe buna dreptate, caci acesta e, oarecum, chiar canonul manolescian. Si \u00een conturarea fenomenelor literare si \u00een interpretarea ca atare a autorilor\/operelor, istoria lui Manolescu aduce o viziune personala, nici fenomenele, nici operele nemaifiind ce erau \u00eenainte de istoria lui. Sunt rare cazurile (si poate de aceea si mai vizibile) \u00een care Manolescu nu are o viziune sau o interpretare personala (duse adesea, dar nu totdeauna, si \u00eentr-o evaluare personala); mai frecvent e cazul performantelor interpretative de pe urma carora autorii ies cu o fata inedita. Literatura rom\u00e2na a fost, pe scurt, \u00eentr-un fel p\u00e2na la Manolescu si e cu totul altfel dupa istoria lui.
\nConceptul de critica literara a fost dezbatut de Manolescu, de regula, \u00een binom inextricabil cu cel de istorie literara. Daca nu o teorie a criticii (deci, implicit, si una a literaturii), cel putin o poetica a ei se articuleaza cu o coerenta exemplara. La capatul unei experiente critice care a marcat definitiv literatura rom\u00e2na \u2013 si a structurat-o pe cea contemporana \u2013, Manolescu a redactat un \u201edecalog\u201c al criticii literare, sistematiz\u00e2ndu-si testamentar observatiile \u00eentr-un \u201emodel\u201c ce profeseaza aproape strict virtuti clasice; spre deosebire de opera literara, care poate fi ambigua, \u201ecritica trebuie sa fie \u00eentotdeauna clara\u201c, iar echivocurile si ironia pot tine cel mult de registrul ei stilistic. Din claritate rezulta imediat \u201eprecizia\u201c cu care trebuie sa opereze critica, av\u00e2nd \u00een vedere ca \u201emenirea\u201c ei \u201eeste de a judeca\u201c. Simplitatea e o virtute fundamentala, chiar daca se dob\u00e2ndeste, mai des, \u201eprin experienta\u201c. \u201eCritic bun\u201c este \u00eensa acela care \u201estie sa spuna simplu cele mai complicate lucruri\u201c. \u201eConcretetea\u201c, deopotriva a \u201eg\u00e2ndirii si expresiei\u201c, deriva din regimul quasi-artistic al discursului critic, \u201emai aproape de metafora dec\u00e2t de idee\u201c (\u201eun critic adevarat e un scriitor, m\u00e2nuind limba ca un artist\u201c). La fundament, criticul se bazeaza pe o suita de impresii, \u00eentruc\u00e2t \u201ejudecata critica e impresionista prin chiar natura ei\u201c; fiind \u201eimpresionista\u201c e, fireste, si subiectiva (dar nu arbitrara). Concizia deriva din obligatia criticii \u2013 alt ecou lovinescian \u2013 de a merge \u201edirect la tinta\u201c; iar stilul critic nu \u00eengaduie fara risc apelul la jargoane, fiind unul \u201enormal, echilibrat si transparent\u201c. Toata actiunea critica se supune \u201eadecvarii\u201c la text, \u201edar si la context\u201c. Ea nu poate porni cu o grila premeditata de lectura (nici \u201eteoretica\u201c, nici \u201eideologica\u201c, nici \u201emetodologica\u201c), fiind obligata \u201esa acorde prioritate esteticului\u201c. \u201eScopul\u201c criticii \u201eeste sa trezeasca \u00een cititor apetitul pentru lectura\u201c, iar ca sa poata face asta ea \u201etrebuie sa nu fie anosta, plictisitoare, rebarbativa\u201c. \u201eDecalogul\u201c contrage calitatile criticii manolesciene \u00eensesi \u00eentr-un model concis, nefiind doar un \u201enormativ\u201c gratuit, ci si o autocaracterizare. Dincolo, \u00eensa, de obligatia de a trezi cititorul, critica raspunde, \u201einstitutional\u201c, de asezarea \u201eliteraturii ca ordine\u201c, \u00eentruc\u00e2t ea \u201eomologheaza si instituie canoane\u201c. \u00cen plan personal ea este \u2013 sau ar fi bine sa fie \u2013 \u201eo lectura ingenua si plina de pasiune a cartilor\u201c (asta ca nostalgie, caci altminteri \u201enu hedonismul se afla la originea actului critic, ci o anumita necesitate a spiritului care substituie dorintei un sentiment de obligatie\u201c), iar \u00een acest sens \u201emetodele, sistemele, informatia si restul n-au nici o valoare\u201c. \u00cempotriva \u201emetodelor\u201c si a \u201esistemelor\u201c Manolescu a combatut adesea, mai ales \u00een polemicile \u00een care apara principiul impresionist al criticii si \u2013 implicit sau explicit \u2013 foiletonistica. Nu doar ca partizan al cronicii literare, ci si ca istoric al ideilor si formelor critice, Manolescu a subliniat mereu ca, la noi, \u201ecronica literara reprezinta traditia cea mai profunda\u201c a spiritului critic, \u201etoate reformele consistente ale ideologiei literare, ale gustului estetic, ale genurilor si speciilor\u201c fiind \u201eopera foiletonistilor\u201c; inclusiv modelarea conceptului de istorie literara. Aceasta aparare a liniei traditionale a criticii si \u00eendeosebi a foiletonisticii nu \u00eenseamna \u00eensa ca Manolescu n-a recurs ori de c\u00e2te ori era nevoie la metode investigative venite din noua critica si chiar din critica de derivatie lingvistica. Metodele sunt \u00eensa folosite punctual, \u00een investigatii deduse din spiritul operei si adecvate acestui spirit; ele sunt simple unelte ale viziunii critice si nu sunt niciodata protagonistele exegezei. \u00cen orice caz, de ele nu se face dec\u00e2t uz, niciodata parada, iar \u00een cronica literara investigatia prompta a valorii si structurii operei se face \u00eentotdeauna \u00een linia impresionismului. Poetica cronicii literare e mereu reformulata de Manolescu (mai cu seama \u00een toiul unor polemici), dar si ea ruleaza pe c\u00e2teva constante. \u201eCenusareasa a criticii\u201c, cronica e \u201eacea specie de critica av\u00e2nd toate obligatiile si nici unul din drepturile criticii\u201c; st\u00e2nd \u201esub regimul efemerului\u201c, foiletoanele \u201ese ofilesc\u201c numaidec\u00e2t daca sunt adunate \u00een volume. Cu toate acestea, cronicarul literar e cel care reprezinta \u2013 cel putin \u00een primul r\u00e2nd \u2013 institutia criticii, chiar daca specia cultivata de el \u201eeste si va ram\u00e2ne\u201c \u201eo specie empirica\u201c. Considerat (macar uneori) \u201emartir\u201c, \u201eun sacrificat pentru o himera\u201c, cronicarul participa, volens-nolens, la redefinirea canonului, lu\u00e2nd parte la constituirea celui contemporan. Chiar daca nu e regula obligatorie pentru toata lumea, cronicile lui Manolescu au luat parte la definirea si impunerea acestui canon, desi constiinta efemeritatii speciei l-a determinat pe Manolescu sa nu-si str\u00e2nga, multa vreme, cronicile \u00een volume. O culegere din ele a aparut abia \u00een 2001, \u00een trilogia \u201eLiteratura rom\u00e2na postbelica\u201c, dar marea opera critica a lui Manolescu ram\u00e2ne, totusi, cronica literara, poate chiar si dupa aparitia istoriei. Cronica lui nu e o simpla oglinda purtata de-a lungul literaturii, ci o oglinda \u201einter-activa\u201c, care a intervenit profund \u00een morfologia discursului literar (nu doar a stabilit ierarhia epocii). Prin cele peste trei decenii de cronica saptam\u00e2nala, Manolescu n-a fost doar marele notar al epocii, ci si cel care i-a determinat si \u00eencurajat schimbarea literara. Desi n-a profesat critica de directie, optiunile lui au fost determinante pentru mersul literaturii. Lucrul s-a vazut cu deosebire \u00een doua momente spasmatice din destinul literar postbelic: \u00een impunerea generatiei \u201860 si a generatiei \u201880, pe care Manolescu le-a asistat cu egala comprehensiune, \u00een pofida faptului ca poeticile lor erau mai degraba antagoniste dec\u00e2t convergente. Manolescu n-a avut nici complexul generatiei, nici complexul paradigmei, cronica lui d\u00e2nd seama cu egala aplicatie de toata literatura dintre 1960-2000. Desi constr\u00e2nse drastic de obligatii, cronicile nu se deosebesc mult \u00een scriitura de eseurile adunate \u00een cele sapte volume de \u201eTeme\u201c; scrisul lui Manolescu se ridica spontan la concept si se angajeaza \u00een dezbaterea teoretica \u00een mijlocul celei mai concrete observatii. Analitica lui merge m\u00e2na \u00een m\u00e2na cu elaborarea conceptelor, cu disputa de principii, a caror finalitate se verifica, \u00eensa, numai \u00een concretetea analitica. Cronicile lui nu sunt libere de principii si nici chiar de functionarea unor modele de gen (modele consacrate \u00een carti aparte, cel al romanului \u00een \u201eArca lui Noe\u201c, cel al poeziei \u00een \u201eDespre poezie\u201c), promov\u00e2nd, de fapt, nu doar o constanta de criterii, ci chiar si un dogmatism ca fermitate supla a principiilor. Un \u201edogmatism\u201c din cele pretinse criticii de Lovinescu, ca autoritate a judecatii, stabilitate a criteriilor si expresie gravata, peremptorie. Dar \u201eautoritatea\u201c lui Manolescu nu se bizuie at\u00e2t pe stilul \u201eautoritar\u201c, c\u00e2t pe stilul seductiv, care-l face pe cititor partas la elaborarea \u00eentregii analize si interpretari.
\nConceptul de roman nu e mai putin elaborat \u2013 si frecventat \u2013 la Manolescu dec\u00e2t cele de critica si istorie literara. Dincolo de multimea cronicilor dedicate romanelor se ridica trilogia \u00eenchinata acestora \u00een \u201eArca lui Noe\u201c (pe modelul criticii lui Erich Auerbach). Principiul de lucru al eseului (ca si al criticii \u00een general, dupa Manolescu) consta \u00een reducerea \u201emultiplului fenomenal la un model\u201c, asa \u00eenc\u00e2t \u201ecritica romanelor (…) \u00eencepe de la un model al romanului\u201c. \u201eModelul\u201c lui Manolescu e elaborat \u00een primul r\u00e2nd tin\u00e2nd cont de perspectiva si raporturile naratoriale si el se desface numaidec\u00e2t \u00een trei ipostaze (care au o relativa succesiune istorica), numite de Manolescu roman \u201edoric\u201c \u201eionic\u201c si \u201ecorintic\u201c. \u201eRomanul doric\u201c pune \u201eiluzia vietii mai presus de aceea a artei\u201c si face suprapunere \u00eentre \u201ecel care nareaza\u201c si \u201ecel care scrie\u201c; e romanul de \u00eenceput, romanul \u201etraditional\u201c, romanul \u201ecreator de mituri\u201c si \u00een care autorul are prerogativele unui mic Dumnezeu: atotputernic, atotstiutor si impasibil. \u201eRomanul ionic\u201c muta interesul pe \u201epsihologism si analiza\u201c si \u00eenlocuieste \u201eviata\u201c cu \u201ereflectia\u201c; totodata, el proiecteaza autorul \u00eentr-un personaj, iar \u201ecel care scrie este cel care nareaza\u201c. Naratorul preia prerogativele autorului (dar numai partial), mut\u00e2ndu-le din transcendenta \u00een imanenta textului. \u201eRomanul corintic\u201c traieste oarecum din principiul jocului, \u00eentruc\u00e2t \u201epersonajele par simple marionete, trase pe sfori de un autor a carui vocatie suverana o constituie jocul\u201c, iar eposul, din serios, devine ironic, \u00eentr-un roman \u201eesentialmente\u201c parodic. Cele trei ipostaze sunt urmarite (fiecare \u00een c\u00e2te-un volum separat) \u00een succesiunea lor morfologica mai degraba dec\u00e2t istorica; tentativa de a tipologiza romanele nu scapa, totusi, individualitatea acestora; \u201ereductia\u201c principiala functioneaza doar \u00een elaborarea modelului ca atare; analiza si interpretarea romanelor recupereaza complexitatea si diversitatea acestora; subsumata tipologiei, se contureaza si o istorie a romanului rom\u00e2nesc; o istorie desfasurata pe trei linii divergente, dar ale caror intersectii sunt si ele marcate.
\nTot \u00een trei se desface (p\u00e2na la urma) si \u201emodelul\u201c de poezie (din \u201eDespre poezie\u201c), si el abordat din perspectiva tipologica. Opozitiei prealabile dintre poezia \u201etraditionala\u201c si cea \u201emoderna\u201c i se adauga mai apoi clasa poeziei \u201etraditionaliste\u201c; e drept ca si \u201epoezia moderna\u201c se divide \u00een \u201emodernism\u201c si \u201eavangardism\u201c, dar clase distincte ram\u00e2n cele trei. Eseul e, mai \u00eent\u00e2i, o confruntare cu teoriile si poeticile moderne, fie cu cele deduse din lingvistica, fie cu cele iesite din structuralism sau cu proclamatiile directe ale poetilor. \u00centre respingeri si primiri se contureaza \u201emodelul\u201c manolescian, urmarit apoi \u00een rulajul ipostazelor sale at\u00e2t \u00een istoria poeziei rom\u00e2nesti, c\u00e2t si \u00een istoria poeziei europene. Fiecare \u201etipologie\u201c \u00eesi asuma o concisa istorie, dar mai degraba ca o consecinta a dialogului teoretic, a simpozionului care e cartea. Pe jumatate conspect, pe jumatate dezbatere, volumul lui Manolescu insista asupra fiecarei componente din poetica si poezia moderna, dar mai cu seama asupra fiecarui raport dezbatut de scolile de teorie, de la cele dintre limba-limbaj-poezie la cele strict intra-poetice (de la eufonie la semantica). Teoriile \u201elingvistice\u201c ale poeziei si poeticului se opresc, la Manolescu, \u00een fata realitatii imediate: \u201epoezia nu e cuv\u00e2nt\u201c (cu precizarea ca \u201eexista totdeauna \u00een poem o transcendere a cuv\u00e2ntului\u201c). Secretul poeziei e cautat \u00een aceasta operatie de \u201etranscendere\u201c iar tipologiile poetice sunt, de fapt, raspunsuri la aceasta problema, modalitati de transcendere. Construit pe doua \u00eentrebari \u2013 \u201ece este\u201c si \u201ede c\u00e2te feluri este poezia\u201c \u2013 eseul lui Manolescu raspunde mai acurat la a doua \u00eentrebare, dar dezbate mai consistent pe seama celei dint\u00e2i.
\nDesi total autonome, si eseurile din \u201eTeme\u201c si cronicile par scrise \u00een perspectiva unor sinteze; adevarul e ca la capatul fiecarei serii problematice abordate o vreme punctual Manolescu a ridicat o astfel de sinteza; temele par o vreme obsesive, iar apoi sublimeaza \u00eentr-o constructie definitiva. Asta, fireste, nu subordoneaza nici eseurile, nici cronicile istoriei sau altor constructii articulate, dar releva o unitate de proiect si o unitate de concept. Oric\u00e2te variatii ar avea conceptele folosite de Manolescu si oric\u00e2t ar diferi judecatile profesate pe seama autorilor, diferentele nu angajeaza o divergenta, ci dau doar seama despre dialectica unei coerente. \u00cen interiorul ei, dar fara s-o lezeze, au loc ajustari si revizuiri, fie de concept ca atare, fie de evaluare. Si unele si altele converg \u00eensa spre definirea unui spirit critic viu, nici o clipa prins pe picior gresit de evolutia literaturii.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"
Nu doar cel mai important critic al perioadei postbelice a fost Manolescu, ci criticul decisiv al \u00eentregii perioade, cel care, \u00een substanta, a hotar\u00e2t asupra scarii de valori si asupra \u201ecanonizabililor\u201c. Mai bine de trei decenii de cronica literara i-au adus nu numai o autoritate indiscutabila si suverana (desi nu necontestata punctual, de obicei fara… Cite\u0219te mai mult »Nicolae Manolescu<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[4027,4029,4028,4030,124,3983],"class_list":["post-5435","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara","tag-cronicile-istoriei","tag-eseurile-din-teme","tag-evolutia-literaturii","tag-literatura-contemporana","tag-nicolae-manolescu","tag-spirit-critic"],"views":5007,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/5435","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=5435"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/5435\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=5435"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=5435"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=5435"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}