Ne-a parasit, pentru o liniste de care avea mare nevoie, ultimul creator exceptional de poezie nationala. Maestrul \u00een metrica de expresivitate eseniana Adrian Paunescu va fi asezat \u00een fotoliul recunostintei pe care o merita cu prisosinta \u2013 chiar daca era, si el, numai om. A ars, parca, la fel de repede, la o viteza greu de masurat, precum meteoritii ce \u00eencearca sa ne spuna ca nu suntem singura civilizatie fizica a spatiilor. Dar, de data aceasta, nu despre amploarea si calitatea operei sale as vrea sa scriu.
\nVreau \u00eensa sa amintesc c\u00e2teva din multele amprente pe care le-a lasat si \u00een din ce \u00een ce mai galagiosul nostru fotbal. Era nu numai un \u00eenflacarat \u00een trairea si \u00een cronicarea acestui joc, dar si un consecvent iubitor, p\u00e2na la sacrificiu, al nabadaioasei Universitatea Craiova. Avea o \u00eenclinatie spre binele popular: de aici si dragostea pentru Rapid, sadita, poate, si de prietenia cu Fanus Neagu si cu Guta Baiesu. Dar a slujit prin vorbe si fapte si echipa nationala. Mai are rost sa evoc c\u00e2t de mult s-a consumat p\u00e2na l-a adus pe unicul Gica Hagi sa \u00eengenuncheze una din cele mai pregnante poveri ale palmaresului nostru, echipa Ungariei?
\nAvea si el subiectivismele lui. Un exemplu e insinuarea nedreapta ca Dinamo ar fi smuls \u00een 1973 (inclusiv prin manevre de culise), la golaveraj, titlul pe care l-ar fi meritat Craiova. Dar toti uita ca, doar peste un an, laurii supremi ai campionatului nostru au \u00eencununat pe nedrept Bania, dupa o disputa cu aceeasi Dinamo \u2013 acum maltratata cu doar c\u00e2teva jocuri \u00eenainte de final, la Bacau, unde ne-au batut si arbitrii, dar si militienii ce trebuiau sa asigure ordinea! Stiu ca n-a fost el lucratorul acelei nedreptati, ci alti \u201eprieteni\u201c ai nostri din acele vremuri. Peste ani, c\u00e2nd scriam saptam\u00e2nal \u00een \u201eFlacara\u201c lui, mi-a replicat plin de spirit: \u201eLasa, Cornele, n-a fost rau ca v-ati luat la bataie voi \u00eentre voi, militienii!…\u201c Ca orice unicat al creatiei avea si crea umor de calitate, \u00eencrunt\u00e2ndu-se rar, maxim pentru c\u00e2teva minute. Pe noi, pe dinamovisti, ne primea mai rar \u00een inima lui at\u00e2t de \u00eencercata; dar trebuie sa \u00eentelegem ca tatal si bunicul sau au suferit cunosc\u00e2nd teroarea bolsevica a anilor ’50. As vrea ca aprigii nostri suporteri, \u00eencep\u00e2nd cu cei mai tineri, sa-i respecte plecarea dintre noi, aplaud\u00e2ndu-l \u00eempreuna cu minunatul imn ce l-a creat eternei sale pasiuni fotbalistice, Universitatea Craiova, si \u00een numele prieteniei adevarate ce exista, cu mare respect si sinceritate, \u00eentre generatia mea si aceea a at\u00e2tor jucatori de exceptie din cetatea Baniei.
\nMarea sa iubire de oameni si de creatie adevarata, binecuv\u00e2ntata de at\u00e2ta har, va fi nemuritoare. Vremurile \u00een care ne vom da seama c\u00e2t ne lipseste, chiar \u00een aceasta nebunie a e-mail-urilor si a comunicarii fara fir, vor veni mai repede dec\u00e2t s-ar crede. As vrea sa vad \u00een peluza altui disparut de onoare, Catalin H\u00eeldan, ca pe frontispiciul Panteonului: \u201eMarilor oameni, patria recunoscatoare\u201c!…
\nSuntem prea putin capabili, din nefericire, de un astfel de respect prin care sa pastram vii g\u00e2ndurile elitelor, acele elite prin care putem merge cu onoare si izb\u00e2nda mai departe. Am \u201ereusit\u201c, \u00een schimb, sa fim chinuiti si mai rau de visurile unor zile senine si lipsite de mari griji, ridic\u00e2nd \u00een \u201eParcul Carol\u201c, ca o sfidare, un monument odios prin amintirea unor ani de \u00eenceput ai bolsevismului devastator de la noi, pe care speram sa nu-i mai traim vreodata. Dar sa dam blamarii ce nu trebuie uitat niciodata \u2013 acei ani…
\nSi ma \u00eentorc la unele din amintirile fotbalistice traite alaturi de marele… doar plecat dintre noi. Pentru ca l-am simtit adesea aproape, \u00een anii \u00een care am avut o rubrica de fotbal \u00een revista \u201eFlacara\u201c; adica din 1978 si p\u00e2na \u00een 1981. Mai aveam experienta intrarii \u00een acea cladire de trista arhitectura, \u00eencep\u00e2nd cu 1970, c\u00e2nd, tot la fel, am simtit saptam\u00e2nal chinul spalturilor, fac\u00e2nd, tot c\u00e2tiva ani, \u201eavancronica etapei\u201c, la \u201eSc\u00e2nteia tineretului\u201c. A fost ideea unui alt ziarist disparut prematur dintre noi, motul care a fost nea Vasile Cabulea. Acolo am avut onoarea sa schimb vorbe de alinare si de \u00eentelegere cu profesionisti de exceptie ai scrisului: Al. Zainescu, Dan Fruntelata, Nicolae Arsenie, toti redactori-sefi pusi nu prin dosarul de cadre, cum mai m\u00e2zgalesc unii astazi, ci pentru ca erau intelectuali de certa valoare. De asemenea, si pe alti ziaristi cu adevarat meseriasi: Adrian Vasilescu (consilierul guvernatorului B.N.R. de acum!), Serban Cionoff, si nu \u00een ultimul r\u00e2nd prietenul meu de nadejde spirituala si de acum, Dan Dumitrescu. Oameni minunati \u00een acele timpuri \u00eenca pasnice, ca si dupa aceea, c\u00e2nd s-a declansat furtuna \u201etovarasei\u201c, amplificata si prin acutizarea diabetului \u201etovarasului\u201c.
\nEi bine, la \u201eFlacara\u201c, c\u00e2nd \u00eemi duceam r\u00e2ndurile rubricii \u201eOmul care joaca\u201c, l-am regasit pe facatorul de ziar de la \u201eSc\u00e2nteia Tineretului\u201c, Nicolae Arsenie, devenit m\u00e2na dreapta \u00een asezarea revistei, verificata cu o minutiozitate rara, chiar si c\u00e2nd era plecat cu cenaclul, de unicul Adrian Paunescu. Si acolo erau alti ziaristi minunati: Nicolae Cristache, Adrian Dohotaru, Ovidiu Ioanitoaia. Postolache era mesagerul ce purta dus-\u00eentors revista, pentru conturul final al lui Adrian Paunescu. Bine\u00eenteles ca aveam uneori pareri diferite cu acelea ale marelui poet, patimas suporter al Craiovei. Dar, de fiecare data dovedea nobletea superioara a \u201eiubirii si respectului pentru valori\u201c, asa cum si-ar fi dorit, \u00een ultimul vers, sa-i fie scris pe inevitabila cruce. Si chiar daca am oprit colaborarea, \u00een urma unei nepotriviri de opinii asupra marei sale iubiri fotbalistice, ne-am \u00eent\u00e2lnit dupa aceea si ne-am \u00eenteles fara nici o urma de ranchiuna. Avea si aceasta calitate de a respecta oamenii ce puteau avea si alte pareri dec\u00e2t ale sale. Tot cum a spus \u00een ultimele sale versuri, stia de atunci sau, sunt tentat sa cred, dintotdeauna, sa doreasca tarii si oamenilor sai… \u201eminima dreptate\u201c! Am jucat de c\u00e2teva ori si meciuri de fotbal \u00eempreuna. \u00cei placea jocul, si era la fel de impunator, ca \u00een viata, si c\u00e2nd cerea mereu mingea la picior. Ca sa traga si sa marcheze decisiv, ca \u00een imensa sa opera scrisa. Fiind un g\u00e2nditor convins de st\u00e2nga, l-am numit cu drag, dupa un meci \u00een dimineata unui revelion, la Cheia \u2013 \u201eil mancio divino\u201c. Adica, \u201est\u00e2ngaciul divin\u201c. Iar toate acestea ma fac, \u00een final, sa repet unele din versurile ce le rosteam cu patima din frageda copilarie, din \u201eMoartea lui Fulger\u201c a lui Cosbuc: \u201eCum pier miseii, daca pier\/ Cei buni asa?\u201c…
\nNu-mi poate raspunde nimeni.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"