\u201eHai sa platim si sa plecam, Agatha!\u201c<\/p>\n
\u00centr-o toamna, la Bacau, un scriitor mi-a povestit un episod din viata asa-zic\u00e2nd politico-literara postbelica. \u00cen 1956, c\u00e2nd Bacovia \u00eemplinea 75 de ani, conducerea Partidului Comunist si a statului de atunci a dispus organizarea unei festivitati de omagiere a autorului \u201eStantelor burgheze\u201c si al \u201eSerenadei muncitorului\u201c. \u00cen cadrul ceremoniei, la care, \u00een stilul binecunoscut al regimului, au participat v\u00e2rfurile nomenclaturii, marelui poet i-a fost conferita o \u00eenalta distinctie. Plap\u00e2ndul Bacovia, av\u00e2nd-o alaturi ca \u00eentotdeauna pe credincioasa sa sotie, Agatha Grigorescu Bacovia, ea \u00eensasi poeta, se simtea stingher, era putin dezorientat si parca rusinat de stralucirea festivitatii de la care nu lipseau, fireste, gustarile fine si sampania. Unde mai pui ca era si prima lui iesire din casa dupa multi ani. Fusese adus la Palat cu o masina de protocol.
\nS-au rostit discursuri elogioase, ca de obicei \u00een asemenea prilejuri, s-a recitat din lirica bacoviana, s-au servit bunatati. La un moment dat, c\u00e2nd petrecerea nu se terminase, Bacovia i-a spus sotiei sale: \u201eEi, Agatha, acuma hai sa platim si sa plecam!\u201c. Sa nu fi \u00eenteles poetul ca acolo nu se platea ca la restaurant?! Poate ca a vrut sa faca o nevinovata gluma (\u201eO, tara trista, plina de humor\u2026\u201c)?! Oricum ar fi, \u00eendemnul adresat Agathei tradeaza ceva din constiinta unui om care pe de o parte nu a asteptat vreodata sa i se dea ceva si nimeni nu i-a oferit ceva gratis, iar, pe de alta, convingerea ca \u00een viata totul se plateste si trebuie platit\u2026 Mai ales c\u00e2nd esti poet, si \u00eenca unul \u201eadormit pe carti \u00eentr-o provincie pustie\u201c. Numai nulitatile lucrative, fie ele si autoproclamate elite, nu platesc nimic. Ele \u00eencaseaza\u2026 Dar episodul \u00eemi apare simbolic si \u00een ceea ce priveste un destin colectiv. Destinul unui neam caruia nu doar ca nu i s-a dat si nu i se da ceva fara a plati cu v\u00e2rf si \u00eendesat, nu doar ca mereu i s-a luat si i se ia, dar a fost si este obligat sa plateasca si oalele sparte (sau furate) de altii, inclusiv de cozile de topor si hotii autohtoni. Destinul unui neam \u2013 oare mai trebuie spus? \u2013 a carui cea mai intima fibra a fiintei sale n-o pot exprima dec\u00e2t mari creatori, mari poeti ca Bacovia\u2026
\nLumea ca text
\nAm regasit de cur\u00e2nd niste \u00eensemnari pe care mi le-am facut atunci c\u00e2nd, cu multi ani \u00een urma, am citit \u201eCopacul omului\u201c, un roman de Patrick White, ce m-a transportat \u00eentr-un continent \u00eendepartat si singur despre care noi, europenii, stim \u00eenca destul de putin: Australia.
\n\u00cen centrul unei lumi care tocmai se nastea pe acele miraculoase tar\u00e2muri de la antipozi, romancierul plaseaza un barbat si o femeie. Autorul, laureat al Premiului Nobel pentru Literatura, reface de fapt mitul cuplului primordial \u00eentr-o naratiune ale carei proportii, ale carei acorduri grave, tulburatoare amintesc de marile epopei. \u00cen fluxul \u00eent\u00e2mplarilor ce se succed \u00een existenta personajelor survine la un moment dat un episod ce se \u00eencarca de o semnificatie aparte. Femeia gaseste \u00eentr-un sertar un carnetel pe care i-l daruise cineva demult, c\u00e2nd baiatul ei era mic. Acum, femeia si barbatul ramasesera singuri, fiica si fiul lor fiind plecati departe, fiecare la rosturile lui. Mama \u00eesi aminteste ca \u00eesi \u00eendemnase feciorul sa-si scrie \u00een acel carnetel un jurnal. \u201eMa g\u00e2ndeam ca ar fi un lucru bun\u201c, \u00eesi aduce ea aminte, apreciind \u00eensa acum: \u201ePoate ca era o prostie. Sa ceri unui baiat sa-si noteze ce face. Cred ca baietii nu privesc \u00eenapoi. Fac ce au de facut\u201c. Barbatul \u00eei cere carnetul pentru a-si nota \u00een el \u201eniste lucruri\u201c, iar femeia, bucuroasa de a-i fi gasit \u00eentrebuintare, i-l ofera. \u201eBarbatul se \u00eentoarce la scaunul sau din marginea camerei si se uita la carnetul gol, \u00eencerc\u00e2nd sa g\u00e2ndeasca la ce avea sa scrie \u00een el. Paginile albe \u00een ele \u00eensele erau simple si complete. Dar trebuie sa existe anumite cuvinte simple care sa fie la \u00eendem\u00e2na lui si cu ajutorul carora sa poata face mai multa lumina. Ar fi vrut sa scrie un poem sau o rugaciune \u00een carnetul gol si se g\u00e2ndi c\u00e2tva timp la ideea asta amintindu-si de piesele lui Shakespeare pe care le citise culcat pe burta, ca adolescent, dar toate cuvintele ce-i veneau \u00een minte erau cuvintele rigide ale unei literaturi pe jumatate uitate, ce nu aveau nici o legatura cu el. Si astfel carnetul ramase gol. \u00cesi vedea de treburi, ar\u00e2nd, spintec\u00e2nd, mulg\u00e2nd, recolt\u00e2nd, golind galetile si umpl\u00e2ndu-le. Toate aceste actiuni erau bune \u00een sine, dar nici una din ele nu-i aducea o explicatie a starii sale de visare, asa cum ar fi putut s-o faca vreun cuv\u00e2nt t\u00e2snind ca un fulger din creierul sau\u201c.
\nDar c\u00e2t timp va ram\u00e2ne caietul gol? E de presupus ca p\u00e2na c\u00e2nd toate acele actiuni mereu repetate, bune si utile, devin text, devin literatura. Carnetul gol asteapta scriitorul care \u201esa faca mai multa lumina\u201c, sa transforme virtualitatea \u00een realitatea textului. Si din c\u00e2nd \u00een c\u00e2nd, scriitorul chiar se iveste. El a putut fi, iata, Patrick White \u00eensusi. \u00cen episodul evocat aici vad momentul c\u00e2nd \u201eCopacul omului\u201c e pe punctul de a deveni roman, de a deveni poveste\u2026
\nCaderea \u00een suflet
\nPersonajul narator din romanul lui Constantin Toiu \u201eCaderea \u00een lume\u201c cunoaste o femeie pentru care o scriere literara \u2013 \u201eLa Grandiflora\u201c, a lui Gib Mihaescu \u2013 constituie un reper la care \u00eesi raporteaza \u00eentreaga viata. Mita, asa se numeste protagonista, rasfoieste cartea si reciteste pasajele subliniate de ea, c\u00e2ndva, \u00eentr-o stare de efuziune care o face dintr-odata mai t\u00e2nara si frumoasa. \u201eSi bucuria te face frumos; seninatatea te pastreaza; dar ea, bucuria, \u00eeti readuce instantaneu pe fata tineretea\u201c, observa cel ce o asculta. Pentru Mita, care \u00eentinereste instantaneu la relectura acelor pagini din deceniul al treilea al secolului trecut, pagini care \u00eei evoca clipele poate cele mai fericite ale unei vieti acum ajunsa la crepuscul, nimic nu se schimbase, nici chiar anotimpurile. Anotimpurile ei sufletesti ramasesera racordate la cele din romanul lui Gib Mihaescu.
\nNiciodata nu poti sa stii si nici macar sa banui cum cade o carte \u00een lume si \u00een sufletul unui cititor!
\nIrepetabila sansa
\nLa v\u00e2rsta de 90 de ani, W. Somerset Maugham se confesa \u00eentr-un interviu: \u201e\u00cen anumite momente simt o dorinta at\u00e2t de arzatoare de moarte, \u00eenc\u00e2t as fi \u00een stare sa alerg spre ea, asa cum m-as arunca \u00een bratele unei femei. \u00cemi da aceeasi exaltare pe care mi-o dadea, cu ani \u00een urma, viata. G\u00e2ndul la ea ma \u00eembata. Mi se pare ca \u00eemi ofera libertatea ultima si absoluta. \u00cemi ajunge tot ce am avut. Sunt, \u00eentr-adevar, unele zile c\u00e2nd mi se pare ca am facut de prea multe ori totul, ca am cunoscut prea multi oameni, am citit prea multe carti, am vazut prea multe tablouri, statui, biserici si case frumoase, si am ascultat prea multa muzica\u201c.
\nVoluptatea mortii ca reflex al unei vitalitati debordante. Rareori se poate auzi un convingator elogiu adus vietii. \u00cel egaleaza si de fapt \u00eel \u00eentrece pe cel rostit de Bertrand Russel care a trait 95 de ani. Marele matematician si umanist, laureat al Premiului Nobel pentru Literatura, adevarata \u201eCurte de casatie\u201c, la nivel mondial, privind problemele pacii si drepturilor fundamentale ale omului, scria \u00een prefata la \u201eAutobiografia\u201c sa ca, dupa perioade lungi de singuratate si suferinta, dupa ce a cunoscut profund ce \u00eenseamna viata si dragostea, mai ales dragostea, asteapta sa \u00eenchida ochii pentru totdeauna cu seninatate si cu sentimentul \u00eemplinirii si senina nostalgie: \u201eAceasta a fost viata mea. Gasesc ca merita sa fie traita si as mai trai-o bucuros daca mi s-ar oferi o astfel de sansa\u201c.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"
\u201eHai sa platim si sa plecam, Agatha!\u201c \u00centr-o toamna, la Bacau, un scriitor mi-a povestit un episod din viata asa-zic\u00e2nd politico-literara postbelica. \u00cen 1956, c\u00e2nd Bacovia \u00eemplinea 75 de ani, conducerea Partidului Comunist si a statului de atunci a dispus organizarea unei festivitati de omagiere a autorului \u201eStantelor burgheze\u201c si al \u201eSerenadei muncitorului\u201c. \u00cen cadrul… Cite\u0219te mai mult »File dintr-un jurnal antinostalgic<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","footnotes":""},"categories":[8],"tags":[3998,3997,1203],"class_list":["post-5367","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara","tag-serenada-muncitorului","tag-stante-burgheze","tag-bacovia"],"views":1804,"jetpack_featured_media_url":"","_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/5367","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=5367"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/5367\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=5367"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=5367"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=5367"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}