Nu stiu daca ar fi rau sau bine ca asemenea chestiuni ce tin de editarea textului, deci de o stiinta arida, sa se discute \u00een scoli, la lectiile despre poezia eminesciana sau despre poezie \u00een general. Elevii ar putea sa para dezamagiti ca, la un secol de la publicarea ei, poezia celui mai mare poet al rom\u00e2nilor, a unuia dintre marii poeti ai lumii, nu-si gaseste \u00eenca forma definitiva. Elevilor, tinerilor \u00een general, trebuie sa le dai concluzii, sa le explici \u201ede ce\u201c, sa ai ratiuni clare pentru care modifici ceva, pentru care schimbi ceva din temelii. A edita un text este, \u00eenainte de toate, un angajament moral fata de cultura ta. Eminescu a fost propagat masiv prin \u00eenvatam\u00e2nt, de un secol \u00eencoace nu este manual de scoala sa nu-i cuprinda poeziile \u00eensotite de comentariile respective, nu este programa analitica sa nu ceara recitarea si memorarea unor poezii eminesciene dintre cele mai cunoscute. A retine si a relua este esential pentru o cultura; se poate spune ca nici nu face parte dintr-o cultura ceea ce nu se reia, ceea ce nu revine. Nichita Stanescu vorbea de recitire, si avea o \u201eCarte de recitire\u201c. Faptele izolate nu au, \u00eentr-adevar, legatura cu o cultura vie. Daca, de pilda, \u201eMiorita\u201c se va uita vreodata din memoria noastra colectiva, ea nu va face parte din cultura noastra vie \u00een acele momente c\u00e2nd se va uita. Vom uita, \u00eensa, vreodata, \u201eMiorita\u201c? Vom uita \u201eLuceafarul\u201c de Eminescu? Si, daca nu-l vom uita, vom sta sa discutam critic fiecare virgula, fiecare cuv\u00e2nt? P\u00e2na \u00een 1939, la aparitia monumentalei editii Perpessicius, autorii de manuale scolare aveau la \u00eendem\u00e2na mai multe editii eminesciene si alegeau textul uneia dintre ele. Gestul alegerii este unul intelectual. De 70 de ani \u00eencoace, \u00eensa, de c\u00e2nd editia Perpessicius a devenit autoritara, \u00een stass-ul nostru eminescian (ori standardul, cum se zice astazi) nu mai este loc de alegere: se iau textele de acolo si numai de acolo. De aceea o eventuala discutie a editiei \u00eenseamna discutia manualului, a standardului etc: \u00eenseamna discutarea unei institutii fundamentale \u00een cultura noastra, adica a eminescologiei. Pedagogic, nu se justifica gestul \u00een aceste momente de tranzitie. Perpessicius \u00eensusi a afirmat, de mai multe ori, ca editia sa nu este una definitiva, ca acesta este punctul sau de vedere, ca a invitat lumea stiintifica sa continue editarea operei eminesciene. Ca pentru o pedagogie sociala eficienta, ar trebui ca aceste discutii sa ocupe numai lumea savanta, iar rezultatele, adica un text asa-zic\u00e2nd definitiv, sa se impuna tacit \u00een editii si \u00een manuale, adica textul vechi sa fie \u00eenlocuit fara surle si tr\u00e2mbite cu altul. \u00cen fond, problema elevilor este sa memoreze versurile eminesciene, adica sa si le rescrie \u00een minte: c\u00e2nd reciti o strofa pe care o ai \u00een minte, nu \u00een fata ochilor, o g\u00e2ndesti cu ochii mintii, cuvintele renasc din interiorul tau sufletesc, gramatica si ortografia se ordoneaza de la sine pe scara memoriei proprii. Nu reciti virgule sau apostrofuri, ci cuvinte cu miez. A reface tacit textul scris: aceasta ar fi o adevarata pedagogie.
\nDar… mai avem noi, astazi, acel buchet de savanti care sa foiasca \u00een Biblioteca Academiei pe l\u00e2nga manuscrisele eminesciene, care sa discute \u00eentre ei p\u00e2na la epuizare fizica cutare lectiune eminesciana si apoi, a doua zi, s-o discute iarasi si iarasi? Aceste observatii, ale noastre, privind virgulele si apostrofurile eminesciene, sunt rodul a vreo douazeci de ani de munca singuratica si par mai mult curiozitati pentru cine le urmareste. Noi le \u00eencredintam h\u00e2rtiei cu aceasta dorinta: de a le supune dezbaterii. Ce facem cu apostroful eminescian? Cratima a desfiintat apostroful larg, pe cel str\u00e2ns \u2013 si chiar acel apostrof mediu prezent \u00een multe locuri. Discutam poezia eminesciana, ori reintroducerea apostrofului \u00een ortografia limbii rom\u00e2ne? \u00cel izolam pe Eminescu de restul textelor, adica acceptam blancul \u00een \u201eLuceafarul\u201c, dar \u00eel ignoram \u00een poemele lui Vasile Alecsandri?
\n\u00cen ceea ce ne priveste, vocea noastra poate oric\u00e2nd sa taca, \u00een cazul ca devine foarte incomoda. Este, \u00eensa, foarte probabil, posibil chiar, ca revizuirile pe care le facem noi textelor eminesciene sa fie refacute de altcineva, alta data \u2013 si acela nu va putea dec\u00e2t sa ajunga la aceleasi probleme care ni se pun noua. Ce-i de facut, c\u00e2t mai am\u00e2nam aceste chestiuni?
\nV\u00c2NATORII DE BANI
\nEminescu invita, uneori, la forme grafice care aparent nu pot fi rostite (recitate), dar care, dupa exercitiu retoric, devin forme deosebit de plastice. El vrea, \u00een \u201eScrisoarea III\u201c: \u201eNumai banul ‘l v\u00e2neaza si c\u00e2stigul fara munca\u201c \u2013 acolo unde editiile pun simplu: \u201eNumai banul \u00eel v\u00e2neaza\u2026\u201c. Cere rostirea plina, \u00eentreaga, accentuata (si uimita, ca privirea zarafului!) a cuv\u00e2ntului \u201ebanul\u201c si reluarea ca \u00een soapta a restului. Vrea, apoi, \u00een \u201eLuceafarul\u201c: \u201e\u00cel vede azi, ‘l vede m\u00e2ni;\/ Astfel dorinta-i gata;\/ El iar, privind de saptam\u00e2ni,\/ I cade draga fata\u201c \u2013 acolo unde noi puneam: \u201e\u00cel vede azi, \u00eel vede m\u00e2ni,\/ Astfel dorinta-i gata;\/ El iar privind de saptam\u00e2ni,\/ \u00cei cade draga fata\u201c. Aceasta trecere vocalica larga: \u201ede saptam\u00e2ni \u2013 i cade\u201c implica muzica interioara, recitare oarecum c\u00e2ntata. Virgula dupa \u201eEl iar\u201c are si rol de pauza \u2013 dar da si sensul: \u201eel iar asa, \u00een privinta lui\u201c \u2013 pe c\u00e2nd, fara virgula, \u201eiar\u201c este adverb: \u201eel iar privind\u201c \u2013 si, atentie, lucrul cel mai suparator \u00een aranjamentul actual al textului este acest anacolut: El (…) \u00eei cade draga fata. Gramatical trebuia: Lui \u00eei cade draga.
\n(Acest anacolut este des \u00een limba, vezi-l chiar la Creanga: \u201eNu stiu altii cum sunt, dar eu (…) parca-mi salta si acum inima de bucurie.\u201c) Eminescu \u00eesi c\u00e2nta poezia \u00eenainte de a o asterne pe h\u00e2rtie, ceea ce asterne el pe h\u00e2rtie, ceea ce scrie, este cum \u00eesi \u00eentelege c\u00e2ntecul interior. Amintirile lui Ioan Slavici sunt o marturie \u00een acest sens: poetul stingea lumina \u00een camera, dar continua sa-si recite versurile, apoi aprindea lumina si le asternea pe h\u00e2rtie. Despre muzicalitatea versului eminescian s-au scris tomuri \u00eentregi, este un loc comun \u00een eminescologie \u2013 dar pe editii lustruite, cu \u201e\u00eel vede azi, \u00eel vede m\u00e2ni\u201c, cu \u201ebanul \u00eel v\u00e2neaza\u201c, etc. \u2013 dovada ca aceasta muzicalitate rezista \u00eenca, se regaseste chiar sub straturile gramaticale si ortografice \u00een care sta \u00eenfasurat acest vers.
\nLumea aceasta a exemplelor este incomoda pentru ca invita la cearta, vorba rea, si este fragmentara. Exemplele sunt, \u00eensa, necesare, fara ele nu prea ne \u00eentelegem. Noi constatam ca, iata, ce spunea G. Calinescu, anume ca avem doua texte eminesciene, unul secret si accesibil doar omului initiat si celalalt la vedere si accesibil tuturor, se verifica. Nu stim \u00een ce masura am putea \u201etraduce\u201c \u00een scrierea actuala poezia lui Eminescu din vremea lui, tiparita de el sau sub supravegherea lui.
\nChestiunea apostrofului nu-l priveste doar pe Eminescu, ci \u00eentreaga poezie publicata \u00een timpul sau. Iata, de pilda, poemul \u201e10 Mai 1881\u201c de Vasile Alecsandri, publicat \u00een \u201eConvorbiri literare\u201c, republicat \u00een \u201eTimpul\u201c si alte ziare si reviste. Este poemul cu care bardul de la Mircesti \u00eent\u00e2mpina declararea Regatului. Primul vers: \u201e\u00cen viata mea avut’ am un dor s’un vis de-acele\u2026\u201c Vedem, aici, apostroful larg, apostroful str\u00e2ns si cratima: trei semne grafice care dau o indicatie de lectura-recitare c\u00e2t se poate de clara. N-ar fi conceput batr\u00e2nul Alecsandri uniformizare aici, el care a implicat nuantele retoricii (actoriei) \u00een tot ce a scris. Are nevoie ca de\u2026 aer de pauza dupa \u201eavut\u201c, pentru ca se av\u00e2nta \u00een exprimarea vocalelor.
\nDespre tara sa el zice, mai departe: \u201eAi re ‘nviat puternic\u201c. Comparati cu un eventual \u201erenviat\u201c ori \u201ere-nviat\u201c: el si lumea lui ar crede ca vorbiti despre morti! Mai jos cu c\u00e2teva versuri reia: \u201eUn soare ce declina din nou renaste soare\u201c (compara cu \u201eLuceafarul\u201c de M. Eminescu \u201eUn soare de s-ar stinge-n cer\/ S-aprinde iarasi soare\u201c; trebuie spus ca Eminescu i-a publicat lui Vasile Alecsandri poemul \u00een ziarul \u201eTimpul\u201c, iar manuscrisul cu autograful bardului se pastreaza \u00eentre manuscrisele eminesciene). El \u00eensusi, ca autor, discuta cum \u00eei convine din punctul de vedere al poeziei prefixul \u201ere-\u201c, scriind \u201ere ‘nvie\u201c, dar \u201erenaste\u201c. Si Eminescu are asemenea situatii, dar editiile uniformizeaza; nu i se permite, de pilda : \u201eIzvorul ce resare sub un tei\u201c, editiile pun neaparat \u201erasare\u201c, ca si c\u00e2nd n-ar fi vorba de un izbuc, ci de ceva\u2026solar!
\nDespre conventiile limbii rom\u00e2ne ca limba scrisa n-ar trebui sa se vorbeasca fara exemple, iar exemplele ar trebui sa nu ne m\u00e2nieze. Poetii de azi, cel putin ei, au ce \u00eenvata din toate acestea: sa-si supravegheze ei \u00eensisi textele si sa scrie pe carti ca reprezinta vointa lor. Vointa personala este asumarea deplina a unui text. P\u00e2na la 1989 exista institutia lectorului de carte, infuzata \u00een toate editurile: el raspundea de text sub toate aspectele, de la gramatica la ortografie, pe m\u00e2na lui stateau \u201e\u00cendreptarele ortografice, ortoepice si de punctuatie\u201c, care deveneau carti bine ferfenitate prezente pe toate rafturile editurilor \u2013 \u00eenc\u00e2t recunosteai un birou de editura de carte dupa ele, prestigiul masur\u00e2ndu-se tot cu ele \u2013 poetul sau prozatorul, ca autori, ofereau un text editurii \u2013 care, odata aprobata tiparirea, standardiza, uniformiza, \u201etoaleta\u201c. Nu erau permise regionalismele, de pilda, nici accentele dupa vointa autorului, greselile de tipar erau rarissime, nici prefixele cum le resimtea poetul nu se primeau, etc. Acum\u2026 cel putin aceasta institutie a lectorului de carte s-a desfiintat \u2013 \u00een sensul ca se porneste de la prezumtia ca scriitorul stie limba rom\u00e2na, nu mai este ajutat, corectat, etc. Ar fi timpul sa scrie cum vrea sa i se citeasca poezia. Asa cum fragmenteaza versurile dupa o vointa anume, asa cum foloseste punctuatia alba sau minuscula peste tot \u2013 tot la fel ar putea sa intre \u00een firea limbii si sa se lase patruns de ea \u2013 ca doar, vorba aceea: nu noi suntem stap\u00e2nii limbii ci limba e stap\u00e2na noastra. Ma refer, desigur, la poezie, la creatie \u00een general. \u00cen rest, pentru textul stiintific, jurnalistic, de comunicare etc. \u2013 sa-si exercite \u00eendreptarele \u00eenr\u00e2urirea necesara.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"
Nu stiu daca ar fi rau sau bine ca asemenea chestiuni ce tin de editarea textului, deci de o stiinta arida, sa se discute \u00een scoli, la lectiile despre poezia eminesciana sau despre poezie \u00een general. Elevii ar putea sa para dezamagiti ca, la un secol de la publicarea ei, poezia celui mai mare poet… Cite\u0219te mai mult »Pentru o pedagogie nationala<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[3852,3853],"class_list":["post-5165","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara","tag-editarea-textului","tag-eminescu-in-manuale"],"views":1987,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/5165","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=5165"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/5165\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=5165"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=5165"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=5165"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}