{"id":5037,"date":"2010-10-28T10:40:38","date_gmt":"2010-10-28T08:40:38","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=5037"},"modified":"2010-10-28T10:42:32","modified_gmt":"2010-10-28T08:42:32","slug":"mizantropul-universalist","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/mizantropul-universalist\/","title":{"rendered":"Mizantropul universalist"},"content":{"rendered":"

\u00cenca de la primele file din \u201eViata unui om singur\u201c (Polirom, 2010) apare evident faptul ca jurnalul postum al lui Adrian Marino n-are o miza vindicativa, asa cum parea sa reiasa din socantele extrase de presa care i-au semnalat aparitia. Cea mai detestata carte, \u00een masura \u00een care scrierea ei a necesitat o imensa uzura morala, autobiografia spirituala a lui Adrian Marino e, culmea, si singura pe care autorul si-o mai recunoaste pe deplin la sf\u00e2rsitul unei cariere extrem de prodigioase. O afirmatie pe c\u00e2t de bizara, pe at\u00e2t de explicabila \u00een logica din \u201eViata unui om singur\u201c. Caci existenta lui Marino, asa cum si-o reconstruieste retrospectiv criticul, e o lunga succesiune de \u00eenchisori care nu debuteaza si nici nu se \u00eencheie cu detentia propriu-zisa sau cu domiciliul fortat la Latesti. \u00cenainte de incidentul politic, adolescentul a resimtit cadrul familial sau scolar drept o prima faza de arestare a g\u00e2ndirii nonconformiste. Zg\u00e2rcita reconstituire a acestor etape ne pune fata \u00een fata cu un adolescent superior, crucificat pe altarul lecturii, hartuit permanent de ne\u00eentelegerea si de incultura parintilor, a profesorilor sau a colegilor. Mai surprinzator e, \u00eensa, faptul ca eliberarea din 1963 echivaleaza cu o noua etapa \u00een sirul de \u201eGulag-uri\u201c sub semnul caruia Marino \u00eesi plaseaza \u00eentreaga viata. Ca e vorba de un Cluj ostil, \u201ecapitala provincialismului si regionalismului rom\u00e2nesc\u201c, sau de lucruri mult mai abstracte precum domeniul criticii sau al teoriei literare, \u00een contradictie cu adevarata vocatie de \u201eideolog\u201c, toate sunt resimtite drept moduri de \u00eencorsetare ce blocheaza orice initiativa personala. Se va dovedi \u00eensa, dupa ?90, ca at\u00e2t \u00eenlaturarea regimului comunist, c\u00e2t si revenirea la adevarata vocatie de ideolog sunt departe de formele de evadare reala. \u00cendelung gestatele carti de ideologie se ciocnesc de ne\u00eentelegerea contemporanilor si nu intra \u00een circuitul ideilor rom\u00e2nesti. Astfel \u00eenc\u00e2t singurul lucru care-i mai ram\u00e2ne unui autor nevoit sa-si constate esecul pe toate planurile e de a-l transforma \u00eentr-un \u201ecaz\u201c si de a medita asupra lui. Libertatea extraordinara a volumului, resimtita si celebrata de autor, rezida, la urma urmei, \u00een constiinta caracterului postum. Marino stie ca, pe c\u00e2nd cartea va aparea, el nu va mai fi dec\u00e2t o voce abstracta care poate rosti fara menajamente lucruri pastrate o viata \u00eentreaga la adapostul \u00eenchisorilor sale reale sau inventate. si ce poate garanta mai mult autenticitatea dec\u00e2t confortul unei perspective testamentare?
\nTaxinomia propriei existente<\/strong>
\nDesigur ca, fiind vorba de Adrian Marino, aceasta autenticitate nu trebuie confundata cu stilul confesiv-sentimental sau anecdotic al jurnalului obisnuit. La fel ca \u00een celelalte carti, pe critic \u00eel intereseaza ideile generale, principiile universale, precum si, pornind de la ele, formularea unui program paideic pe puncte. Nici macar faptul ca noul volum are \u00een prim-plan propria existenta nu pare sa st\u00e2rneasca jena taxinomica a criticului de idei. Impulsul de a cataloga si de a fisa chiar si evenimente personale e detectabil \u00een ticuri de limbaj: Marino vorbeste adesea de \u201efisierul sau mental\u201c sau de efortul de a \u201eorganiza niste amintiri\u201c. Ce-i drept, \u201eAdrian Marino par lui-m\u00eame\u201c este o constructie sistematica, \u00een care anecdoticul si confesivul au exclusiv rolul de a exemplifica niste idei generale. Memorialistul lucreaza cu \u00eentregul jurnal pe masa (si e greu de imaginat cam ce dimensiuni ar putea avea, din moment ce versiunea comprimata masoara 500 de pagini editate cu caracter mic), dar retine din ele doar amanunte care pot ilustra \u201eesenta\u201c propriei personalitati. De aceea, desi traverseaza trei regimuri politice distincte, cartea lui Marino nu face nici monografia unei epoci, nici fiziologia eroilor sai centrali. Extrem de putine portrete \u00een \u201eViata unui om singur\u201c, cu toate ca sunt amintiti \u00een treacat, ca prezente reale, multi scriitori interbelici si postbelici. Staruitoare ram\u00e2ne impresia ca autorul autobiografiei ar fi avut mult mai multe de spus (naratiunea nu e cursiva, ci sacadata \u00een episoade), dar ca nu s-a lasat prada voluptatii memorialistice. Rezultatul? Portrete schematice si caricaturale, dublate de tablouri de epoca ce depasesc rar un stil crispat-rezumativ. Toate, montate prin lungi pasaje autoreflexive \u00een care criticul \u00eesi clarifica ideile, credintele sau conceptia de viata.
\nDe aceea, oamenii pe care-i \u00eent\u00e2lneste Marino de-a lungul timpului nu sunt descrisi ca personalitati \u00een sine \u2013 spectacolul tipurilor umane nu-l atrage deloc \u2013, ci exclusiv din unghiul relatiei cu subiectul central al biografiei. Si, cum cei mai multi i-au pricinuit hipersensibilului critic o c\u00e2t de mica suferinta, calificativele sunt cov\u00e2rsitor negative. Nu \u00eentru totul adevarate, dar aproape \u00eentotdeauna spumoase, semn ca Marino uraste autentic si expresiv, aceste catalogari construiesc, \u00een revers, portretul unui mizantrop incurabil. N-as paria nici ca autorul s-a \u201emizantropizat\u201c pe parcurs, cum el \u00eensusi sustine, caci semnele sunt destule \u00eenca din adolescenta sau tinerete, c\u00e2nd orice sens al \u00eempartasirii fericite cu ceilalti \u00eei este strain: acasa, la scoala, la serviciul militar sau \u00een detentie, Marino e \u00eenconjurat doar de invidiosi si de potentiali dusmani. Cea mai drastica lipsa de colegialitate e resimtita \u00eensa \u00een cadrul comunitatii cultural-literare, care iese complet sifonata din \u00eent\u00e2lnirea cu criticul de idei. Nu doar scolile sau directiile literare sunt vestejite (Cercul literar de la Sibiu: \u201eun eseism specializat \u00een notiuni vagi\u201c; gruparea Zaciu de la Cluj: \u201eo pseudoscoala\u201c; paltinisenii de dupa 90: \u201eo mafie culturala\u201c), ci si personalitatile lor centrale. Spicuiesc aproape la \u00eent\u00e2mplare, caci lista ar putea continua: G. Calinescu: \u201egolanie sufleteasca\u201c, Eugen Simion: \u201eun carierist implacabil, un parvenit, un intelectual la prima generatie\u201c, Ion Caraion: \u201eo lichea perversa\u201c, D. Micu: \u201eo mediocritate totala, ce nu reprezinta istoric-literar nimic\u201c, Dan Petrescu: \u201emicul ratat\u201c, Ulici-Nulici, Livius Cioc\u00e2rlie-Alexandru Calinescu: \u201eniste colonizati culturali\u201c, Norman Manea: \u201escriitor de m\u00e2na a doua\u201c, Cristian Tudor Popescu: \u201euluitor de agresiv si vulgar\u201c, Mircea Dinescu: \u201egolanas, suburban, incult, agresiv si obraznic\u201c, Cornel Regman si Liviu Petrescu: \u201ecritici mediocri\u201c, Radu Petrescu: \u201eun marunt epigon calinescian\u201c.
\nDesi pare ca ezita sa coboare la chestiuni mundane \u2013 pudoarea aristocratica \u00eei cenzureaza permanent gesturile \u2013, criticul poseda o memorie inflamata si rea, care-l face sa nu ierte nimic. Astfel \u00eenc\u00e2t, atunci c\u00e2nd scapa autocenzurii, ea dob\u00e2ndeste violenta unei adevarate defulari. Marino \u00eenregistreaza, cu o sensibilitate de arici dublata de o mare capacitate amplificatoare, cele mai mici gesturi de ostilitate, uneori involuntare, ale celor din jur. Iar acestea sunt extrapolate negresit la nivelul \u00eentregii personalitati \u00een cauza. Criticul citeste \u00eentr-un singur gest din spr\u00e2nceana al interlocutorului rasturnarea \u00eentregii sale paradigme culturale. Faptul ca Stefan Aug. Doinas n-a venit la o lansare comuna spune ceva esential at\u00e2t despre caracterul poetului, c\u00e2t si despre raportarea la Opera lui Marino. La fel, prezumtiva aroganta a lui Andrei Plesu \u00een cadrul unei premieri de la \u201eCuv\u00e2ntul\u201c \u00eel descalifica din start. Contrar a ceea ce afirma, singur nu e aproape niciodata Adrian Marino macar din cauza faptului ca se masoara tot timpul cu cei din jur, traieste \u00eentr-o permanenta alerta a relatiei si a concurentei geloase.
\nO sensibilitate ulcerata<\/strong>
\n\u00centrebarea centrala ar fi daca toate aceste calificative si judecati se \u00eencheaga \u00eentr-o viziune suprapersonala asupra culturii rom\u00e2ne, daca autobiografia lui Marino poate constitui, asa cum ar vrea autorul ei, \u201eun mic document de sociologie literara\u201c: \u201eO astfel de carte, cum este aceasta \u00abViata\u00bb, ar avea deci nevoie – \u00een primul r\u00e2nd – nu de o \u00abcritica\u00bb propriu-zisa, ci de un sociolog literar. Ar putea examina pe larg, pe baza unui destul de bogat material, un adevarat \u00abcaz\u00bb de receptie sociala, respectiv cultural-ideologica\u201c. Dincolo de iluzia narcisista ca o autobiografie s-ar putea confunda vreodata cu un \u201edocument\u201c (notiunea de esantion sociologic pornind de la marturia unei singure persoane e absurda), de ce o subiectivitate permanent gata de obiectivare precum cea a lui Adrian Marino n-ar putea servi, la o adica, drept oglinda a societatii rom\u00e2nesti? Din pacate, desi diagnosticele criticului – \u00een mare parte cunoscute si din celelalte volume – sunt adeseori exacte, de la fragmentarismul si foiletonismul culturii rom\u00e2ne sau lipsa apetentei pentru constructie p\u00e2na la complexele autohtoniste, modul \u00een care sunt prezentate \u00een \u201eViata unui om singur\u201c le face necreditabile. La ce ma refer?
\nDe vina e, \u00een primul r\u00e2nd, structura obsesiva a cartii. Niciun lucru, de la judecatile generale, p\u00e2na la consideratiile particulare despre persoane sau situatii, nu e spus doar o singura data. \u00cen ciuda efortului de obiectivare, cartea respecta, cu buna stiinta (autorul recunoaste ca se repeta), o specularitate ritualica, rod al unei sensibilitati permanent ulcerate. Un gol imens se naste, cel mai adesea, \u00eentre judecatile si principiile prea generale si faptele particulare menite sa le ilustreze. Astfel \u00eenc\u00e2t nivelul intermediar, al argumentarii si al explicatiei mecanismelor, lipseste cu desav\u00e2rsire. Din faptul ca cutare autor \u00eei citeste prost sau doar \u00eei ignora cartea, Adrian Marino extrage concluzii grave cu privire la cultura rom\u00e2na \u00een totalitate. E falsa impresia lui Paul Cernat (\u201eObservator cultural\u201c, nr. 519\/2010) ca \u00een \u201eViata unui om singur\u201c \u201eatacurile la persoana palesc pe l\u00e2nga atacurile la idei\u201c, de vreme ce multe fragmente memorialistice dovedesc, dimpotriva, ca ideologul amesteca permanent criteriile. Atunci c\u00e2nd se supara pe vreun critic sau teoretician, Marino \u00eentoarce spatele \u00eentregului domeniu. El \u00eensusi recunoaste, din pacate, \u00een at\u00e2tea r\u00e2nduri, ca ingratitudinea si indiferenta autorilor despre care a scris – cele mai flagrante cazuri: Mircea Eliade si Ren\u00e9 \u00c9tiemble – sau doar a receptarii critice \u00eel fac sa-si priveasca cu aversiune retrospectiva cartile.
\nHarta relatiilor interpersonale<\/strong>
\nNu stiu cum se face, apoi, ca personajele pozitive, infinit mai putine dec\u00e2t eroii negativi care populeaza cultura rom\u00e2na, sunt elogiate, \u00een primul r\u00e2nd, nu at\u00e2t pentru calitatile intelectuale intrinsece, incontestabile – nu-i vorba – de cele mai multe ori, ci pentru capacitatea de admiratie a operei lui Marino. Aproape inconstient, atunci c\u00e2nd le face portretul, criticul le mentioneaza si relatia cu propria opera sau persoana. Marta Petreu, \u201euna dintre singurele poete ale Clujului\u201c are, printre altele, calitatea de a fi \u201etotdeauna, amicala, \u00een ce ma priveste, \u00een \u00abApostrof\u00bb-ul sau\u201c, \u00een vreme ce unul dintre \u00eensemnele distinctiei intelectuale ale lui Stefan Borb\u00e9ly se leaga de motivatia ca \u201ea suportat cu stoicism si solidarizare atacul lui Alex. Stefanescu pentru faptul de a ma fi \u201elaudat\u201c \u00eentr-una din cartile sale\u201c. Lui Manolescu \u00eensusi i se restituie titulatura de critic serios, \u00eentelegem, prin schimbarea, \u00een anii \u201890, a atitudinii fata de autorul \u201eVietii lui Macedonski\u201c: \u201e\u00cen unele probleme literare, nu ne despart dec\u00e2t…opiniile. Deci, din nou spus, foarte…putine lucruri. Este un om de valoare. Re\u00eent\u00e2lnirea, recenta, la Cluj, a fost chiar cordiala. Mi-a multumit, anterior, la telefon pentru articolul despre \u00abantiamericanul\u00bb Hurduzeu\u201c. Fara placere o constat, nenumarate sunt exemplele care dovedesc ca impersonalul critic al ideilor literare asteapta sa fie curtat si cultivat, sa i se returneze, \u00eentr-un fel, serviciile: \u201eIntervenea un tip foarte special de relatii false si, adesea, de lipsa totala de reciprocitate. Despre unii scriitori am scris, favorabil, \u00een publicatii de mare tiraj si din proprie initiativa. Apoi, c\u00e2nd au observat ca nu mai scriu, \u00een continuare, cu aceeasi asiduitate, mi-au \u00eentors pur si simplu spatele\u201c. Exemple concrete: Mircea Horia Simionescu sau Bedros Horasangian, dar si o serie de critici: \u201eAm recenzat carti de L. Antonesei si Al. Calinescu. Niciun raspuns, niciun semn favorabil\u201c. La fel, tacerea cu privire la propria opera a politologilor tineri pe care \u201ei-a lansat\u201c si i-a elogiat \u00eel umileste si \u00eel descurajeaza pe critic: \u201eStelian Tanase si Dan Pavel, comentati de mine nu o data, nu mi-au \u00eentins niciodata nici cea mai mica m\u00e2na de ajutor\u201c. Faptul ca Alina Mungiu-Pippidi, despre care a scris \u201ecu simpatie\u201c, \u00eel \u201euita complet\u201c, conduce grabnic la o retragere partiala a calitatilor autoarei: \u201e\u00cencep sa \u00eenteleg ceva de ce aceasta autoare – cu at\u00e2t de evidente calitati – este antipatizata. Decide preferential si prea superior si definitiv \u00een toate problemele\u201c. N-ar fi fost nelalocul lor mai ales \u00eentr-o scriere memorialistica astfel de slabiciuni pur omenesti care, fara \u00eendoiala, nu ocolesc niciun autor, de orice calibru, daca ele n-ar fi intrat \u00een contradictie flagranta cu critica neconcesiva la adresa moravurilor vietii literare rom\u00e2nesti. Intrat el \u00eensusi \u00eentr-o astfel de hora, Marino nu mai poate fi creditat pe deplin atunci c\u00e2nd denunta \u201eimportanta, adesea enorma, a recenziilor si elogiilor circulare, \u00een cerc \u00eenchis, al laudelor reciproce, baza esentiala a tuturor succeselor si reputatiilor literare\u201c. Mai ales ca, \u00een ciuda tuturor lamentatiilor, criticul nici n-a fost defavorizat de vreme ce se poate lauda ca toate cartile lui sunt epuizate din librarii, ca a luat c\u00e2teva premii ale Uniunii si Academiei, ca a intrat \u00een manuale sau ca a putut contabiliza \u201e\u00eentre 1500 si 1700 de referinte\u201c (!). Ca toate acestea nu \u00eenseamna nimic, tine mai mult de o perceptie pur subiectiva si mai putin de realitate. Nici de cultivarea relatiilor nu s-a ferit criticul, c\u00e2t timp recunoaste el \u00eensusi: \u201eam expediat \u00een diferite directii si c\u00e2te 70-80 de exemplare din cartile mele\u201c.
\nLa slaba legitimitate a judecatilor asupra spatiului rom\u00e2nesc contribuie, ca \u00eentr-un efect de bumerang, etichetele aplicate culturii occidentale. Nu doar cea mai mare parte a literatilor rom\u00e2ni sunt desconsiderati, ci si personalitati culturale pe care criticul le-a \u00eent\u00e2lnit \u00een desele sale calatorii \u00een Occident. Daca Roland Barthes, Jean Starobinski, Robert Escarpit sau Ren\u00e9 \u00c9tiemble ies si ei prost din relatia, c\u00e2ta a fost, cu Adrian Marino, rezulta ca autorul autobiografiei e \u201euniversalist\u201c si \u201eeuropean\u201c inclusiv la capitolul mizantropie. Care sa fie modelul cultural la care se mai poate adera \u00een contemporaneitate daca criticul ideilor constata, aproape la fiecare pas, \u201estupiditatea celor care fac opinia \u00een Vest\u201c? Prin lentila lui Marino, lumea franceza e la fel de putreda ca cea rom\u00e2neasca, de vreme ce aceleasi legi implacabile ale provincialismului cultural \u00eei fixeaza dinamica: \u201etotul se reduce doar la un efect de influenta si de feedback social\u201c, la \u201esuprematia unor pseudoautoritati, pseudovalori\u201c. De aici, nasterea unui insuportabil complex de superioritate, pe care Marino nu pregeta sa-l afiseze la fiecare pas: \u201eConstatam ca, uneori, stiam ceva mai mult si mai bine dec\u00e2t alti ilustri sorbonarzi\u201c. Sau, \u00een alt loc: \u201e\u00abBiografia ideii de literatura\u00bb, de pilda, fara a fi deloc completa, infailibila, depaseste, cu mult, toate rezultatele obtinute de R. Escarpit si \u00abscoala\u00bb sa\u201c.
\nUn om care poate afirma ca \u201eAveam mai totdeauna dreptate, dar cadeam mereu \u00een gol, total neadaptat mediului literar dominant\u201c nu aplica nici propriei opere, nici propriei persoane, criteriile draconice cu care masoara conduita celorlalti. C\u00e2nd sunt recunoscute deschis, defectele lui Adrian Marino sunt…hipercorectitudini. Personajul din \u201eViata unui om singur\u201c e ori prea principial, ori prea idealist, ori prea noncoformist, \u00eensa are enormul ghinion de a fi trai permanent \u00eentr-un \u201emediu ostil\u201c. Chiar mizantropia si singuratatea, st\u00e2ngacia sociala de care face at\u00e2ta caz, nu sunt dec\u00e2t sinonime cochete pentru incoruptibilitatea morala a scriitorului. Nu discut acum detalii aparute recent \u00een presa, las\u00e2nd pe seama \u201ejudecatorilor\u201c societatii rom\u00e2nesti \u00een ansamblu astfel de sentinte, ci ma grabesc doar sa constat ca raportarea emfatica la sine are doua consecinte contrare: pe de o parte, ea conserva \u00eentreaga autenticitate a personajului – Marino trece, orice s-ar zice, peste falsele politeturi ale celor care se plaseaza \u00eentotdeauna pe locul doi, proclam\u00e2ndu-si verde-n fata valoarea. Din acest punct de vedere, recenta autobiografie e o victorie incontestabila. Pe de alta parte, aceasta atitudine nu poate sa nu inculce impresia ca harta ideilor culturale ale criticului corespunde fara rest cu harta relatiilor sale interpersonale. Problema lui Adrian Marino, mai vizibila \u00een \u201eViata unui om singur\u201c dec\u00e2t \u00een celelalte carti (desi Mircea Martin remarca elegant, \u00een \u201eSingura critica\u201c, subtextul jurnalistic si \u201epersonal\u201c al polemicilor de idei), consta nu \u00een faptul ca n-are dreptate \u00eentotdeauna, ci \u00een faptul ca \u00eesi legitimeaza principiile doar pornind de la propria pozitie si experienta. Motiv pentru care, \u00een mod paradoxal, chiar si c\u00e2nd are dreptate, criticul ideilor nu e pe deplin creditabil.
\nAstfel \u00eenc\u00e2t \u201eViata unui om singur\u201c ram\u00e2ne nu un \u201edocument sociologic\u201c al culturii rom\u00e2ne din ultimul secol, ci, vai, doar documentul psihologic extrem de credibil si de autentic al unui intelectual care a trecut de-a lungul unei vieti prin toate formele posibile de cenzura si autocenzura. si nu stiu, \u00een ciuda prejudecatii autorului ca o autobiografie ar trebui sa \u00eensemne mult mai mult de at\u00e2t, daca abilitatea de a da expresie acestei drame e chiar at\u00e2t de putin lucru…<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

\u00cenca de la primele file din \u201eViata unui om singur\u201c (Polirom, 2010) apare evident faptul ca jurnalul postum al lui Adrian Marino n-are o miza vindicativa, asa cum parea sa reiasa din socantele extrase de presa care i-au semnalat aparitia. Cea mai detestata carte, \u00een masura \u00een care scrierea ei a necesitat o imensa uzura… Cite\u0219te mai mult »Mizantropul universalist<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[1627,1625,3767],"class_list":["post-5037","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara","tag-viata-unui-om-singur","tag-adrian-marino","tag-jurnalul-postum"],"views":2494,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/5037","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=5037"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/5037\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=5037"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=5037"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=5037"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}