{"id":501,"date":"2009-12-10T12:20:53","date_gmt":"2009-12-10T10:20:53","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=501"},"modified":"2009-12-10T12:23:10","modified_gmt":"2009-12-10T10:23:10","slug":"neghiobia-culturala","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/neghiobia-culturala\/","title":{"rendered":"Neghiobia culturala"},"content":{"rendered":"

\u2013 exercitiu de\u00a0 constanta vigilenta \u2013<\/strong><\/p>\n

\n

Nu rareori prostia trece drept savanta, indrazneata, culta, avangardista, deschizatoare de drumuri. Nici foarte rar, oameni destepti debiteaza prostii abil camuflate in limbaj pompos. Niste platitudini puse cu dichis in pagina, niscai idei indoielnice mim\u00e2nd rasparuri ostentative, banalitati invelite in vocabulare epatante pot sabota inteligenta valorii. Subversiunea prostiei inteligente e in primul r\u00e2nd cameleonica, function\u00e2nd dupa principiul als ob. O delectabila carte de vacanta, un eseu despre prostia inteligentei, scris de frantuzoaica de origine italiana, Belinda Cannone, poate folosi ca ghid pe lungul drum al prostiei cu staif. Ea vorbeste despre conformismul nonconformismului, despre rabatarea noului la dimensiunea cunoscutului, despre reducerea care se manifesta in cautarea noului.<\/strong><\/em>
\nIn literatura e mai greu de dovedit unde sf\u00e2rseste inteligenta si unde incepe prostia inteligenta. Dar nu imposibil. Precum se stie, patria noastra nu duce lipsa de istorici literari sau eseisti, nici de cercetatori bransati la cele mai noi cuceriri ale ideilor de-a gata. Din acest punct de vedere suntem perfect sincroni cu spiritul timpurilor. Si ca diviziunea muncii sa fie completa, nu lipsesc nici criticii de int\u00e2mpinare nerabdatori sa trieze si sa organizeze suvoiul de tiparitura extrem-actuala. Deloc putini, gregari in expertiza critica, acesti \u201evolintiri\u201c isi r\u00e2nduiesc judecata in functie de notorietatea, meritata au ba, a autorilor de \u201eopere\u201c mai mult sau mai putin izbutite, notorietate preexistenta pe care, adesea, ei insisi o fauresc. \u201eEroarea umana\u201c a criticii de int\u00e2mpinare se poate trage din comoditatea g\u00e2ndirii, din conformism, tentatia sau capcana unanimitatii, dar si din motive mai terestre: simpatii, antipatii, cumetrii, schimb de avantaje, toate grefate pe graba citirii, in definitiv, prostesti. Si ca lucrurile sa fie si mai complicate, nici un critic, indiferent de experienta sa, nu este ocolit, in intreaga sa existenta, de \u201emomentul de gratie\u201c al prostiei. Importanta e capacitatea de recunoastere a acesteia, la altii dar si la sine, adica pastrarea in activitate a ceea ce Cannone numeste cu haz ECV (Exercitiu de Constanta Vigilenta) si mentinerea treaza a facultatii de revizuire.
\n\u201eCei mai multi
\noameni citesc prosteste\u201c<\/strong>
\nCitirea prosteasca, conform Belindei Cannone, se produce c\u00e2nd ierarhizarea prestabilita o ia binisor inaintea expertizei, dupa principiul fals ca un autor cu notorietate deja omologata, nu poate sa mai scrie o carte pur si simplu proasta. \u201eProductia de neghiobii e stimulata c\u00e2nd ocaziile de a te exprima asupra unei chestiuni date biruie cunoasterea acestei chestiuni\u201c. Bunaoara fenomenul rentr\u00e9e litt\u00e9raire, in Franta: in fiecare toamna apar c\u00e2teva sute de noi volume. O data cu ele, un numar considerabil de \u201egenii\u201c si talente nemaipomenite, conform coloanelor de elogii din presa, inca inainte ca opurile lor sa fi putut fi citite. Simplu fenomen de marketing menit sa creeze asteptarea. \u201eAcum insa \u2013 spune Cannone -, micul joc consta tocmai in a incepe prin a anunta capodopera, apoi prin a declara cartea sublima si, in sf\u00e2rsit, prin a o t\u00e2ri in noroi\u201c. Un razboi de transee prin care \u201ecritica isi ofera in felul acesta spectacolul unui simulacru de libertate\u201c. Cu adevarat libera fiind, ar vorbi si despre alte carti, mai meritoase probabil. Dar cum locul ce s-ar fi cuvenit altor carti e limitat, e ocupat deja de razboiul de transee, \u201ese poate spune ca in fiecare sezon, din conformism, cei mai multi oameni citesc prosteste\u201c. Lansarile de toamna se petrec cam asa: \u201esedinta de redactie, toti se intreaba despre ce vor vorbi ceilalti pentru a fi printre primii despre care sa vorbeasca si ei. \u00abCum se face ca noi n-am scris nimic despre Cutare pe care-l pomenesc toti ceilalti?\u00bb este fraza tipica a responsabilului de rubrica furios\u201c. Desigur, \u201ec\u00e2nd toata lumea vorbeste de acelasi lucru, miroase a mimetism\u201c, dar cititorii, mai cu seama cei profesionisti, ar trebui sa fie mai suspiciosi. La noi partea gazetareasca de marketing e preluata cu voiosie de \u201ecriticii volintiri\u201c, iar mai grav e ca asta se int\u00e2mpla, de multe ori, pe necitite si se aplica mereu acelorasi carti.
\nGregaritatea critica, imprumutul de judecati de gust in absenta expertizei, eclipsa spiritului critic, masura cu doua ocale, g\u00e2ndirea lenesa, electivitatea capricioasa si selectivitatea subiectiva sunt dintre cele mai corozive mijloace de obliterare a valorii. Prostia desteapta, din cauza ca imbraca forme mimetic-elevate, e greu de combatut, cu at\u00e2t mai greu cu c\u00e2t apartine categoriei de oameni \u201ecultivati, informati, liberi (s-ar putea crede) sa-si exercite inteligenta in orice moment si in legatura cu orice subiect, dar supusi totusi influentei pe care o exercita opinia generala. Oh, o opinie rafinata, nu doar opinia celor multi, nu: opinia acelui grup relativ restr\u00e2ns \u2013 oameni inteligenti \u2013 care domina g\u00e2ndirea contemporana\u201c. Asa parvin spre luare aminte texte penibile de genul celui de preamarire a BMW-ului filosofic Siegfried. Paradoxal, departe de a fi linistit si sters, conformismul critic se nutreste cu zgomot si pompa. Cu c\u00e2t o lucrare produce mai multa zarva, cu at\u00e2t conformismul critic se manifesta mai tumultuos, provoc\u00e2nd un sufragiu cvasiuniform, cvasigeneralizat, un curent de opinie euforic, suficient siesi, pe care judecata dreapta cu greu il poate infrunta, si doar cu riscul de a fi luata drept zanatica, de nu chiar eretica. Dar pentru ca examenul critic sa-si reduca la minimum coeficientul de eroare, e nevoie de o perpetua interogare a obiectului examinat, de o continua si proaspata reexaminare, pentru ca, in spirit cartezian, \u201enici un lucru nu rezista daca nu l-ai reg\u00e2ndit in profunzime\u201c. Cu c\u00e2t unanimitatea e mai intinsa, pe at\u00e2t de superficial e reexamianta opera, cu at\u00e2t devine mai suspecta si necesita activarea urgenta a ECV. Fara filtrul reexaminarii, prostia inteligenta nu face dec\u00e2t sa valideze valorile fals consacrate, proslaveste \u201eopinia generala de azi\u201c, iar \u201e\u201copinia\u201c e o notiune temporala, ea trimite la opinia dominanta a momentului. In fond: nu la prostia psihologica, personala sau eterna, ci la prostia contemporana\u201c.
\nUn anumit idilism contemporan<\/strong>
\nProstia contemporana, bunaoara, s-a materializat in tendinta chic, prelu\u00e2nd-se o ipoteza hazardata, mai veche, a lui Mihail Ralea, potrivit careia lumea lui Caragiale este de fapt una idilica, paradisiaca, asadar aseptica, straina de satira sau de imbecilitatea ridicata la rang de principiu. Acest tip de exegeza, cam sclifosita, ignor\u00e2nd voit si cu o anume gratie indiciile de istorie literara, mult prea concrete ca sa fie si seducatoare, precum marturia amicilor de la \u201eTimpul\u201c, in ochii carora Nenea Iancu este socotit mai degraba cinic dec\u00e2t duios, si care \u201eii prezenta pe Nae Ipingescu, pe Rica Venturianu, pe Titirca, pe coana Veta, pe Trahanache, pe Tipatescu, pe Zibal si pe toti ceilalti si-l incredinta ca asa sunt oamenii de r\u00e2nd, asa au fost totdeauna si asa au sa ram\u00e2ie in vecii vecilor, unii prosti, altii misei, niste pocitanii care r\u00e2d cu pofta c\u00e2nd se vad insisi pe sine cum in adevar sunt. Daca cinic ii era Caragiali lui Eminescu, acesta ii era lui Caragiali un copil naiv, care-i socoteste pe ceilalti oameni la fel cu sine, si nu-si da seama ca ei sunt niste imbecili, pe care nu-i iarta puterile a fi cum trebuie si ar voi sa fie\u201c (Slavici). \u201eAstia sunt oamenii in mijlocul carora imi petrec viata, asa sunteti voi si asa o sa ram\u00e2neti, unii prosti, altii rai, toti deopotriva incorigibili\u201c, obisnuia Caragiale sa arate oglinda. Potrivit curentului idilist \u201econtemporan\u201c, desi ideea e at\u00e2t de anapoda, lumea lui Caragiale trebuie privita nostalgic, prin pelicula edulcorata a imaginii in sepia, iar ceea ce ne apare astfel, nu e dec\u00e2t imaginea in marime naturala a acelei belle epoque, in care eroii caragialieni \u201etraiesc incomparabil mai bine dec\u00e2t generatia care-i precede, (\u2026) petrec, se distreaza, calatoresc, se trateaza la bai, merg in excursii, profita de week-end\u2026\u201c si cam at\u00e2t. Trai, neneaca! Nimeni nu se incumeta sa reexamineze aceasta teza, at\u00e2ta vreme c\u00e2t tendinta idilista se pretinde a fi, subversiv, ea insasi, in spirit reexaminator. La o mai atenta privire insa, imaginea \u201eidilica\u201c asupra lumii rom\u00e2nesti s-ar face praf sub pana epistolierului Caragiale. Iata cum o vedea el, intr-o scrisoare catre Alceu Urechia: \u201ela Bucuresti si Ploiesti, etc. sta plin de paraziti, s\u00e2ngerat de scarpinatura, dar frizat \u00e0 la Parisienne, corpul trupului bulgaro-tiganesc, cea mai infecta si mai desgustatoare parte a acestui bastard si ignobil tip oriental\u201c. Sa fie asta lumea care se distreaza, se trateaza la bai etc.? Prostia inteligenta, versatila fiind, isi permite sa se foloseasca tocmai de armele inteligentei, adaptate din mers si insusite, confund\u00e2ndu-se de aceea cu insasi inteligenta. Situari reexaminante precum relectura sau revizuirea, in mod natural menite a fi mladioase \u2013 daca, fireste, sunt angajate in slujba inteligentei, c\u00e2nd sunt confiscate si abordate de pe pozitii rigide, extreme chiar, devin, prin conversiune si distorsiune, manifestari monumentale ale prostiei destepte si sunt deturnate catre orizonturi pe c\u00e2t de neasteptate, pe at\u00e2t de mincinoase. Dar in virtutea si prin inertia \u201enoutatii\u201c clamate, ele pot fi, din pacate, validate si asimilate sub marca inteligentei.<\/p>\n

Actualismul<\/strong>
\nNu doar sub auspiciile reexaminarii deturnate functioneaza prostia inteligenta, dar si sub acelea ale \u201eactualismului\u201c conceptualizat de Cannone, atitudinea guvernata de \u201eastazi\u201c, \u201ela ora actuala\u201c. Spune aceasta: \u201emajoritatea celor care vorbesc de astazi nu au dec\u00e2t o vaga idee, ba chiar nici o idee despre ce era ieri. Oamenii inteligenti au tendinta de a sublinia continuitatea din fapte, mutatia sau consecinta. Imbecilii au impresia ca lumea incepe cu ei: astazi.\u201c Actualismul, insotit de cohorta sa de idei de ultima ora si de felurite mode, este cel mai aprig negutator de idei primite, fiindca \u201easa cum se vorbeste cu expresii la moda, se g\u00e2ndeste cu idei la moda\u201c. G\u00e2ndirea la moda \u2013 suspecta din capul locului prin faptul ca aseaza mai presus actualismul fata de valoarea atemporala \u2013 a ridicat pe val, ceva mai t\u00e2rziu la noi dec\u00e2t aiurea, curentul demitizant. O atitudine salubra la vremea ei, in masura in care folosita cu discernam\u00e2nt; preluata insa mimetic si grosier, capata un aspect caraghios, caricatural chiar, prin inversunare, iritare si inflexibilitate. Mai catolica dec\u00e2t Papa sau mai ortodoxa dec\u00e2t Prea Fericitul, demitizarea otova, dogmatica in varianta rom\u00e2neasca, produce uneori rezultate ridicole sau grotesti. Un exemplu: \u201eNe dam sau nu seama, clasicii ne obliga sa le recitim zilnic crezul, ne supun unui viol estetic si ne constr\u00e2ng sa inghitim zilnic de bunavoie si cu entuziasm, ca pe o fatalitate, azima modelului la etern si imuabil\u201c se lamenteaza, in maniera actualist-demitizanta, Eugen Negrici in \u201eIluziile literaturii rom\u00e2ne\u201c.
\nPastrate lucrurile in deplina lor dimensiune hiperbolica, n-ar mai fi nevoie de nici un comentariu, dupa modelul caricaturilor \u201efara cuvinte\u201c. Aduse insa la scara 1 la 1, si la rasunetul lor real, daca nu te umfla r\u00e2sul la imaginea violului la care ne supun cotidian clasicii, este imposibil sa nu te ingrijorezi. La scara 1 la 1 bunul simt te obliga sa-l compatimesti sincer pe dl. Negrici. Si ca abuzul textual al clasicilor sa fie degraba curmat, N. Manolescu, ii sare prompt d-lui Negrici in ajutor. Ca replica la un serial asupra \u201eIluziilor\u2026\u201c, publicat in revista \u201eCultura\u201c, de Eugen Simion, N. Manolescu scrie, in \u201eRom\u00e2nia literara\u201c, un editorial. Incredintat aprioric asupra temeiului \u201edenigrarii\u201c (chiar asa!) lui Preda sau a lui Calinescu, convins asupra \u201emediocritatii criticii lui Gherea\u201c etc., prezentate asadar sub forma de postulate, neinsotite nici macar de cel mai imperceptibil impuls de reexaminare \u2013 o forma de fanatism critic la urma urmei; lipsit asadar de orice gust al relativitatii, N. M. conchide un pic cam patetic, dar de pe pozitii actualiste: \u201eAstfel de lucruri (\u201epostulatele\u201c enuntate, n.m.) se tac de obicei. E totusi datoria principala a criticului literar sa le spuna. Imi pare rau ca unul din cei mai de seama critici ai generatiei noastre abdica de la aceasta datorie si se complace in postura unui apologet, fara discernam\u00e2nt si fara umor, al valorilor literaturii nationale. Dupa protocronismul anilor ’70 si fantoma lui resuscitata din anii ’90, ma tem, mai mult ca de orice, de patriotismul criticului rom\u00e2n. Ma deprima ideea de a fi nutrit iluziile de care ne invinuieste Eugen Negrici, dar ma dispera incapacitatea de a ne-o asuma, fie si numai ca ipoteza critica\u201c.
\nPentru cine nu a citit serialul d-lui E. Simion, impresia poate fi ca el nu si-a facut intr-adevar datoria si ca a intinat grav idealurile criticii literare! Astfel deprimarea si disperarea d-lui Manolescu, nici acesta insa uz\u00e2nd de prea mult umor, ar aparea drept violent justificate. Insa ele nu sunt nicidecum astfel in masura in care E. Simion n-a abdicat, ba chiar si-a indeplinit cu asupra de masura \u201edatoria principala\u201c, in deplina responsabilitate. Neconsider\u00e2ndu-se probabil din categoria \u201eabuzatilor estetic\u201c (promoveaza oare actualismul, in afara evidentului deprimism, o noua orientare\u2026 textuala?!), supun\u00e2ndu-se la obiect si at\u00e2t, acesta si-a exercitat expertiza critica, nu asupra lui Eminescu, nici asupra lui Calinescu sau Preda, lu\u00e2ndu-se la tr\u00e2nta cu ei \u201edenigr\u00e2ndu-i\u201c, ci pur si simplu asupra cartii d-lui Eugen Negrici, carte aflata in mod firesc in centrul demersului sau, nescutita, altfel, de absolut nici o rezerva critica. Daca dl. Simion nu impartaseste viziunea demitizanta e o optiune legitima si poate chiar o forma de exercitare a ECV.
\nG\u00e2ndirea-moda<\/strong>
\nAutoarea delectabilului, fiindca scris cu relaxare si umor, tratat asupra prostiei inteligente, aminteste de \u201eCloaca\u201c, o \u201esculptura\u201c a lui Wim Delvoye, inalta de doisprezece metri, o replica fidela a aparatului digestiv uman care produce, exuberant, nepatriotic, rahat. \u201eGratie unei asemenea opere \u2013 spune ea \u2013 poti intelege ca nimic nu va mai putea fi cenzurat niciodata pentru ca nimic, pe drept si pe nedrept (rezultat al tolerantei si al anesteziei), nu mai are puterea de a soca. (\u2026) Nu zic ca aceasta opera ar fi trebuit cenzurata, desigur: n-ar exista nici un motiv, ea nu contravine nici unei legi. Dar c\u00e2nd inteligentii unei epoci ram\u00e2n paralizati in fata indiferent carui nimic scatologic, pe care il expun si-l lauda, e fara doar si poate dovada prin absurd ca nici o opera, de nici un fel, nu va fi niciodata cenzurata, ca putem, intr-o oarecare masura, sa ne bucuram de asta si ca cenzura nu mai e deci un demon de haituit. Hotar\u00e2t lucru, e o problema cu paradigmele perimate. Ca si cum prostia contemporana ar consta, in principal, in a g\u00e2ndi cu unelte de intelegere a lumii invechite, si asta in numele unei viziuni de avangarda. Reflexul si g\u00e2ndirea-moda sunt mecanisme proaste, tot asa cum cenzura si reactionarul sunt sperietori proaste pentru ca nu ne mai ameninta de mult\u201c. Nu putini \u201evolintiri\u201c, \u201einteligenti ai acestei epoci\u201c, au ramas paralizati de uimire si extaz la vederea aparatului digestiv al literaturii rom\u00e2ne reprezentat de \u201eIluziile\u2026\u201c ei, fara a observa rigiditatea, dezgustul aprioric si paupertatea gestului demitizant. O demitizare compacta, cu totul straina de o presupusa flexibilitate a interogatiei.
\nSigur ca ceea ce s-ar putea numi demitizarea mladioasa e departe de a se recunoaste in \u201eF\u00e2nt\u00e2na\u201c duchampiana sau \u201eCloaca\u201c mai in amonte pomenita. Demitizarea mladioasa desface si recompune, apoi propune. C\u00e2nd insa se manifesta ca negatie saturata, cu un comportament si o atitudine dogmatice, rigide, ultimative, rastite, ultragiate, aceasta cade intr-un conformism al nonconformismului de esenta totalitara. O fundatura. In contrast cu aceasta atitudine critica la moda, cea a lui E. Simion, \u201epatriotica\u201c, devine ea insasi novatoare si curajoasa. Spune Cannone: \u201eE incontestabil ca, in ultima vreme, se manifesta un soi de fanatism in folosirea termenului reactionar\u201c. Mintile inaintate au socotit necesar \u201esa-l critice si sa puna in evidenta tot ce presupune el: ca acela care il foloseste se afla de partea buna, cea a cutezatorilor, a innoitorilor, ca e dintre aceia care nu se tem de noutate, mai mult: care o cauta, care o primesc bucurosi sub toate formele ei. De ce? Fiindca nu se tem sa dea peste cap traditia, sa se descotoroseasca de ea, mai mult: sa fie deranjanti si subversivi. Deranjant: formula tipica \u2013 se opune lui reactionar (care uneori e inlocuit cu pujardist\u2026)\u201c. Dar ideea de deranjant nu este ceva de data recenta. Manet, ca si impresionistii ce i-au urmat, a rupt cu traditia si codurile prestabilite, a deranjat \u201eordinea estetica stabilita\u201c. Dar acestia deranjau fara sa vrea, pur si simplu \u201ereinoiau coduri estetice, dar nu faceau din asta o postura a priori\u201c. Doar incep\u00e2nd cu avangardele istorice, la inceputul secolului trecut, a ajuns \u201esubversiunea sa fie asumata ca atare si, realmente, sa submineze\u201c. Deranjantul devenit norma face ca \u201eaceia care se declara in chipul cel mai ferm deranjanti astazi se disting prin aceea ca nu deranjeaza pe nimeni si se afiseaza de altfel in muzeele nationale si editurile de vaza\u201c. A fi subversiv a devenit \u201eo chestie invechita\u201c, mai ales c\u00e2nd \u201etuturor (ministri, presedinte al republicii si directori de afaceri culturale de tot felul) le place deranjul, inseamna ca acest deranj nu deranjeaza pe nimeni\u201c. Forma fara fond. Iar daca \u201edezordinea este ordinea de astazi (daca subversiunea la modul lor este obligatorie pentru a fi primit in institutii), atunci, de indata ce te ridici impotriva ordinii care valorifica aceasta pseudo-ordine, esti luat drept reactionar, ca si cum critica, oricare ar fi ea, n-ar putea fi emisa dec\u00e2t pe baza unor puncte de vedere retrograde (\u2026). Cu alte cuvinte, e in ordine (in ordinea actuala a lumii) sa se valorifice dezordinea (de fatada). O capcana intelectuala in definitiv: \u201ePentru a fi in ordine, fiti subversivi\u201c\u201e.
\nEste si cazul, de ce nu, al celebrului ponei cu zvastica, o simpla replica din seria de obiecte \u201eartistice\u201c ready-made. Poate trece de arta, spune Cannone, \u201eceea ce ii place si ceea ce desemneaza ca atare Jules sau Juliette si totul este egal cu totul, un cal de curse e genial (fie si ponei roz, n.m.), la fel ca si o poseta, iar manevrele c\u00e2torva smecheri ii instaleaza in institutiile de arta care pot astfel sa-i proclame artisti si expresiile lor, arta.\u201c Neghiobia inteligentei nu e tacuta, e vioaie, belicoasa chiar, si face prozeliti. Mediatizarea neghiobiei preia si multiplica un produs, induc\u00e2nd impresia valorii. Nonconformismul prin prozelitism e, in fond, cel mai cras conformism. \u201eE suficient sa-i luam ca ilustratie pe epigonii lui Duchamp care inca ne mai indoapa cu ready-made-uri, dupa nouazeci de ani. Conformismul lor impiedica inteligenta artistica: t\u00e2narul plastician de astazi trebuie, nu numai si ca de obicei, sa fie plin de imaginatie pentru a crea noutate, dar si, spre a izbuti asta, sa se elibereze mai int\u00e2i de un mare numar de reflexe intelectuale mostenite de la duchampieni. Aici e pericolul: prostia s-a innoit, a adoptat idei care erau inteligente, adica vii, cu c\u00e2teva generatii in urma si care sunt pur conformism de peste cincizeci de ani.\u201c Acest conformism se reproduce pe sine si \u201eisi supravietuieste siesi din cauza prostilor care l-au asimilat in sf\u00e2rsit si reproduc ad nauseam gestul lui Duchamp promov\u00e2nd \u00abF\u00e2nt\u00e2na\u00bb\u201c. De aceea o lucrare precum poneiul recruteaza un cor intreg de aparatori ai conformismului p\u00e2na la urma. Poneiul, in cazul nostru, poate fi folosit ca revelator generic, ca emblema, pentru toate manifestarile prostiei inteligente, fiindca artele plastice par a fi \u201eun domeniu inepuizabil de manifestare a prostiei\u201c. In nici un alt domeniu prostia nu este mai evidenta, mai usor de dovedit. La celebrul Centre Pompidou, din Paris, prin insasi organizarea expozitiei, intre etajul cinci (arta moderna) si etajul patru (arta contemporana), si prin diluarea progresiva a densitatii continutului si mesajului, se instaureaza o subtila, invizibila, linie de cezura. Vazut de sus in jos, dinspre modern catre contemporan, parcursul artelor plastice pare din ce in ce mai rarefiat de sens, declarativul se substituie aluzivului, nonsensul sensului, vibratia si sensibilitatea fac loc utilitarismului si decorativului pur, arta se transforma in design. Desigur nu in totalitate, exceptiile sunt la locul lor. Dar impresia generala aceasta este. Fenomenul contemporan, prin imanenta sa, e mai greu de organizat axiologic. E posibil ca acesta va supravietui tocmai prin acele exceptii, nicidecum prin fronda at\u00e2t de predictibila si obositor de repetitiva. Ostentatia pare sa guverneze etajul patru, devenind norma, fiind, prin urmare, mai amenintata de desuetudine. Este mult mai greu, la etajul patru, sa discerni intre ceea ce reprezinta arta adevarata si sarlatanie sau impostura. Poate de aceea int\u00e2lnesti la tot pasul vizitatori egal extaziati in fata oricarei lucrari, vizitatori volintiri cu priviri extatic-t\u00e2mpe. Diferenta o poate face distinctia operata de G. Calinescu, intr-un interviu cu Ion Biberi, intre \u201eomenesc\u201c si \u201eumanitarism\u201c. \u201e\u201cOmenescul\u201c e un continut, \u201eumanitarismul\u201c o atitudine, o \u201eideologie\u201c sau, in acelasi volum de interviuri, crezul lui Petru Comarnescu, exprimat, de altfel si in eseurile sale (\u201eOm, natura si Dumnezeu in plastica rom\u00e2neasca\u201c, \u201eValoarea universala si rom\u00e2neasca a lui C. Br\u00e2ncusi\u201c, \u201eOm si peisaj\u201c). Comarnescu observa cu indreptatire ca \u201eArta s-a des-humanizat in ultimele decenii. Portretul semnificativ, care a facut gloria unui Rembrandt, Da Vinci, Velasquez \u2013 a disparut. Drama omului nu se mai vede nici in pictura, nici in sculptura, nici in muzica. Se face mai mult o arta pentru ochi sau numai pentru urechi, dar nu pentru intreaga noastra fiinta umana. Tehnica a depasit si in arta, ca si in civilizatia noastra, spiritualitatea. Toate progresele tehnice, rafinamentul sensorial, muzicalitatea poeziei, cromatismul picturii, constructivismul geometric sau atonal, sunt bunuri c\u00e2stigate, care m\u00e2ine vor sluji spiritualitatii humaniste intr-o sinteza noua sau chiar intr-un stil, ce lipseste epocii actuale\u201c. Autodeclarat neo-umanist, sa fi anticipat Petru Comarnescu un viitor neo-umanism?
\nDeocamdata, lipsa de continut si de umanism a culturii contemporane sporeste confuzia. Impostura si sarlatania sunt, au devenit, categorii mai dificil de recunoscut, de c\u00e2nd fronda, ca atitudine in sine, fara acoperire axiologica, a trecut la regim de norma, si poate fi, oric\u00e2nd, apanajul veleitarului. Asociate insa, acestea doua, sarmanului aspirant la statutul de artist, ele sunt ca si inofensive. Alex. Stefanescu consuma o energie exagerata in demascarea imposturii veleitare, divulg\u00e2nd ceea ce \u201eseamana cu literatura\u201c, c\u00e2nd adevarata si mai de folos miza ar fi demascarea sarlataniei si imposturii, din chiar interiorul literaturii omologate, denuntarea cartilor si ideilor ce ar putea trece, fara mari convulsii hermeneutice, drept niste prostii cu sclipici.
\nImpotriva prostiei<\/strong>
\nSi totusi, cum putem divulga prostia inteligenta? Cu putin curaj si cu mult bun simt. Prostia inteligenta, in opinia Belindei Cannone, dezvolta un \u201ediscurs totalitar care poate inflori in aceste cercuri (de elita, n.m.), aceasta maniera in voga de a manipula concepte bogate, dar vagi, in asa fel inc\u00e2t se contruieste un discurs aproximativ si hipnotizant\u2026\u201c, promoveaza un limbaj mai degraba \u201epoetic pentru a-l opune lui argumentativ, rational, ne-au obisnuit cu o forma de discurs particular: unul care se construieste prin incercari, aproximatii, analogii vagi, apropieri neasteptate\u201c. Concluzia: \u201eacceptarea prea rasp\u00e2ndita a unor discursuri absconse din care un nou Moli\u00e8re ar trage mari foloase\u201c. Si cum rom\u00e2nul s-a nascut poet, ne mai trebuie doar un nou Moli\u00e8re. Discursul vag si impanat cu pretentii conceptuale pompoase poate induce in eroare, poate trece drept adevarat. Dar ECV activat la timp ne pazeste de deruta. Tot in Cannone, la o declaratie a artistului Jean-Pierre Raynaud, intr-un ziar francez, privind \u201eghivecele sale pictate, pe care le acopera cu vopsea de patruzeci de ani pentru ca initial a fost gradinar\u2026\u201c, intervievatorul sau, deloc tulburat de imensitatea prostiei, relateaza in continuare cum artistul, intr-o zi, a proclamat cu tarie ca ghiveciul dadea \u201etonul, axa si metoda\u201c. Si asta nu e totul. Ziaristul, volintirul cum ar veni, in loc sa fie stupefiat de asa o gogomanie, merge chiar mai departe, \u201eamintind operele sale ulterioare, suprafete acoperite cu pardoseala alba de spital, si conchide ca, de fapt, opera lui Raynaud se interpreta ca o lupta impotriva mortii\u201c. E clar ca fiecare prost inteligent poseda volintirul sau, iar daca nici unul dintre acestia nu e prevazut cu ECV\u2026
\nSi totusi cum deosebim literatura de maculatura cu ifose? Cum putem combate confiscarea g\u00e2ndirii de catre prostul cu staif? Recunosc\u00e2ndu-l sub orice obrazar s-ar ascunde. O sugestie am putea gasi la \u201ebucolicul\u201c nostru Caragiale. Se pare ca una din metehnele prostiei inteligente e afectarea. Tot intr-o scrisoare, si tot catre Alceu Urechia, face un mai mult dec\u00e2t plauzibil portret al prostului cu aere, consider\u00e2nd ca prostia e \u201eceva etern, ca timpul si chaosul, ca insusi unul Dumnezeu!\u201c Spune duiosul Caragiale: \u201eIa un taran c\u00e2t de dejos, fie si betiv, numai destept sa fie, si pune-l deodata in mijlocul New-Yorkului\u201c. Acesta cel mult va casca ochii la cele \u201ene mai vazute\u201c si se va multumi \u201espurcaciunea\u201c strict cu impresia imediata (\u201eMari binale, maiculita!\u201c), fara \u201esa insire verzi si uscate, ca sa-si afirme personalitatea proprie\u201c despre \u201eproportie intre inaltime, latime sau ingustime\u201c, asa cum ar face \u201eun stranepot de cruciat\u201c care \u201eo sa se intepeneasca in calc\u00e2ie, o sa se umfle in gusa si o sa se screama a judeca personal buildingurile americane\u201c. \u201ePentru prost, lucrurile nu sunt afirmari fatale, al caror inteles omul trebuie sa-l caute; ci intrebari ingenioase la care el e dator, pentru demnitatea lui, sa raspunza c\u00e2t se poate pe mai neg\u00e2ndite \u2013 spre a epata pe altii. Vr\u00e2nd sa fie grav si personal, cauta in fleacuri copilaresti si in locuri comune (\u201elegile simetriei, necesitatea echilibrului, logica si consecventa stilului\u201c si alte baliverne r\u00e2ncezite)\u201c. Pentru prostul inteligent \u201eomagiul de admiratie, ori o simpla marturisire a unei mediocre satisfactiuni, ori indiferenta, fara comentarii, ar fi o abdicare, o scadere a demnitatii lui. Se umfla si se creste pe sine. (\u2026) Ce este lucrul, e un moft; cum judeca dumnealui e important\u201c. Un ECV agil ne va dezvalui intotdeauna ce este lucrul. Ca o paranteza, un filosof american, Harry G. Frankfurt, intr-o carte de vreo saptezeci de pagini, incearca sa deosebeasca prostia de notiunile apropiate si sa recunoasca structurile ei intelectuale. Cartea se numeste, nu \u201eDespre tot felul de Lucruri Mari\u201c sau \u201eAsupra Neajunsului de a Trai in Lumea asta Recenta\u201c, dar tot cu \u201edespre\u201c sau \u201easupra\u201c e titlul ei. In engleza, acesta e \u201eOn Bullshit\u201c, tradusa neinspirat, in franceza \u201eDe l’art de dire des conneries\u201c, iar in rom\u00e2neste ar suna, protocronic vorbind \u2013 cu riscul de a deprima, \u201eDespre moft\u201c. Dec\u00e2t Moli\u00e8re, poate de un nou Caragiale am avea nevoie. Intorc\u00e2ndu-ne asadar la bl\u00e2ndul si bunul nenea Iancu, acesta conchide epistolar cu un pic de tristete: \u201eAsculta-ma pe mine, iubitule, lumea toata, cu toate frumusetile si ororile ei, cu toate durerile si voluptatile ei, cu toate minunile ei tele\u2013 si micro-scopice, in fine cu toate ale ei, toata \u2013 nu sunt nimic! El, prostul, el este totul! El este buricul Universului\u2026\u201c Nu-i asa ca deja ne e mai usor acum sa-l recunoastem? Nu-i asa ca ni se perinda prin fata ochilor sumedenie de caluti si puzderie de titluri de carti care mai de care mai firoscoase, care mai de care mai pline de \u201eambit\u201c?
\nValoarea singura are continut. E discreta si linistita.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

\u2013 exercitiu de\u00a0 constanta vigilenta \u2013 Nu rareori prostia trece drept savanta, indrazneata, culta, avangardista, deschizatoare de drumuri. Nici foarte rar, oameni destepti debiteaza prostii abil camuflate in limbaj pompos. Niste platitudini puse cu dichis in pagina, niscai idei indoielnice mim\u00e2nd rasparuri ostentative, banalitati invelite in vocabulare epatante pot sabota inteligenta valorii. Subversiunea prostiei inteligente… Cite\u0219te mai mult »Neghiobia culturala<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[17],"tags":[275,277,276],"class_list":["post-501","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-ideilor","tag-critici-contemporani","tag-gandirea-moda","tag-lecturi-contemporane"],"views":2128,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/501","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=501"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/501\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=501"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=501"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=501"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}