{"id":4647,"date":"2010-09-30T11:41:40","date_gmt":"2010-09-30T09:41:40","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=4647"},"modified":"2010-09-30T11:41:57","modified_gmt":"2010-09-30T09:41:57","slug":"radem-ca-sa-nu-plangem","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/radem-ca-sa-nu-plangem\/","title":{"rendered":"R\u00e2dem ca sa nu pl\u00e2ngem"},"content":{"rendered":"

Venetia \u2013 Mostra Cinematografica\u00a0 67\u00a0 (III)<\/strong><\/p>\n

Nu am \u00eencotro. Tot cu Tarantino voi \u00eencepe. Premiile ca premiile, dar z\u00e2zania semanata si urmarile ei sunt fara egal. Scurt timp dupa \u00eencheierea festivalului, ministrul Culturii, Sandro Bondi, declara saptam\u00e2nalului \u201ePanorama\u201c ca asa nu mai merge. De acum \u00eencolo, respect\u00e2nd autonomia conducerii festivalului, ministrul va trebui sa aiba un cuv\u00e2nt \u00een alegerea juriului Mostrei, \u201e\u00een numele poporului reprezentat de guvern. (…) Tarantino este reprezentantul unei culturi elitiste, relativiste si sofisticate, departe de sentimentele si gusturile populare, de traditii, socotite gaunose si depasite. Viziunea sa \u00eei influenteaza judecatile critice, inclusiv pe cele care au \u00een vedere filmele straine.\u201c Suflarea cinematografica italiana a sarit ca arsa, si pe buna dreptate, gestul anuntat fiind \u201eun semn al zilelor noastre, al acelui autoritarism care nu nu accepta sa acorde libertate nimanui, nici artistilor, nici juriilor\u201c. O spune un veteran, Mario Monicelli. \u201eCultura nu se dirijeaza, se sustine\u201c \u2013 va adauga mai t\u00e2narul sau coleg Mario Martone, prezent \u00een competitie cu un film despre istoria mai putin cunoscuta a epocii Risorgimento-ului, \u201eNoi credevamo\u201c. \u00cen acelasi timp, tot el s-a angajat \u00eentr-o discutie nu tocmai amicala cu Gabriele Salvatores, unul dintre cei doi jurati italieni. Dupa parerea acestuia din urma, absenta cinematografiei nationale din palmares ar trebui sa dea de g\u00e2ndit: \u201eDe ce filmele noastre nu izbutesc sa treaca granitele, mai ales la nivel emotional? Poate pentru ca am ucis doi parinti importanti, commedia all’italiana si neorealismul.\u201c \u201eMi se pare inacceptabil \u2013 va replica Martone \u2013 ca un coleg sa fixeze standardele calitatii si sa-i judece pe altii. Ce anume \u00eei \u00eendreptateste paternalismul? Faptul ca nu am luat premii? Nu este un motiv pentru a ne umili.\u201c \u00cencerc sa-i \u00eenteleg si pe unii, si pe altii. Oricum am da-o, a avea 41 de filme \u00een toate sectiunile Mostrei, dintre care patru \u00een competitie, si a te alege cu nimic, nu este chiar o \u00eent\u00e2mplare de natura sa nu-ti tulbure somnul.
\nDincolo de premii<\/strong>
\nNefiind prezenta la Venetia \u00een ultimele patru zile si neput\u00e2nd recupera, deocamdata, ceea ce am pierdut, nu am vazut \u201eEssential Killing\u201c (Premiul special al Juriului) al lui Skolimowski, despre care unii, putini, ce-i drept, afirmau ca ar fi o capodopera, altii \u2013 o tesatura \u00eenc\u00e2lcita, rasucita \u00een jurul aventurilor europene ale unui taliban, trezit \u00eentr-o nesperata libertate. Potrivit autorului, lectura corecta se \u00eendreapta catre o parabola despre \u201eom ca prada si deopotriva ca pradator\u201c. Vincent Gallo a primit (dar nu l-a ridicat) Cupa Volpi (Premiul de interpretare). Poate ca a meritat-o, nu stiu. Dupa ce-am vazut \u201eLa Passione\u201c, al lui Carlo Mazzacurati, am gasit (nu eram singura) un pretendent serios pentru amintitul trofeu \u00een Silvio Orlando (interpretul lui Moretti din \u201eAprile, Il caimano\u201c, al lui Pupi Avati din \u201eTatal Giovannei\u201c, pentru care a fost premiat la Venetia acum doi ani), actorul-cameleon: te poate \u00eenduiosa cu necazurile lui de om marunt, gata sa intre \u00een pam\u00e2nt de ciuda, de rusine, te poate \u00eenspaim\u00e2nta cu \u00eendraznelile lui fals-naive, ca \u00een acest film \u201elaic\u201c, zice regizorul, \u00een realitate ireverentios cu toate cele (politica, televiziunea care \u00eendobitoceste, degradarea religiei): \u201e\u00cen Italia, evenimentele au ajuns at\u00e2t de paradoxale \u00eenc\u00e2t e greu sa mai scoti un efect comic. \u00cen fapt, r\u00e2dem pentru a nu pl\u00e2nge.\u201c Ultima fraza se potriveste cum nu se poate mai bine unui lot de \u00eenca doua filme ale tarii gazda, \u201ePecora nera\u201c, debutul pe ecran al lui Ascanio Celestini, venit din lumea scenei (\u201eOaia neagra a teatrului italian\u201c, am auzit) si \u201eLa solitudine dei numeri primi\u201c, \u201eun horror romantic\u201c de Saverio Costanzo. Oric\u00e2t am iubi epoca de aur a comediei italiene, trebuie sa admitem ca ea s-a schimbat. Nu si-a tradat parintii \u00eentemeietori, dar autorii de azi sunt tot mai sumbri (Moretti, Benigni ne z\u00e2mbesc din departare) si cu un chef amar de a ridiculiza o societate care seamana tot mai mult cu un balamuc. Poate juriul ar fi trebuit sa sape mai insistent \u00een masa peliculelor avute la dispozitie. Ce-i drept, comedia italiana nu ne \u00eenc\u00e2nta, asa cum se pricepe, bunaoara, Fran\u00e7ois Ozon, al carui \u201ePotiche\u201c (eleganta, farmec, sc\u00e2ntei din re-construirea teatrului bulevardier, cu Catherine Deneuve si Fabrice Lucchini) a facut cinste selectiei franceze, fara sa aiba ambitia a ceea ce se numeste \u201eun film de festival\u201c. Altele \u2013 da, s-au nascut si cu aceasta aura, din pacate neluata \u00een seama. Juriul a socotit ca si-a facut datoria rasplatindu-l, deplin meritat, pe Alex de la Iglesia si al sau \u201eBalada triste de trompeta\u201c cu Leul de Argint pentru cea mai buna regie, fabuloasa redimensionare \u00een cheie grotesca \u201ea circului atroce al franchismului\u201c, metafora a unei lumi haotice, delirante. Nu ma \u00eendoiesc, l-a cucerit pe Tarantino, cu at\u00e2t mai mult cu c\u00e2t filmul este \u00eentesat cu citate culese, cu deosebire, din cinematograful terorii (Marco Ferreri, Hitchcock etc). Dublarea recompensei cu premiul si pentru scenariu a st\u00e2rnit, am vazut, discutii. Excelenta \u201eBaladei triste\u201c putea fi marcata, eventual, de atribuirea Leului de Aur. Ar fi ramas loc pentru alte filme, din pacate ignorate. Amintesc doar trei: \u201eNorwegian Wood\u201c de Tranh Anh Hung, \u201eSilent Souls\u201c al rusului Aleksei Fedorcenko si \u201ePost Mortem\u201c al chilianului Pablo Larrain. Primul este o ecranizare a unui roman al lui Murakami, citit de regizorul franco-vietnamez, c\u00e2stigator \u00een 1995 al Leului de Aur pentru \u201eCyclo\u201c, ca pe o imposibila reconciliere cu un trecut acaparator. Maturizarea eroului va fi mereu amenintata de fantoma prietenului misterios sinucis \u00een adolescenta, de imaginea iubitei cu mintile ratacite. \u201ePentru mine, Kirouki va avea mereu 17 ani, iar Naoke \u2013 21.\u201c Asa se \u00eencheie filmul. Erau v\u00e2rstele la care si-a pierdut cele doua fiinte alaturi de care, credeam noi, \u00een luminoasa deschidere a povestii, vom retrai un \u201eJules et Jim\u201c asiatic. Fascinatia unei lumi stranii, necunoscute, uitate de Dumnezeu, dar neclintite \u00een ritualurile sale, opereaza \u00een \u201eSilent Souls\u201c cu o forta nemai\u00eent\u00e2lnita de la Sergei Paradjanov. Te \u00eentrebi, dupa un astfel de film, ce anume i se cuvine mortii, ce anume vietii. Juriul Criticii Internationale (Fipresci) a echilibrat balanta, acord\u00e2ndu-i premiul sau. \u00cen sf\u00e2rsit, o altfel de stranietate, cea din \u201ePost Mortem\u201c: a absurdului vietuirii printre cadavre, cu o liniste de piatra pe chip, fara nicio tresarire, fie ca este vorba de dragoste, de moarte, de razbunare. Ca si cum \u00eentr-un Chile al anului 1973, anul loviturii de stat, nu mai conteaza nimic, oricum p\u00e2ndeste oroarea.
\nFilmele criticilor<\/strong>
\nMi-au st\u00e2rnit interesul de la bun \u00eenceput. Asa se \u00eent\u00e2mpla si la Cannes cu filmele sectiunii la Semaine de la critique, numai ca este aproape imposibil sa prinzi mai mult de unul-doua. Proiectiile se suprapun. La Venetia am avut noroc, am putut recupera, datorita prietenilor italieni. Astfel, La Settimana della Critica nu mi-a mai lasat gustul frustrarii. Ca \u00eentotdeauna, o astfel de componenta festivaliera impune creatii asa zis fragile, dar care, odata lansate, de cele mai multe ori intra \u00een circuitul international, devin bucuria micilor festivaluri unde traiesc o a doua viata. Ele sunt hrana adevaratilor cinefili care, \u00eentr-un fel, le \u00eentaresc cartea de vizita, m\u00e2ndrindu-se cu descoperirea lor. De altfel, premiul Settimanei cade \u00een seama publicului. El a ales anul acesta \u201eBeyond\u201c, debutul \u00een regie al actritei suedeze Pernilla August. C\u00e2te putin din lectiile \u00eenvatate pe platou cu fostul ei sot, regizorul danez Bille August (doua Palme d’Or la Cannes: \u201ePelle Cuceritorul\u201c, \u201eCu cele mai bune intentii\u201c), ceva din experienta cu Bergman (\u201eFanny si Alexander\u201c), sensibilitatea proprie \u00eentr-un bun procent si s-a nascut o regizoare cu nume de mult celebru. Francezul Alix Delaporte este \u00eencepator, cea ce nu s-ar spune vaz\u00e2ndu-i \u201eAngele et Tony\u201c, \u00eent\u00e2lnirea a doua suflete pustiite, filmata cu asprime, binevenit \u00eenvelis protector. Massimo Coppola nu are legatura cu marele Coppola, poate doar prin actrita comuna, Alexandra Pirici, interpreta \u00een \u201eTinerete fara tinerete\u201c al maestrului si acum \u00een \u201eHai paura del buio\u201c, ale carui turnaje au avut loc si \u00een Rom\u00e2nia, (coproducator: Tudor Giurgiu, Libra Film). \u00cenca o drama a imigratiei, dupa \u201eFrancesca\u201c, dupa \u201eMar Nero\u201c. Realitatea impune. Adevarata revelatie mi s-a parut a fi \u201eTatal\u201c (\u201eOca\u201c), al slovenului Vlado Skafar. Mi-a amintit de Sokurov, de Zviaghintev, fara a-i fi copiat. Aceeasi privire a unui ochi ce nu se poate dezlipi de imaginea tandretii cu termen redus dintre un tata si un fiu, \u00een scurtul timp \u201elegal acordat\u201c, un week-end petrecut \u00eempreuna. Multe taceri, urmate de izbucniri ale unor \u00eentrebari \u00eendelung \u00eenabusite, stinghereala adolescentului, a parintelui, am\u00e2ndoi nelinistiti de apropierea despartirii. Totul \u2013 \u00eentr-o natura complice. Programat \u00een afara concursului, \u201eLimbunan\u201c (\u201eCamera sotiei\u201c) ne-a convins ca cinematograful filipinez nu \u00eenseamna numai Brillante Mendoza. Desi are un nume mai greu de retinut, Guttierez Mangansakan II (daca l-am \u00eenvatat pe Apichatpong Veerasethakooul!) \u00eesi va cuceri dreptul la o buna rostire. \u201eLimbunan\u201c este o tulburatoare descindere \u00een ultima luna a copilariei unei fete de 12 ani, destinate prin traditie unui barbat necunoscut ei. Din camera unui prizonierat de o luna de zile, necesare pregatirii pentru noua viata, totul pare mai frumos. Iarba \u2013 mai verde, jocurile mai gratioase, oamenii \u2013 mai buni si mai \u00eentelegatori.
\nGassman si Scorsese
\nCu multe pleci de la un festival. Chiar si cu doruri. Le putem spune si urgente. Daca cineva m-ar \u00eentreba care ar fi ele, as raspunde ca una ar fi sa-l revad pe Vittorio Gassman \u00een \u201eDepasirea\u201c, sau sa-l ascult recit\u00e2nd din \u201eDivina comedie\u201c. Documentarul \u201eVittorio raconta Gassman\u201c, proiectat cu prilejul comemorarii a zece ani de la moartea artistului, m-a provocat. Am re\u00eent\u00e2lnit un actor care se deghiza \u00een mascalton pe ecran, \u00eembraca hainele teatrului clasic seara de seara iar \u00een viata era depresiv. Doar acolo, pe scena, se simtea ocrotit. si c\u00e2nd te g\u00e2ndesti c\u00e2t de mult zeflemisea aceasta meserie pacatoasa: \u201eNu va faceti ingineri, politicieni, ascultati-ma pe mine. Faceti-va actori, nu muncesti de loc…\u201c Cine sa ia aminte? Dupa cum, probabil putini vor crede ca, daca am lasat o lacrima la acest festival, a fost ascult\u00e2ndu-l si vaz\u00e2ndu-l pe Scorsese \u201ecitind\u201c \u201eLetter to Elia\u201c, mai exact \u2013 marturisind ce anume l-a \u00eempins sa semneze acest documentar despre Kazan: \u201eAm crescut cu filmele lui si ele au crescut odata cu mine. (…) Draga Elia, am facut acest film pentru a-ti spune c\u00e2t de mult \u00eeti datorez\u201c. \u00centr-o lume ambitioasa, \u00eencordata sa o ia mereu de la \u00eenceput, \u201eradacinile\u201c fiind un cuv\u00e2nt bun de aruncat la groapa cu gunoi, Martin Scorsese are curajul unei scrisori de recunostinta. si ce lectie de cinema ascunde! Remonteaza mental imagini stiute, iar privirea lui, simpla lui privire ne descopera sensuri noi. Abia am asteptat sa ajung acasa, sa revad \u201eLa Est de Eden\u201c, mai exact scena \u00een care James Dean pare ca se fr\u00e2nge, de-a dreptul, c\u00e2nd vrea sa se desprinda de ura \u00eempotriva tatalui, dar nu stie cum sa spuna pe nume iubirii. De ce nu observasem p\u00e2na atunci acea rasucire a trupului? Nu vazusem filmul prin ochii lui Scorsese.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Venetia \u2013 Mostra Cinematografica\u00a0 67\u00a0 (III) Nu am \u00eencotro. Tot cu Tarantino voi \u00eencepe. Premiile ca premiile, dar z\u00e2zania semanata si urmarile ei sunt fara egal. Scurt timp dupa \u00eencheierea festivalului, ministrul Culturii, Sandro Bondi, declara saptam\u00e2nalului \u201ePanorama\u201c ca asa nu mai merge. De acum \u00eencolo, respect\u00e2nd autonomia conducerii festivalului, ministrul va trebui sa aiba… Cite\u0219te mai mult »R\u00e2dem ca sa nu pl\u00e2ngem<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[66],"tags":[150,3552,83,3554,3553,3480,3479],"class_list":["post-4647","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-arte-media","tag-cinema","tag-festival","tag-film","tag-juriu-festival-film","tag-premii","tag-tarantino","tag-venetia--mostra-cinematografica-67"],"views":2273,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/4647","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=4647"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/4647\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=4647"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=4647"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=4647"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}