{"id":4420,"date":"2010-09-16T10:21:10","date_gmt":"2010-09-16T08:21:10","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=4420"},"modified":"2010-09-16T10:22:01","modified_gmt":"2010-09-16T08:22:01","slug":"universitati-si-universitari","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/universitati-si-universitari\/","title":{"rendered":"Universitati si universitari"},"content":{"rendered":"

Alexandru Niculescu, Peregrinari universitare europene<\/em> \u2013 si nu numai, Bucuresti, Editura \u201eLogos\u201c, 2010, 397 p<\/strong><\/p><\/blockquote>\n

Pentru ca exista universitati, exista si universitari, iar cariera profesionala a unora dintre acestia se confunda cu propriul lor destin. Un astfel de caz descoperim \u00een volumul semnat de Alexandru Niculescu, \u201ePeregrinari universitare europene \u2013 si nu numai\u201c, Bucuresti, Editura Logos, 2010. Pentru a veni \u00een sprijinul cititorilor interesati de carte, dar care din diverse motive nu au ajuns la ea, o prezentam \u00een maniera didactica.<\/p>\n

La frontiera dintre memoralistica si amintiri, dintre lingvistica si beletristica, volumul semnat de Alexandru Niculescu se citeste cu mult interes, dar, mai ales, cu multa placere.\u00a0 Apartenenta la o specie sau la alta nu preocupa cititorul subjugat de lectura, autorul \u00eensusi, finis scribendi, ezit\u00e2nd \u00eentre calificative: \u201epaginile precedente (…) se numesc \u2013 de obicei \u2013 memorii. Prefer sa evit acest incolor termen si sa le numesc sinonimic, amintiri despre oameni, fapte (…) \u2013 mai ales g\u00e2nduri post actum (…). Sunt uneori veritabile confesiuni\u201c (p. 379\/1). Admit\u00e2nd necunoasterea totala a semnatarului, chiar titlul recomanda un universitar, a carui specialitate o aflam din primele pagini ale cartii, structurata pe capitole (5), cu numele unor orase universitare (II-V). Cel dint\u00e2i, \u201eIncipit vita nova\u201c (p. 11-38), oarecum exterior titlului, ca si cele de \u00eencheiere \u201eFinis scribendi\u201c, \u201ePost scriptum\u201c, plus \u201eIndice de nume\u201c, corespunde unei perioade de \u201estabilitate\u201c: debutul \u00een cariera, adic\u00e3 numirea ca preparator la catedra ILR sIstoria limbii rom\u00e2net a Universitatii din Bucuresti (14.I.1950), \u00eencheiata la o alta Universitate: Udine, 2002. Sunt \u201ere\u00eenviate\u201c figuri emblematice de profesori, ilustri lingvisti: Al. Rosetti, Iorgu Iordan, Boris Cazacu, a caror galerie se va completa, pe masura avansarii \u00een Europa s= universitatile Europeit, cu personalitati de acelasi calibru: C. Th. Gossen (Viena), Gianfranco Folena (Padova), Maurice Molho (Paris) s.a. Perioadei de \u201epreperegrinari\u201c \u00eei corespunde, \u00een plan politic, epoca de instalare a comunismului. \u00cenfiintarea unor lectorate de limba rom\u00e2na peste hotare, dupa moartea lui I. V. Stalin (1953), a creat posibilitatea plecarii \u00een Berlinul de Est. Momentul coincide cu \u00eenceputul peregrinarilor universitare. Tocmai \u00een legatura cu acestea, Alexandru Niculescu simte nevoia \u201esa dea seama\u201c celor ce vor sa stie si sa cunoasca ceea ce a fost; altfel spus, simte nevoia sa stea de vorba cu sine \u00eensusi, \u00een prezenta cititorului. \u00cen acest sens, sunt punctate \u201epas cu pas\u201c momentele hotar\u00e2toare din cariera universitara bucuresteana: mutarea \u00een 1957 la catedra de lingvistica romanica condusa de Iorgu Iordan, participarea la cursurile de vara de la Sinaia, organizate de Universitatea din Bucuresti, prima etapa de cunoastere a profesorilor europeni Rosa del Conte, Carl Theodor Gossen, Carlo Tagliavini, Andr\u00e9 Martinet (p. 20\/7), relatia dintre profesorul Iorgu Iordan si fostul student, la r\u00e2ndul lui angajat pe treptele aceleiasi cariere, dar, cur\u00e2nd, pe o pozitie proprie: \u201estudierea limbilor romanice ca individualitati lingvistice, prin urmare si a limbii rom\u00e2ne, \u00een ansamblul comparativ al limbilor romanice, ca romanitate rom\u00e2neasca\u201c (p. 24\/9). Exprimarea acestei pozitii \u00een cartea \u201eIndividualitatea limbii rom\u00e2ne printre limbile romanice\u201c, vol. I, ignorata de profesor, umbreste satisfactia elevului.
\nAl doilea capitol, \u201e\u00cen Berlin-Est (\u201eRDG\u201c) (martie \u2013 iulie 1955)\u201c (p. 38-58), rememoreaza, cu spirit critic, stagiul efectuat la Universitatea Berlineza (din Est!), starea institutiei, absenta oricarei emulatii stiintifice, cursa dupa grade universitare, av\u00e2nd, \u00een schimb, un mare avantaj: biblioteca \u00eenzestrata cu publicatii si periodice de romanistica (din Occident). Perspectiva \u00een evaluarea oricarei situatii ram\u00e2ne a profesorului, prin prisma caruia sunt evaluate si o receptie = \u201eam mai putut cunoaste c\u00e2tiva romanisti\u201c (p. 56\/16), dar si plecarea de la Berlin, fara regrete: nu era o institutie stiintifica, ci una politica.
\nCel de al treilea capitol, \u201eViena (1963-1965)\u201c (p. 59-111), evoca Universitatea vienez\u00e3, unde ajunge ca Gastprofessor, sustinut de Iorgu Iordan si invitat de Carl Theodor Gossen (1915-1983). \u00cen prezentarea acestuia din urma, recunoastem, din nou, profesorul, cu fisa biobibliografica, \u201ela \u00eendem\u00e2na\u201c, \u201epentru cei ce nu sunt lingvisti\u201c (p. 77\/20): elev al marelui Walter von Wartburg, autor al celebrului FEW (\u201eFranz\u00f6sisches Etymologisches W\u00f6rterbuch\u201c), alaturi de REW (\u201eRomanisches Etymologisches W\u00f6rtherbuch\u201c) al lui Wilhelm Meyer-L\u00fcbke, instrument fundamental de lucru al lingvisticii romanice (p. 79\/20). Obiectivitatea programatica \u00eensoteste constant povestirea. Pe l\u00e2nga proseminarele de limba si literatura rom\u00e2na, devenite cur\u00e2nd \u201eplacute reuniuni\u201c, cursul \u201emagistral\u201c de lingvistica romanica (Romanische Sprachwissenschaft), tinut \u00een franceza de Alexandru Niculescu, mergea destul de greu: \u201eDupa 2-3 sedinte am fost chemat \u00een cabinetul profesorului Gossen, ca sa-mi spuna ca … franceza mea \u00eei enerva si \u00ab\u00eencurca\u00bb pe studenti, obisnuiti cu lectorul de franceza, care, francez-nativ fiind, le impunea o limba corecta, fonetic si gramatical (…) Nu fusesem \u00een Franta, aveam probleme de pronuntare, de vocale \u00eenchise si deschise, adica de ceea ce constituia le bon usage du fran\u00e7ais\u201c (p. 78\/20). Solutia?: traducerea, cu dictionarul \u00een m\u00e2na, \u00een limba germana, a lectiei de a doua zi (p. 81\/21). Dar, \u00een cele din urma, situatia se modifica: grupuri de studenti entuziasti \u00eenconjoara profesorul romanist din Est, unii dintre ei fiind trimisi la cursurile de vara de la Sinaia.
\nLa Viena, Alexandru Niculescu va cunoaste personalitati stiintifice de baza ale Europei, invitate pentru conferinte (E. Coseriu, de la T\u00fcbingen), va primi invitatii, \u00een acelasi scop (M\u00fcnchen si Padova) si va \u00eencepe o anumita \u201eitalienizare\u201c (= largirea orizontului romanistic \u00een directia amintita) prin profesori-colegi (Lorenzo Renzi), dar si prin studenti. Afirmatia \u201ePadova aparea la orizontul vietii mele (universitare)\u201c trebuie \u00eenteleasa: viata mea = viata mea universitara. Cu alte cuvinte, viata mea = universitatea.
\nPadova mea (1965-1971)\u201c (p. 111-172) evoca Universitatea respectiva, cu o veche traditie, dominata \u201ede o rigoare catolica omniprezenta, opusa, \u00eenca din Evul Mediu, libertatii de g\u00e2ndire (si de moravuri) din Venetia vecina\u201c (p. 115\/8), cu un amfiteatru de disectii anatomice, \u00eenca din 1545, si un turn de observatii astronomice, La Speccola (unde, se crede, \u00eensusi Galileu si-ar fi facut cercetarile celeste), legata de istoria tarilor Rom\u00e2ne prin Miron Costin (care mentioneaza Italia si Padova \u00een \u201eDe neamul moldovenilor\u201c) si prin stolnicul Constantin Cantacuzino (1650-1716). \u00cen tot ceea ce povesteste, Alexandru Niculescu ram\u00e2ne profesor. Pentru foarte putin timp, si numai rareori, iese din rol, atunci c\u00e2nd vorbeste despre sine, \u00een (in)formare continua, redevenind \u201estudent\u201c: \u201ePadova a constituit pentru mine o adevarata scoala \u00een care mi-am format si rectificat cunostintele politico-culturale rom\u00e2nesti\u201c (p. 119\/50).
\nPlecarea de la Viena (fusese invitat acolo!) la Padova, de la metropola la un oras mic, se motiveaza stiintific: si Gossen profesa aceeasi allgemeine, vergleichende romanische Sprachwissenschaft, ca si \u00een tara (p. 116\/9). Alexandru Niculescu dorea o disciplina dincolo de comparativismul unor structuri, dintr-o alta viziune, de ansamblu, a romanitatii. Lectoratul rom\u00e2n de la Padova, cu un istoric legat de profesorii Ramiro Ortiz, Nina Fa\u00e7on si Alexandrina Mititelu (p. 118\/20), prezinta o atractie speciala, ca si cel din Berlin: biblioteca, \u201eo adevarata comoara\u201c, asigur\u00e2nd accesul la toate lecturile interzise.
\nPadova i-a oferit profesorului rom\u00e2n nenumarate avantaje:
\n\u2013 prezenta unei personalitati stiintifice exceptionale, prof. Gianfranco Folena (1920-1992), \u201edupa Al. Rosetti si Iorgu Iordan, unul dintre maestri\u201c (p. 122\/14) si posibilitatea de a participa la cercul de studii al acestuia, \u201eprincipala scoala de romanistica frecventata\u201c (p. 123\/26), cu rol decisiv la desav\u00e2rsirea formatiei profesorale: \u201esi astazi cred ca Gianfranco Folena a fost cel mai important filolog si lingvist pe care am avut sansa de a-l cunoaste si de a-l frecventa \u00een Europa occidentala\u201c (p. 126\/16);
\n\u2013 orizonturi de specialitate noi, chiar si drumul spre alte universitati occidentale (Sorbona);
\n\u2013 sansa de a adera la \u201eSocietatea de Lingvistica italiana\u201c, condusa de Tullio de Mauro;
\n\u2013 frecventarea altor \u201edoi lingvisti (suta la suta!)\u201c: Carlo Tagliavini, lingvist \u201edi vecchio stampo\u201c (126\/16); celalalt, Giambatista Pellegrini \u201eun adevarat savant, dar pentru sine (…), cu o productie stiintifica enorma pe care numai un om dedicat exclusiv stiintei o poate avea\u201c (ibid.);
\n\u2013 contacte directe, ca professore incaricato, cu valorosi lingvisti si filologi ai acelor vremuri: Giacomo Devoto, Gh. Caragata, fost elev al lui Iorgu Iordan, B. Migliorini, G. Nencioni, G. Contini, Th. Onciulescu, R. Jakobson;
\n\u2013 posibilitatea de a organiza un convegno, prilejuit de \u00eemplinirea a 300 de ani de c\u00e2nd stolnicul Constantin Cantacuzino frecventase Universitas artistarum din Padova, sub numele Constantinus Cantacuzenus Constantinopolitanus (1667-1668). Notele asupra evenimentelor din perioada 1665-1669, \u00eentr-o ultima editie completa, \u00een transcrierea fidela a acestora, dupa N. Iorga, au fost publicate de Florica Dimitrescu (\u201eContributii la istoria limbii rom\u00e2ne vechi\u201c, 1978, p. 106-120), p\u00e2na astazi textul de referinta. La convegno au participat si invitati \u201ede acasa\u201c, scopul fiind \u201ede a-i REUNI pe Rom\u00e2nii din exil, din Italia, cu cei din tara\u201c (p. 149\/29);
\n– participarea la reuniunile \u201eAtlasului lingvistic mediteranean\u201c (ALM), de la Venetia, sub conducerea lui G. Folena, precum si la congresul din 1969 de la Malta, pe baza lucrarilor ALM, unde G. Folena a reusit sa adune o buna parte dintre lingvistii de frunte ai Europei: E. Coseriu, A. Martinet, C. Tagliavini, G. Inneichen, Helmut L\u00fcdtke, Al. Rosetti, B. Cazacu, filologi rom\u00e2ni din exil: profesorii Eugen Lozovan si Victor Buiescu.
\nEste rezumatul unei activitati bogate, desfasurate \u00een chiar centrul romanitatii, \u00een slujba rom\u00e2nitatii, care ar fi trebuit sa se \u00eentrerupa brusc, prin tentativa (esuata) a autoritatilor rom\u00e2ne de a-l readuce \u00een tara, dar Alexandru Niculescu, invitat nominalizat al partenerilor italieni, mai ram\u00e2ne \u00eenca un an universitar. O calatorie la Paris cu Lorenzo Renzi produce romanistului si omului de cultura impresii revelatoare, prin imaginea bulevardelor pariziene cu tei si castani care aratau ca urbanistica rom\u00e2neasca urma \u00eendeaproape pe cea franceza.
\nDupa stagiile de la Berlin, Viena, Padova si revenirea la Bucuresti, ca profesor titular de lingvistica si filologie romanica, apare perspectiva universitatii cu cel mai \u00eenalt prestigiu european: \u201eSorbona (1980-1993)\u201c (p. 173-314). \u00cen cadrul acesteia, la acelasi \u201eInstitut l\u2019 \u00c9tudes Roumaines\u201c, predase Jean Bouti\u00e8re (1898-1967), cunoscut romanist, autor al unei monografii despre Creanga (1930), pe care \u00eel tradusese magistral. Perioada pariziana nu este dintre cele mai comode pentru profesorul, fie si asociat! Prezentarea corpului profesoral de la Sorbona \u00eei prilejuieste caracterizari definitorii, lapidare: P. Grimmal, \u201erenumit clasicist\u201c, Robert Martin \u201eun lingvist de valoare\u201c, Bernard Pottier, \u201eun nume celebru \u00een hispanistica si \u00een lingvistica\u201c, Matei Cazacu \u201eun personaj fara repere morale\u201c (p. 222\/34), sau mai ample: \u201eprofesorul Maurice Molho, cea mai valoroasa personalitate umana si stiintifica pe care am \u00eent\u00e2lnit-o \u00een Franta (…) unul dintre cei mai inteligenti si valorosi hispanisti ai Frantei dupa Marcel Bataillon\u201c (p. 221\/34).
\nFata de experientele universitare anterioare, cu bune rezultate, relatiile cu studentii si colaboratorii francezi sunt evocate critic. Statutul profesorului \u00een Franta, un enseignant, un prof, o meserie ca oricare alta, ori scopul instructiei universitare, departe de a fi le savoir, de altfel ca si \u00eenvatam\u00e2ntul minimal practicat, \u201ebon pour l\u2019 Orient\u201c (p. 243\/43) constituie motive suficiente de nemultumire pentru Alexandru Niculescu. Studentii de la Viena si Padova se orientasera catre cariere universitare, la Sorbona, rezultatul stradaniilor profesorale: un \u201efiasco didactic\u201c (p. 245\/43). A fi \u201eenseignant \u00e0 la Sorbonne\u201c, pentru oricine o onoare, \u00een realitate, prin inexistenta relatiei profesor \/ student, o mare deceptie!: \u201eNiciun student care frecventase cursurile mele (si ale celorlalti membri ai Departamentului de italiana-rom\u00e2na) nu s-a remarcat: nici \u00een timpul cursurilor, nici dupa terminarea studiilor\u201c (p. 244\/43). Nici onoarea de a fi fost recomandat, \u00een virtutea competentei recunoscute, de catre un eminent profesor italian (G. Folena), ca succesor la cursurile de lingvistica italiana, dupa plecarea acestuia de la Sorbona, nu anuleaza insatisfactia profunda a profesorului.
\nDe perioada pariziana se leaga, totusi, un moment \u201epozitiv\u201c, realizarea volumelor omagiale (3) \u201eStudi rumeni e romanzi. Ommaggio a Florica Dimitrescu e Alexandru Niculescu\u201c (Padova, 1995), pe baza unor colaborari din Padova, Udine, Timisoara, Cracovia, Bucuresti, Roma, Potenza, Paris, Cluj, Bloomington (USA), Glensdale (USA), prin efortul profesorilor Lorenzo Renzi (Padova) si Coman Lupu (Bucuresti), cu serbarea de omagiere la Sorbona, dar \u00een cadrul … \u201eInstitutului de Studii hispano-americane\u201c (p. 306\/77).
\nUltimul capitol, \u201eUdine (1986-2002)\u201c (p. 314-373) corespunde unei noi Universitati. Italia purtata \u00een suflet, ca o a doua patrie, \u00eei ofera \u201econtinuitatea profesoratului\u201c (p. 314\/1), caci Alexandru Niculescu reuseste sa-si reconstruiasca un statut de profesor titular si prin faima Sorbonei. Postul c\u00e2stigat prin concurs \u00eenseamna un nou \u201edrum\u201c (la propriu si la figurat!) la Udine \u2013 Catedra di romeno, din 26 XI 1986, urm\u00e2nd sa fie onorat prin naveta de la Paris. Si aici, ca si la Viena (sau Padova), Alexandru Niculescu paseste pe urme celebre: \u201erom\u00e2na, la Udine era cunoscuta, ca termen de comparatie cu friulana, \u00eenca de pe vremea lui Graziaddio Isaia Ascoli, autorul unui studiu despre limba valaha\u201c (p. 321\/7). Meritele profesorului sunt recunoscute, acord\u00e2ndu-i-se doctoratul honoris causa la Universitatea din Timisoara si titlul professore emmerito al Universitatii din Udine, cu satisfactia de a mai lucra efectiv, dupa pensionare, \u00eenca doi ani. Bilantul \u201eudinez\u201c este evaluat obiectiv: \u201enu mi-am putut crea o scoala stiintifica de rom\u00e2nisti la Udine, dar… am format o echipa de buni cunoscatori ai limbii si culturii noastre\u201c (p. 345\/19).
\n***
\nCartea constituie un veritabil prilej pentru autor de a mai tine un \u201ecurs\u201c, poate cel mai lung dintre toate, av\u00e2nd ca obiect propria viata universitara, desfasurata pe parcursul a 52 de ani. O cariera lunga, cu satisfactii si insatisfactii, cu sanse mari de desav\u00e2rsire a formatiei profesorale \u00een strainatate, \u00een buna traditie a Universitatii rom\u00e2nesti de p\u00e2na la razboi, dar si cu dificultati. Plecarile dus-\u00eentors \u00een acest scop, \u00een conditii de normalitate, se dezechilibrasera, instalarea unui altfel de regim politic perturb\u00e2nd bunul mers al evenimentelor. Cel dint\u00e2i efect traumatizant, la nivelul Universitatii: \u00eendepartarea marilor profesori de la catedra. Readucerea acestora, dupa moartea lui Stalin, reinstaureaza un anumit echilibru (discipolii nu se nasc fara maestri!). Momentul special de \u201edeschidere\u201c si comunicare \u00eentre institutiile universitare, prin intermediul lectoratelor, \u00eei aduce lui Alexandru Niculescu o prima plecare, adica sansa de a se confrunta cu lumea universitara europeana.\u00a0 Dar, \u00een ciuda \u00eemplinirilor si investitiilor sufletesti \u00een oameni (maestri, colegi, studenti, prieteni) si \u00een locuri (cf. \u201ePadova mea\u201c), profesorul trebuie sa revina \u00een tara, la termenul fixat de autoritatile rom\u00e2ne. Starile sufletesti contradictorii, de revolta si de acceptare a implacabilului, sunt retraite (pentru a c\u00e2ta oara?), \u201esub ochii\u201c cititorului: \u201e\u00centelegeam cu greu ca din Padova mea \u00een care construisem sase ani de-a r\u00e2ndul o adevarata scoala de rom\u00e2nistica, unde aveam legaturi profesionale si prietenesti (…) trebuie sa plec. Nu-mi venea sa cred! Nu gaseam puterea de a-mi imagina plecarea din Padova. Sa abandonez tot (…)? Mi se parea nedrept\u201c (p. 163\/37). \u201eAceasta despartire ma facea sa sufar (…) \/ Toti \u00eemi regretau sincer plecarea, dar niciunul nu o putea \u00eempiedica\u201c (p. 168\/43). Avem \u00een fata o carte la granita literaturii, pentru ca autorul, prin trairile si retrairile faptelor, cu sinceritate, creeaza atmosfera. \u00cen viata privata, apasarea tensionata a plecarii de la Padova, culmin\u00e2nd cu sosirea \u00eenlocuitorului, este evocata cu prospetimea emotiei de atunci: \u201eLa sf\u00e2rsitul anului 1971, \u00eentr-o seara ploioasa, am fost anuntat de portarul universitatii ca fusesem cautat de un profesor \u00abconazionale\u00bb, care o sa revina mai t\u00e2rziu. Era el, bine\u00eenteles, el! El, cel care urma sa se instaleze \u00een biblioteca, biroul, Universitatea si orasul \u00abmeu\u00bb, acolo unde ma credeam de ne\u00eenlocuit. si, totusi! Ceasul schimbarii sosise!\u201c (p. 170\/45). Cariera universitara desfasurata \u00een Occident, cu putine exceptii, legate de Padova, a \u00eenseamnat \u201eo aventura de unul singur\u201c pe termen lung, caci pusi cap la cap, anii sunt multi. Cu siguranta, Alexandru Niculescu nu si-a propus sa faca literatura, dar \u201e\u00eei iese\u201c. Remarcam, la acest capitol, portretele memorabile realizate din c\u00e2teva trasaturi morale si fizice, \u00eentr-o expunere sobra, esentiala. Dintre toate, cel al lui Roman Jakobson ram\u00e2ne inegalabil, prin finetea observatiei si intuirea calitatilor unice ale acestuia: \u201eMi-a parut atunci, acest om de geniu (\u00eemi cumpanesc bine cuvintele!) care se sprijinea anxios, pe bratul meu st\u00e2ng, un legendar patriarh oriental, un Rus \u00een exil, un mare evreu ratacitor \u00eentr-o lume straina, indiferenta care nu-i percepea genialitatea. \u00cel asemuiam Albatrosului lui Baudelaire. L-am considerat \u00eentotdeauna pe Roman Jakobson un geniu \u2013 singurul geniu pe care l-am cunoscut \u00een viata. Poate si cel mai chinuit interior de v\u00e2lvataile sale \u00een exil, dincolo de spatiu si timp. Precum un legendar Ahasverus, contemporan cu noi, printre noi\u201c (p. 147\/28).
\nVolumul are valente literare si prin formula narativa, rezultatul \u201eperegrinarilor universitare\u201c echival\u00e2nd cu formarea s= desav\u00e2rsirea profesoralat unui romanist, ca \u00eentr-un \u201eBildungsroman\u201c. Pretutindeni, unde a ajuns, Alexandru Niculescu a \u00eenvatat si a studiat recunosc\u00e2ndu-si conditia, cu exces de modestie. Fata de cei care i-au oferit o astfel de posibilitate, gratitudinea sa este totala. Pe C. Th. Gossen \u00eel considera: \u201eprimul meu binefacator, el m-a adus \u00een Occident, care, pe-atunci, echivala, pentru noi, rom\u00e2nii cu Viena, el mi-a dat prilejul primei mele prestatii profesionale cu adevarat occidentale, el a fost cel care mi-a completat pregatirea de romanist. Prin el am luat contact cu alti profesori europeni (…) \u00een contact cu ei ma autoevaluam si eu, citind si \u00eenvat\u00e2nd ca un umil student. \u00cen cele ale stiintei am fost totdeauna, p\u00e2na astazi, numai un student, dornic de a sti c\u00e2t mai mult. Nu m-am falit niciodata cu cunostintele mele stiintifice\u201c (p. 78\/20). Noua identitate romanistica dob\u00e2ndita i-o atribuie lui G. Folena: \u201eDaca C. Th. Gossen m-a adus \u00een Austria (…), Gianfranco Folena a dat prezentei mele \u00een Europa un sens si o recunoastere, de fapt o validare universitara occidentala\u201c (123\/14).
\n\u00cen evocare, Alexandru Niculescu lasa cititorul sa vada omul, mereu exigent cu sine, din spatele ilustrului lingvist a carui \u00eemplinire, ca romanist si italienist, s-a realizat pe urmele unor \u00eenaintasi celebri \u00een domeniu: la Viena reia seminarul lui Sextil Puscariu din 1904, de sub profesoratul lui W. Meyer-L\u00fcbke, la Paris, pe urmele lui Jean Bouti\u00e8re, iar cariera si-o \u00eencheie \u00een orasul lui G. I. Ascoli. Cu toate insatisfactiile care, cu siguranta nu erau numai ale profesorului de rom\u00e2na si italiana de la Sorbona, a fost 13 ani profesor acolo, a cunoscut galeria profesorilor rom\u00e2ni de formatie antebelica, ramasi \u00een exil, a colaborat cu personalitati ale lingvisticii europene sau\u00a0 le-a fost \u00een preajma. Alexandru Niculescu \u00eesi rememoreaza etapele putin obisnuite ale profesiei, exercitate \u00een universitati ilustre si printre nume la fel de ilustre, iar cititorul are privilegiul de a afla despre acestea si alte lucruri dec\u00e2t citindu-le operele.
\nPortretul pe care si-l construieste, rezum\u00e2ndu-si existenta, exceleaza \u00een luciditate: \u201eAm fost un pasionat profesor universitar, \u00een tara, dar si \u00een permanenta extraneitate; am fost \u00eensa \u00eentr-un continuu provizorat \u00een timp si \u00een spatiu. Un ratacitor (sau un ratacit \u00een lumea asta). Desigur un om de carte, \u00eensetat de linistea g\u00e2ndurilor din studiul \u00een biblioteca, dar ce putin timp am putut ram\u00e2ne \u00een umbra dulce a tipariturilor din sali de lectura (…). M-am daruit studentilor mei din Rom\u00e2nia si de pretutindeni, sper\u00e2nd ca \u00eel voi gasi pe acela care sa \u00eenteleaga si sa-mi continue g\u00e2ndurile, precum le-am dus mai departe eu, \u00een lumea larga, pe cele ale maestrilor si colegilor mei. Pentru ca, fara falsa modestie, pot afirma ca am o \u00eenzestrare deosebita de a capta idei noi, asa cum remarcase odata, pe vremea uceniciei mele universitare, \u00eentr-o discutie cu mine, Tudor Vianu; \u00eentr-un fel, \u00abam vazut idei noi\u00bb, precum scria Camil Petrescu! Dar m-as caracteriza mai bine prin ceea ce nutresc eu pentru oameni: o constiinta de frate, atavica, ma uneste cu ei, stiind ca mergem \u00eempreuna, toti pe acelasi drum\u201c (p. 379\/8). Autorul nu ezita sa puncteze momentul pe care-l traverseaza, odios \u201eprin dificultatea de a parasi, din proprie initiativa, viata activa (…). A \u00eenceta \u201ede buna voie\u201c \u00eenteleg\u00e2nd obligatia unui nec plus ultra, ar \u00eensemna a nu mai putea fi ceea ce am fost. si, totusi, trebuie sa \u00eendeplinesc si acest act!\u201c (p. 378\/8).
\nFara \u00eendoiala, avem \u00een fata o carte densa, de profil lingvistic, cu valoare documentar-instructiva, dubl\u00e2nd bibliografia teoretica, fac\u00e2nd sa se perinde \u00een fata cititorului celebritati lingvistice contemporane sau disparute, o carte despre carti nenumarate, idei, informatie continua, de specialitate, de cultura generala, o carte scrisa admirabil, \u201ecu sufletul\u201c, la temperatura \u00eenalta a retrairilor, analize, autoreprosuri, \u00eentrebari retorice si, mai ales, cu demitizarea Occidentului universitar, nu \u00eentotdeauna cu fata cea mai umana, \u00een raport cu exilatii, cu problematica suprapusa, complexa, macin\u00e2nd intelectualul estic intrat \u00een competitie cu Vestul \u201een solitaire\u201c, din c\u00e2nd \u00een c\u00e2nd, alaturi de persoane obisnuite, \u201ememorabile\u201c prin umanismul lor, mereu platind prin \u201edorurile\u201c sale \u00eentretinute, pozitii de invidiat: Viena, Padova, Paris, Udine. Si totusi, o carte trista a unui bilant autocritic, urmarind cititorul \u00eendelung, dupa ultima fila, la g\u00e2ndul ca \u201emergem \u00eempreuna, toti pe acelasi drum\u201c, dar, de multe ori, singuri, c\u00e2t se poate de singuri.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Alexandru Niculescu, Peregrinari universitare europene \u2013 si nu numai, Bucuresti, Editura \u201eLogos\u201c, 2010, 397 p Pentru ca exista universitati, exista si universitari, iar cariera profesionala a unora dintre acestia se confunda cu propriul lor destin. Un astfel de caz descoperim \u00een volumul semnat de Alexandru Niculescu, \u201ePeregrinari universitare europene \u2013 si nu numai\u201c, Bucuresti, Editura… Cite\u0219te mai mult »Universitati si universitari<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[3393,3394],"class_list":["post-4420","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara","tag-alexandru-niculescu","tag-peregrinari-universitare-europene"],"views":3179,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/4420","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=4420"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/4420\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=4420"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=4420"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=4420"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}