8. CAZUL CHIPULUI DE LUT<\/p>\n
Este momentul, credem, dupa at\u00e2tea exemple de inadecvare a editiilor la textul eminescian genuin, sa readucem aminte cititorului binevoitor c\u00e2teva chestiuni care tin de drumul nostru, adica de \u201emetoda\u201c ca sens al cuv\u00e2ntului (de la meta si odos, \u201e\u00een-drumare\u201c). Mai \u00eent\u00e2i, prin restituirea formelor si punctuatiei eminesciene noi nu dorim \u00een mod expres sa impunem ori sa expunem unui proces de intentii reformele ortografice succesive din ultimul secol. Dorim doar sa separam poezia de limbajul comun \u00een privinta scrierii, cu scopul de a proteja muzicalitatea, retorica interioara a textului, grafica exterioara a scrisului \u2013 adica tot ceea ce tine de frumosul artistic avut \u00een vedere \u00een mod expres de catre autor, fie ca este el Eminescu, Alecsandri, Macedonski ori alt poet clasic rom\u00e2n. Punctuatia, pe de alta parte, reprezinta amprenta sensului dorit de autor si trebuie \u00eenteleasa, nu \u00eendreptata. \u00cenca din 1828, Ioan Helliade Radulescu este cel care afirma, \u00een \u201eGramatica rom\u00e2neasca\u201c: \u201eDar fieste ce limba \u00eesi are ortografia sa si aceea a statut mai norocita care s-a supus la mai putine reguli; punctuatia numai a statut si este tot aceea la toate limbile, pentru ca oamenii tot \u00eentr-un fel se g\u00e2ndesc, si miscarile si opririle lor \u00een vorbe sunt tot acelea. Cel mai delicat si cu g\u00e2ndire lucru \u00een ortografie si care face cinste duhului omenesc este punctuatia: ea desparte si face chiare \/clare\/ judecatie noastre, arata sirul si relatia lor si ne face si sa \u00eentelegem si sa ne facem \u00eentelesi \u00een scrierile noastre; si ea singura \u00eemplineste sf\u00e2rsitul pentru care s-au aflat regulile ortografiei, mai v\u00e2rtos \u00een limbile cele vii. Toate celelalte nu sunt dec\u00e2t o pedanterie si o lipsa \u00een g\u00e2ndul si duhul omenesc, adica un semn de necunostinta a folosului sf\u00e2rsitului ortografiei.\u201c (Editia D-nei Valeria Gutu Romalo, Ed. Eminescu, 1980, p. 33-35). Revenind la viul nostru, putem spune ca punctuatia se dirijeaza prin semne \u2013 care au, \u00een principiu, acelasi rol ca semnele de circulatie: st\u00e2nga, dreapta, \u00eenainte, \u00eenapoi etc. Este de la sine \u00eenteles ca aceste conventii general umane sunt mai importante dec\u00e2t dexteritatile fiecaruia \u00een a m\u00e2nui vehicolul, si \u00een acest sens vom \u00eentelege, ca Heliade: ortografia si toate celelalte nu sunt dec\u00e2t o pedanterie, adica \u2013 \u00eenvatate fara scop, fara \u201esf\u00e2rsit\u201c, \u2013 duc la simpla podoaba.
\nUna este, \u00eensa, sa discuti \u00een termeni de generalitate \u2013 si alta sa specifici, sa vorbesti despre sensul punctuatiei la un moment dat ori la un anumit scriitor. Aceasta cobor\u00e2re din general a \u00eendreptatit schimbarea punctuatiei \u00een poezia lui Eminescu \u2013 spun\u00e2ndu-se ca \u00een cutare loc se \u00eentrevede o logica nemteasca, \u00een cutare altul, poetul n-a fost atent, etc. Schimbarile s-au facut tacit, adica sensurile noi s-au imprimat textului fara atentionare \u2013 ceea ce ne face, astazi, c\u00e2nd \u00eencercam sa comparam, sa fim foarte \u00eencurcati: cum e posibil ca autorul (Eminescu, dar si Alecsandri, Macedonski etc) sa fi semnalizat \u00een sus si editorii sai s-o fi luat \u00een jos, etc.?
\nDintre miile de exemple (ce se regasesc \u00een notele noastre editoriale), unul singur aducem aici \u00een discutie: vorbele lui Hyperion din finalul \u201eLuceafarului\u201c. Textul nostru actual, stabilit de Titu Maiorescu si respectat \u00een mod tacit de toti editorii, este acesta: \u201eCe-ti pasa tie, chip de lut,\/ Dac-oi fi eu sau altul?\u201c
\n\u00cen \u201eAlmanahul Rom\u00e2niei June\u201c, unde se publica prima data poemul (iar \u201eAlmanahul Rom\u00e2niei June\u201c pune o nota sub \u201eIntroducere\u201c unde declara ca pastreaza textul colaboratorilor) \u2013 a doua virgula pentru regimul vocativului, ca si semnul \u00eentrebarii din final, lipsesc: \u201eCe-ti pasa tie, chip de lut\/ Dac-oi fi eu sau altul,\/\/ Traind \u00een cercul vostru str\u00e2mt\/ Norocul va petrece.\/ Ci eu \u00een lumea mea ma simt\/ Nemuritor si rece.\u201c
\nDiferentele sunt enorme: traditia Maiorescu apoziteaza: \u201ece-si pasa tie, chipule de lut; tu esti chip de lut\u201c \u2013 pe c\u00e2nd textul genuin arata dilema lui Hyperion, acel \u201eDa ma voi naste din pacat\u201c anterior al sau (cu sensul \u201eDa pentru dar, dara\u201c, vezi un text anterior al nostru). Sensul acesta din \u201eAlmanah\u201c se apropie p\u00e2na la identitate de manuscrisul 2275 B, pe care Perpessicius \u00eel reda \u00een vol.II al editiei sale, la versiuni si variante, p. 408: \u201eTot una-ti este chip de lut\/ Dac-oi fi eu sau altul\u201c.
\n\u00cen loc de-a dispretui sau culpabiliza femeia, este mai productiv, repet, sa urmarim aceasta constatare a lui Hyperion, care, ea, \u00eel face sa renunte la nasterea din pacat arat\u00e2ndu-i ca astfel s-ar supune sortii, norocului: ce-ti pasa tie, daca eu sau altul va fi chip de lut. Hyperion ar cobor\u00ee printre oameni, s-ar reda unui trup, unui chip (\u00eenfatisare) de lut \u2013 dar, atunci, cum \u00eel va deosebi Catalina pe el, cum va face deosebirea \u00eentre el si altul, el le va semana tuturor, cum \u00eei spune chiar Demiurg: \u201eTu vreai un om sa te socoti,\/ Cu ei sa te asameni?\u201c; vezi situatia inversa \u00een \u201ePe l\u00e2nga plopii fara sot\u201c: \u201eCaci azi le semeni tuturor\/ La umblet si la port\u201c \u2013 unde femeia s-a deghizat din \u00eenger \u00een om.
\nEste locul, aici, sa discutam pe scurt pe marginea semnificatiilor personajului principal \u00een ultima pentada a volumului eminescian. \u00cen \u201eScrisoarea I\u201c este acel savant despre care niciodata nu vom putea spune ca am vorbit \u00eendeajuns. El L-a scos pe Dumnezeu din creatie \u2013 si \u00een locul Lui a pus \u201epunctu-acela de miscare\u201c, teoria pozitivista a secolului; el, de fapt, acest savant, a lansat si \u00eentretinut pozitivismul, filosofia acestui univers fara divinitate. \u00cen descrierea teoriei ca atare Eminescu foloseste multe locuri comune \u2013 si asta i-a facut pe interpretii poetului sa-l considera pe el \u00eensusi coautor al acestei teorii. Ar fi bine sa ne detasam fata de text si sa observam c\u00e2t de ironic este poetul \u00een citate si ajustari ale diferitelor citate. Oricum, acest univers al pozitivistului este dominat de o stihie: \u201esoarta oarba\u201c. Aceasta creeaza acel climat de bellum omnium contra omnes, de lupta pentru putere, tot ea reduce gloria la un sentiment de grup (Eminescu acorda grupului maxim o mie de indivizi), tot ea da sanse egale barbatului si femeii \u00een aceasta lupta (\u201eUnul e \u00een toti, tot astfel precum una e \u00een toate\u201c). Iar savantul, care crede despre sine ca a luat locul magului, se mai si pl\u00e2nge ca nu este stimat. Concluzia poetului: \u201eM\u00e2na care-au dorit sceptrul universuri si g\u00e2nduri\/ Ce-au cuprins tot universul \u00eencap bine-n patru sc\u00e2nduri\u201c. Iarasi: noi privim textul eroic si credem ca poetul chiar depl\u00e2nge soarta grea a omului de stiinta \u00een societate, etc. Dubla semnificatie a limbajului va fi cu mare arta cultivata de catre Eminescu mai ales \u00een \u201eScrisoarea III\u201c. Punctuatia \u201eScrisorii I\u201c, si mai ales acele elemente de retorica implicate scrisului (accentele, de pilda) ne arata detasarea: \u201e\u00eencap bine\u201c este un apasat \u201esa-i fie de bine, asta merita, \u00eencap bine de tot, sunt pe deplin potrivite\u201c. Cel care l-a scos pe Dumnezeu din Creatie nu este deloc laudat, ci dimpotriva, compatimit pentru micimea sa.
\n\u00cen \u201eScrisoarea II\u201c urmeaza conditia creatorului \u00een acest univers fara zei,creat \u00een filosofia pozitivismului. Autorul aplica, aici, arta poetica din \u201eVenere si Madona\u201c \u2013 unde am vazut ca poetul, ca stap\u00e2n al discursului, pate face din rau bine, din ur\u00e2t frumos, din minciuna adevar si invers: sta \u00een deplina sa responsabilitate recrearea \u00een imaginatie a lumii. Constient de aceasta putere a cuv\u00e2ntului, creatorul din \u201eScrisoarea II\u201c nu are de ales: orice ar zice, oricum ar folosi cuv\u00e2ntului este vinovat pentru ca, lipsind sacrul din lume, lipsesc criteriile, judecata e partinitoare, nu exista ierarhie (iata un termen cheie: organizarea piramidala a lumii tine de hieros, hieratic, sacralitate), etc. El este o alta ipostaza a magului, dar un mag constient de limitele conditiei sale. Singurul lucru necesar ar fi sa se abtina de la orice creatie, sa fr\u00e2nga pana. Tema va fi reluata \u00een \u201eCriticilor mei\u201c.
\n\u00cen \u201eScrisoarea III\u201c avem o aventura a cuv\u00e2ntului cu totul speciala: lupta dintre Mircea si Baiazid este una pentru blazon, practic Mircea preia \u00een raza sa de actiune toate atributele mari ale lui Baiazid, \u00eencep\u00e2nd cu arborele falnic din visul profetic al lui Osman (care devine emblema a lui Mircea), si sf\u00e2rsind cu fulgerul din supranumele lui Baiazid (care devine cununa a teritoriului). Discursul lui Mircea este completat de actiunile armatei sale \u2013 modelul apotropaic fiind dominant \u00een poem. Acest tip de lupta reduce, \u00eemparte la doi sansele infinite, polarizeaza universul \u00een \u00eenvingatori si \u00eenvinsi \u2013 dar \u00een epoca \u201emoderna\u201c, \u00een conditiile pozitivismului ca filosofie a vietii, lupta devine eristica parlamentara, joc, comedie: tot un \u201edublu\u201c (pentru ca presupune actori si spectatori) \u2013 dar ineficient pentru conceptele morale, incapabil de a recrea sacrul \u00een lume.
\n\u201eScrisoarea IV\u201c vorbeste explicit de un Demiurg bolnav, cazut \u00een jocul pentru perpetuare a speciei, zeu traind \u00een trairile muritorilor \u2013 iar \u201eLuceafarul\u201c, treapta urmatoare, a cincea, re\u00eentroneaza sacrul \u00een lume prin interdictia amestecului dintre divin si omenesc. \u201eLuceafarul\u201c este o glossa data zeilor, un manunchi de porunci pentru a-i pastra \u00een ne\u00eentinare, \u00een neamestec cu muritorii.
\nSe poate \u201eglossa\u201c pe acest scenariu cum vrem, dar structura sa este cam aceasta \u2013 si aici se vede clar intentia constructiva a autorului. A fi pus, \u00een scenariu, \u201eScrisoarea I\u201c \u00een locul \u201eScrisorii II\u201c nu \u00eensemna dec\u00e2t prioritate pentru discutarea conditiei creatorului (poetului) fata de cea a savantului pozitivist: de unde \u00eencepe \u201epovestea\u201c, de la stap\u00e2nul cuvintelor care poate face ce vrea cu binele, frumosul, adevarul \u2013 sau de la cel care a instaurat teoria lumii noii? De la Cuv\u00e2nt (\u201eLa \u00eenceput a fost cuv\u00e2ntul\u201c, Ioan) \u2013 sau de la Numar (\u201eLa \u00eenceput a fost numarul\u201c, Pytagora)? Poetul a ezitat \u2013 si \u00een final a decis aceasta ordine a poemelor: Cuv\u00e2nt \u2013 Numar. Desigur, apoi, ca acea a cincea \u201eScrisoare\u201c, \u201eDalila\u201c, nu putea fi dec\u00e2t o varianta la boala lui Demiurg si a creatorului \u00een acelasi timp, deci un comentariu la \u201eScrisoarea IV\u201c \u2013 deci nu-si avea locul \u00een aceasta constructie, sau si-l avea dar \u00een conditii speciale, implic\u00e2nd reconstructia \u00eentregului final al volumului. Dalila ar fi putut fi chiar partea a II-a a \u201eScrisorii IV\u201c, asa cum si \u201eScrisoarea III\u201c are o parte a doua. Desigur, \u00een fine, ca aceste poeme, publicate \u00een \u201eConvorbiri literare\u201c cu titlul de \u201eScrisori\u201c, se numesc foarte potrivit \u00een volum \u201eSatire\u201c: toate patru sunt satire aspre \u00een fond si \u00een context. Caracterul satiric este, \u00eensa, foarte evident \u00een punctuatia originara, a poetului \u2013 si se estompeaza \u00een punctuatia editiei princeps alcatuite de Maiorescu: motiv \u00een plus, decisiv poate, sa credem ca editorul n-a \u00eenteles ori a vrut sa obnubileze sensul acestor poeme<\/p>\n
Am ales acest exemplu de punctuatie \u00een finalul \u201eLuceafarului\u201c cu scopul precis de a arata dificultatile unor confruntari de texte de acest fel. \u00centr-adevar, dupa zeci de confruntari succesive \u00eentre editii si manuscrise, aceasta virgula maioresciana la chip de lut tot n-am sesizat-o, iar \u00een editia mea la \u201eLuceafarul\u201c, din 1999, n-am comentat-o. Abia la o revenire de rutina pentru o corectura la textul destinat \u201eBucovinei literare\u201c, revista care mi-a gazduit c\u00e2tiva ani asemenea observatii filologice, mi-a sarit \u00een ochi, cum se zice. Este o constatare ferma: textul poeziei antume eminesciene ni s-a imprimat tuturor \u00een memorie dupa lecturile prime repetate, a devenit oarecum ca un sant pe placa de patefon a memoriei noastre poetice si refuzam aproape instinctiv ceea ce schimba traseul, semnele adevarate care \u00eensoteau drumul facut de catre autor.
\nEste, \u00een egala masura, si un avertisment: asemenea scapari din vedere sunt inerente. Poate si de aceea punctuatia unui text \u2013 mai ales cea a unui text clasic \u2013 trebuie pazita cu strajnicie. Straja la texte ar trebui sa fie functia de baza a editorului \u2013 \u00een loc sa se g\u00e2ndeasca la fiecare pas cum poate schimba fara a fi simtit. Asa a \u00eenteles I.L.Caragiale rostul unei editii. Altfel, din ne simtit \u2013 editorul poate deveni foarte lesne, pe nesimtite cum socoteste \u00eensusi \u2013 nesimtit.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"
8. CAZUL CHIPULUI DE LUT Este momentul, credem, dupa at\u00e2tea exemple de inadecvare a editiilor la textul eminescian genuin, sa readucem aminte cititorului binevoitor c\u00e2teva chestiuni care tin de drumul nostru, adica de \u201emetoda\u201c ca sens al cuv\u00e2ntului (de la meta si odos, \u201e\u00een-drumare\u201c). Mai \u00eent\u00e2i, prin restituirea formelor si punctuatiei eminesciene noi nu dorim… Cite\u0219te mai mult »Eminescu: Zece \u201ebasne\u201c filologice (VII)<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[3312,1949,91,3311,3251],"class_list":["post-4321","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara","tag-cazul-chipului-de-lut","tag-eminescu","tag-n-georgescu","tag-poezii-eminescu","tag-stilistica-la-eminescu"],"views":3159,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/4321","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=4321"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/4321\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=4321"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=4321"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=4321"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}