{"id":407,"date":"2009-12-10T11:03:28","date_gmt":"2009-12-10T09:03:28","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=407"},"modified":"2009-12-10T11:04:53","modified_gmt":"2009-12-10T09:04:53","slug":"rafturi-de-arhive-si-biografii-subiective","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/rafturi-de-arhive-si-biografii-subiective\/","title":{"rendered":"Rafturi de arhive si biografii subiective"},"content":{"rendered":"<blockquote><p><em><strong>Un op masiv de aproape 1000 de pagini (mai exact 972). O cercetare ce se poate inscrie cu brio intre modelele genului \u2013 istorie teatrala care recupereaza, cartografiaza, descrie, dar nu inchide in muzeu (prada incremenirii si prafului) concluziile unui demers riguros, la rece. Ci identifica un spatiu cultural, ii da personalitate, il aseaza intr-o carte de citit si azi si m\u00e2ine, de catre specialisti si, deopotriva, de publicul impatimit de mirajul scenei, al \u201esc\u00e2ndurii\u201c. Cartea poarta titlul \u201eMiscarea teatrala aradeana dupa infaptuirea Marii Uniri\u201c si a fost publicata, recent, de Editura Academiei Rom\u00e2ne. <\/strong><\/em><\/p><\/blockquote>\n<p>Un titlu din categoria \u201elocalelor\u201c, s-ar putea spune. Asta numai p\u00e2na in momentul in care te asezi la masa si incepi sa rasfoiesti masivul op. Dintr-odata, prejudecata se spulbera. Caci autoarea, Lizica Mihut, intelectual purs\u00e2nge si profesor universitar care cu inzestrari de redutabil manager (calitati rare in ziua de azi si mult mai rare in ziua de ieri) a reusit sa edifice, la propriu si la figurat, o institutie prestigioasa, careia ii este rector, Universitatea \u201eAurel Vlaicu\u201c (nota bene, doamna este filolog!) stie sa puna in pagina istoria vie. Intre rafturi de arhive si biografii subiective, intre rigoarea documentului \u201esec\u201c si memorialul asezonat cu arome si culori tari, ce nu exclude confesiunile in priza directa, profesiuni de credinta, int\u00e2mplari savuroase la umbra \u201ecarutei cu paiate\u201c din secolul trecut, av\u00e2nturile postrevolutionare.<br \/>\nSub ochii cititorului se naste o institutie, se itesc, printre r\u00e2nduri, asperitati mai greu de depistat, la prima vedere, intr-o urbe despre care ne-am obisnuit sa spunem (e aproape un loc comun) ca e multiculturala prin excelenta. Se formeaza un public, la concurenta, initial, cu acela al cinematografului in expansiune, se gazduiesc turnee ale unor companii de renume, din Capitala si din tara (tara cu care tocmai s-a unit Ardealul), nu intotdeauna dispuse sa aduca in \u201eindepartata\u201c provincie ce au ele mai bun. Dar si c\u00e2nd o fac, receptivitatea publicului e pe masura. Miscarea teatrala aradeana isi asuma si ea spectacolele caritabile, de \u201ebinefacere\u201c, si rolul socio-educativ, apeleaza la generozitatea spectatorilor care sa-i sustina \u201eproiectele\u201c (asa am zice azi), cere bani de la \u201eforuri\u201c si nu (prea) i se dau, mai ales in perioada crizei interbelice (perioada postdecembrista \u2013 care dureaza, totusi, de doua decenii \u2013 seamana, bucatica rupta, cu \u201einaintasa\u201c ei !). Se practica si cenzura, birocratia intreprinderii unui turneu, obtinerea avizelor de la \u201epolitiune\u201c, ministerele si departamentele care se \u201emisca greu\u201c par sa fie \u201edecupate\u201c din realitatea prezentului imediat \u2013 nimic nou sub soare. Iar culturalizarea maselor, pe care multi o cred apanaj al \u201eiepocii\u201c comuniste, s-a facut si la Aradul interbelic, cu elanuri de la \u201ecentru\u201c, Ministerul Propagandei si al sau Teatru \u201eMunca si voie buna\u201c (condus de un actor-legenda, George Vraca) si cu piese precum \u201eUsa fermecata\u201c, basm scris de&#8230; Regina Maria. Ceea ce inseamna ca daca asemenea initiative au adus publicul la teatru, mai ales publicul t\u00e2nar din cartierele muncitoresti si daca recunoastem reusitele unor asemenea intreprinderi culturale nu mai suntem neaparat \u201enostalgici\u201c ai dictaturii \u201eproletariatului\u201c&#8230;.<br \/>\nIn vreme ce edilii si intelectualitatea urbei sustineau infiintarea unui teatru al locului cu stagiune permanenta si incurajau scolirea viitorilor artisti aradeni, presa autohtona oferea un spatiu din ce in ce mai generos anunturilor, stirilor si cronicilor teatrale. Lizica Mihut insereaza in cartea ei asemenea produse jurnalistice in care precaritatea unor montari e sanctionata prompt, asa cum si valoarea e, imediat, scoasa din contingent. De pilda, Dama cu camelii a avut in rolul principal pe doamna Agepsina Macri-Eftimiu, restul umplutura, pentru ca provincia inghite. Contra jocului protagonistei nu avem nimic, dar ceilalti au fost foarte slabi.<br \/>\nIn schimb, Trupa de la Regina Maria, in frunte cu domnii Tony Bulandra si Ion Manolescu ne-au recompensat (&#8230;) Acesta e motivul pentru care publicul aradean a participat intr-un numar asa de frumos la aceasta reprezentatie\u201c. (\u201eAradul\u201c, 22 februarie 1931). \u201eDupa parerea unui domn, care are obiceiul sa asiste la spectacolele trupei Szendrei, oric\u00e2t de prost au jucat artistii asociati, au fost superiori trupei maghiare, at\u00e2t de favorizata de oficialitatile noastre.<br \/>\nUn cuv\u00e2nt pentru Primarie si Administratia Teatrului : de ce nu se face foc in sala de spectacole? Sau Primaria vrea ca spectatorii sa se bolnaveasca? Aceasta mentalitate a celor de la Primarie trebuie sa inceteze\u201c. (\u201eAradul\u201c, aceeasi cronica din 22 februarie 1931). Multe dintre poncifele cronicilor din anii &#8217;30-&#8217;40 ai secolului trecut sunt de recunoscut si in cele de azi. La fel si lupta cronicarilor pentru ca publicul sa se comporte \u201ecuviincios\u201c in sala, iar edilii sa asigure conditii civilizate desfasurarii spectacolelor. \u201eFatalitate\u201c, cum ar zice Nenea Iancu&#8230;.<br \/>\nLizica Mihut cauta cu pasiune si profesionalism prin arhive istorice si da la iveala documente inedite, face incursiuni soldate cu \u201ecapturi\u201c spectaculoase prin arhive media, ii face pe cititori partasi la \u201enasterea\u201c institutionalizarii unui teatru rom\u00e2nesc permanent la Arad (1936-1945), aduce la rampa istoria Teatrului Popular (1945-1948) si prezinta, ca pe un foarte animat spectacol \u2013 fluviu, deceniile Teatrului Clasic \u201eIoan Slavici\u201c, p\u00e2na in 2009. Aradul festivalier are si el un capitol special dedicat celor trei reuniuni teatrale cu ecou national si international, Festivalul de Teatru Clasic, Festivalul de Teatru de Camera si Underground ARAD-FUN si Festivalul International de Teatru AMIFRAN. Printr-un inteligent mixaj de memorie media si memorie afectiva, autoarea prezinta cititorilor teatrul aradean privit din interior, din culise si din muzeu, cu o panoplie spectaculoasa de directori, regizori, scenografi, actori (in ordine alfabetica), secretari literari, cu credo-uri, amintiri, proiecte, initiative, confesiuni, pagini ce produc veritabile delicii de lectura (chiar si c\u00e2nd e vorba despre critici sau despre universitari \u2013 alte prejudecati spulberate).<br \/>\nCu o memorie a arhivelor (Ioan Slavici) si o cuprinzatoare (chiar daca e selectiva) bibliografie, cartea Lizicai Mihut e un eveniment editorial de exceptie. Cele (aproape) 1000 de pagini se adauga primului volum, \u201eTransilvania si teatrul aradean p\u00e2na la Marea Unire\u201c (aparut tot sub sigla Editurii Academiei Rom\u00e2ne, in 2005), si alcatuiesc impreuna, in 2000 de pagini, o panorama a peste doua veacuri si jumatate de viata teatrala, de la primul spectacol ce a avut loc in urbe, in 1752, p\u00e2na la pregatirea celei de a XV-a editie a Festivalului de Teatru Clasic.<br \/>\nE o performanta, e un proiect de anvergura dus p\u00e2na la capat, e un reper pentru istoricii rom\u00e2ni de teatru si nu numai. Iar bogatul material iconografic, elegant alb-negru, contribuie si el la aceasta reusita.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"<p>Un op masiv de aproape 1000 de pagini (mai exact 972). O cercetare ce se poate inscrie cu brio intre modelele genului \u2013 istorie teatrala care recupereaza, cartografiaza, descrie, dar nu inchide in muzeu (prada incremenirii si prafului) concluziile unui demers riguros, la rece. Ci identifica un spatiu cultural, ii da personalitate, il aseaza intr-o&hellip;&nbsp;<a href=\"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/rafturi-de-arhive-si-biografii-subiective\/\" rel=\"bookmark\">Cite\u0219te mai mult &raquo;<span class=\"screen-reader-text\">Rafturi de arhive si biografii subiective<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[66],"tags":[229,228],"class_list":["post-407","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-arte-media","tag-lizica-mihut","tag-miscarea-teatrala-ardeleana"],"views":2643,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/407","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=407"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/407\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=407"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=407"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=407"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}