5. \u201eS\u00e2mburul luminii\u201c
\nPrintre locurile mai dificile din poezia antuma eminesciana mi se pare interesant de discutat, in contextul acesta al metaforei luminii, si pozitia virgulei dupa primul vers din \u201eRugaciunea unui dac\u201c. Punctuatia poeziei eminesciene oscileaza de la editor la editor \u2013 iar in cazul editiilor Maiorescu, cele 11 pe care le-a ingrijit criticul, sunt schimbari si reveniri notabile. Practic, editiile Maiorescu n-au fost niciodata str\u00e2nse la un loc \u2013 p\u00e2na la efortul lui Serban Cioculescu din anii ’70 ai secolului trecut \u2013 iar Biblioteca Academiei Rom\u00e2ne este singurul spatiu unde se pastreaza toate astfel. Se stia sau, mai bine zis, se banuia ca sunt diferente intre ele \u2013 dar nu fusesera semnalate ori inventariate. In perioada interbelica este celebra polemica Ibraileanu \u2013 Lovinescu: criticul de la \u201eViata rom\u00e2neasca\u201c semnaleaza zeci de greseli in editia pe care o scoate Lovinescu din poeziile lui Eminescu \u2013 iar acesta din urma raspunde senin ca n-a facut altceva dec\u00e2t sa reproduca editia Maiorescu. Lucrurile au ramas ingropate in periodice, iar editiile actuale din opera celor doi nu le rezolva, ci mai mult le incurca. Intr-adevar, din confruntarile noastre reiese ca E. Lovinescu foloseste editia XI Maiorescu \u2013 iar Ibraileanu il verifica dupa editia VI. Dialogul este imposibil \u2013 fiecare dintre ei consider\u00e2nd ca a sa este editia cea corecta. A se retine insa: editia lui Lovinescu are si greseli proprii (de tipar, de neatentie) adaugate celor din editia XI Maiorescu pe care se bazeaza. Punctuatia, insa, nu se abate de la cea stabilita in aceasta editie de catre Titu Maiorescu. Vom gasi, astfel, cele doua versuri din \u201eRugaciunea unui dac\u201c cu aceasta virgula intre ele: \u201ePe c\u00e2nd nu era viata, nimic nemuritor,\/ Nici s\u00e2mburul luminii de viata datator,…\u201c. Ibraileanu insusi are la fel, ca si G. Calinescu, C. Botez, Perpessicius \u2013 si astfel a trecut textul spre noi, unde-l regasim cu aceasta virgula la finalul primului vers in antologii, editii de consum, manuale scolare etc.
\nSensul unei virgule
\nChestiunea este ca in primele patru editii ale sale Titu Maiorescu nu pune aceasta virgula \u2013 si ca tot fara virgula respectiva a fost publicat poemul de catre Eminescu insusi in \u201eConvorbiri literare\u201c, 1 septembrie 1879. Merita sa insistam, compar\u00e2nd textele. In discutie intra regimul verbului. Textul nostru presupune, conform virgulei, repetarea: pe c\u00e2nd nu era viata, pe c\u00e2nd nu era nimic nemuritor, pe c\u00e2nd nu era nici s\u00e2mburul luminii cel datator de viata\u2026 Este o insiruire de descrieri. Daca revedem, insa, textul din \u201eConvorbiri literare\u201c si din primele patru editii Maiorescu, si daca accentuam nici, conform punctuatiei, un asemenea enunt: \u201ePe c\u00e2nd nu era viata, nimic nemuritor\/ Nici s\u00e2mburul luminii de viata datator\u201c presupune desfasurarea urmatorului rationament: pe c\u00e2nd nu era viata, pe c\u00e2nd nu era nimic nemuritor (si) nici s\u00e2mburul luminii (nu era) de viata datator. Accentuarea adverbului nici in fluxul recitarii atrage verbul l\u00e2nga el. Se schimba, astfel, cam totul \u2013 pentru ca, tot gramatical, expresia \u201ede viata datator\u201c nu mai este atribut pe l\u00e2nga \u201es\u00e2mburul luminii\u201c \u2013 ci nume predicativ. Cu alte cuvinte, s\u00e2mburul luminii era, exista \u2013 dar nu era de viata datator. Dar… aceasta este chiar logica poeziei si sensul cosmologiei eminesciene. S\u00e2mburul luminii este arheul, si nu se poate imagina (concepe) momentul de dinaintea existentei sale, lumina categoriala nu poate sa dispara din univers \u2013 ori nu se poate sa nu fi fost c\u00e2ndva: in starea de arheu ea este eternul insusi. Pentru a deveni, insa, datator de viata, trebuie mai int\u00e2i sa existe moartea in univers. Cosmogonia incepe, asadar, cu moartea, asa cum ziua incepe cu noaptea. Dacul din acest poem isi imagineaza, insa, situatia c\u00e2nd nu era moarte si nemurire, adica creeaza acest cuplu de contrarii. Dar pare oarecum absurd: cum sa nu fie nici moarte nici viata fara de moarte (nemurire)? \u2013 Iar intre ele, nici s\u00e2mburul luminii sa nu fie (inca) datator de viata?
\nSa consemnam, deocamdata, situatia textului in manuscrise \u2013 fac\u00e2nd observatia ca acestea nu ne vor da niciodata ultima solutie, ci doar o sugestie. Manuscrisul 2306 (\u201eOpere\u201c, II, p. 75) ne da tiparul acesta: \u201ePe-atunci nu era moarte, nimic nemuritor\/ Nici s\u00e2mburul luminii al lumei Domnitor\u201c. Iarasi: s\u00e2mburul luminii era, dar nu devenise inca al lumii Domnitor. Tiparul acesta mental justifica pe deplin forma definitiva din \u201eConvorbiri literare\u201c si din primele 4 editii Maiorescu. Surpriza, insa: manuscrisul 2260 (idem, p. 81), unde poemul este intitulat \u201eNirvana\u201c, are virgula dintre cele doua versuri. Ea este vizibila si in facsimil, desi cam greu. Acelasi manuscris subliniaza cu o linie simpla cuvintele azi, m\u00e2ne, ieri, totdeauna. Textul din \u201eConvorbiri\u201c nu le subliniaza, cel din editiile Maiorescu pastreaza cu cursive azi, m\u00e2ne, ieri, la care adauga unul si totul din versul urmator. Vedeti c\u00e2te complicatii… Titu Maiorescu are, in plus, de la editia a IX-a in sus, in loc de \u201eCaci unul erau toate si totul era una\u201c \u2013 \u201eCaci unul era toate\u2026\u201c (il urmeaza numai G. Adamescu, Murnu si deja amintitul E. Lovinescu; este o lectiune cu implicatii filosofice, de aceea a avut prestigiul ei \u2013 dar nu-i apartine lui Eminescu) \u2013 asadar, subiectul devine unul, el era (nu toate, nu ele erau unul). Vom concluziona: intruc\u00e2t textul definitiv, cel din \u201eConvorbiri literare\u201c, nu preia sublinierile din manuscrisul Nirvana, este logic sa presupunem ca acest text definitiv refuza si virgula dupa primul vers. In plus, tiparul mental din manuscrisul anterior este autoritar. Acea virgula putea fi pusa de altcineva in manuscris \u2013 sau de Eminescu insusi, intr-o faza de studiu a formelor. Trebuie sa pastram ultima sa vointa expresa, cea din prima publicare a poemului, asa cum a facut Titu Maiorescu in primele patru editii ale sale. N-avem dec\u00e2t sa \u201eg\u00e2ndim realul\u201c, cum ne spune Parmenide, adica sa ne sfar\u00e2mam cu g\u00e2ndurile ca sa aflam ce a vrut sa spuna poetul, in loc de a introduce virgule in text pentru a induce un sens logico-didactic.<\/p>\n
\u201eReia-mi al nemur(ir)ii nimb…\u201c
\nIn ceea ce ma priveste, ca editor, pastrez textul din \u201eConvorbiri\u201c si-l inteleg in contextul interpretarii aurei luminii din \u201eLuceafarul\u201c. Este vorba, insa, de textul \u201eLuceafarului\u201c publicat in \u201eAlmanahul Rom\u00e2nia Juna\u201c, cu destule diferente fata de editiile Maiorescu, si chiar fata de \u201eConvorbiri literare\u201c; dar \u201eAlmanahul\u201c are girul lui Eminescu pentru ca poetul l-a ales \u2013 si este credibil pentru ca, intr-o nota din introducere, redactorii declara ca vor respecta scrisul autorilor. Avem, asadar, acest happax legomenon (cuv\u00e2nt folosit o singura data in opera cuiva) la Eminescu, in discursul lui Hyperion catre Demiurg: \u201eReia-mi al nemurii nimb\/ Si focul din privire…\u201c. Am mai spus-o: de 10 ori, de 20 de ori treci peste text si nu sesizezi diferenta, citesti cum ti s-a fixat in memorie: \u201eal nemuririi nimb\u201c. Este vorba, insa, de nemurie: nu e greseala de tipar, pentru ca ar fi trebuit sa cada doua litere, nu una. Termenul este preluat intocmai de catre revista \u201eDunarea\u201c din Braila, unde Al. Djuvara republica \u201eLuceafarul\u201c in iunie 1883, dupa \u201eAlmanahul Rom\u00e2nia Juna\u201c. Trebuie luat in consideratie \u2013 desi nu se regaseste nici in \u201eConvorbiri literare\u201c (unde, insa, poemul a fost publicat in iulie 1883, fara stirea si vointa lui Eminescu iesit din viata publica la 28 iunie 1883), nici in manuscrise (c\u00e2t am putut sa consultam si sa descifram din imensitatea manuscriselor la \u201eLuceafarul\u201c) \u2013 nici, desigur, in editia princeps. Nemurire inseamna, stricto sensu: ne-murire, adica a trai fara moarte un ciclu cosmic, o vecinicie, vezi conditia Zburatorului din \u201eCalin\u201c. Nemurie, insa, inseamna neimplicare in ciclul viata-moarte, existenta in afara acestui ciclu, in vecinicul repaus. Ar fi chiar numele lui Hyperion: Cel-pe-deasupra-mergator. Or, el isi ofera tocmai acest nimb al nemurii \u2013 pentru o oara de iubire, pentru o vecinicie, un ciclu cosmic. In vecinicie el isi va pierde, virtual, numele, va deveni Catalin, nume pereche a celei alese. Cosmogonia eminesciana nu poate fi inteleasa deplin fara aceasta dihotomie \u201eeternitate-vecie\u201c, eternitatea insemn\u00e2nd o insiruire infinita de vecii.
\nEminescu poate crea dubletul nemurie\/ nemurire, dar nu creeaza corespondentul pentru nemuritor. In \u201eRugaciunea unui dac\u201c, insa, c\u00e2nd spune ca nu era nimic nemuritor lucrurile se explica: ne fiind moarte, nu era nici nemurie nici nemurire. Dacul se raporteaza la inceputul inceputurilor, nu la segmentul unei vecinicii (situatia lui Hyperion), ci la starea de dinaintea primei vecinicii.
\nPunctuatia simplifica nepermis de mult, face textul simplist, nu simplu. Uneori, insa, ea se combina cu schimbarea unor cuvinte. Iata cum este textul in \u201eAlmanah\u201c: \u201eTu-mi cei chiar nemurirea mea\/ In schimb pe-o sarutare;\/ Dar voiu sa stii asemenea\/ C\u00e2t te iubesc de tare;\/\/ Da ma voi naste din pacat,\/ Primind o alta lege\/ Cu vecinicia sunt legat,\/ Ci voiu sa ma dezlege.\u201c Discuta Hyperion cu Catalina in visul ei. Hyperion ii oferea Demiurgului \u201enemuria\u201c \u2013 in timp ce Catalina ii cere \u201enemurirea\u201c, sunt paliere diferite ale ideii. Altfel, este firesc: fata ii cere \u201eFii muritor ca mine\u201c, ea intelege ca are in fata un Zburator, cum este Calin, si-i cere sa renunte la ne-murirea sa intr-o vecinicie, sa traiasca omeneste intre oameni. Hyperion nu este, insa, un Zburator, un \u201einger cazut\u201c \u2013 sau, cel putin nu este inca. El asta vrea de la Demiurg, o oara de iubire, o vecinicie, o data cosmica de nemurire (conditia acestor ingeri indragostiti in poezia lui Eminescu este oarecum aceeasi, de la \u201eInger si Demon\u201c p\u00e2na la \u201eAt\u00e2t de frageda\u201c). Fata ii cere, insa, mai mult \u2013 chiar aceasta nemurire. El constata, asadar, in acest rationament interior, ca ar avea parte de o cadere in trei trepte, isi va pierde mai int\u00e2i nemuria, adica aura eternitatii pentru a intra in nemurire, adica intr-o vecie, intr-o oara de iubire \u2013 pe care o va pierde, de asemenea, pentru a fi simplu muritor, om al pam\u00e2ntului. Urmeaza acest rationament, pe care l-am redat in prima punctuatie, cea a \u201eAlmanahului\u201c. De la Maiorescu incoace, insa, textul s-a modificat prin punctuatie si prin regimul lui \u201eDa\u201c, adica noi avem astfel: \u201eDa, ma voi naste din pacat,\/ Primind o alta lege.\/ Cu vecinicia sunt legat,\/ Ci voi sa ma dezlege.\u201c Perpessicius are curajul unei emendari pe jumatate in editia sa din 1939: \u201eDa, ma voi naste din pacat,\/ Primind o alta lege\/ Cu vecinicia sunt legat,\/ Ci voiu sa ma dezlege.\u201c In editia a doua a sa, insa, Perpessicius revine (1964) si stabileste textul simplu pe care-l avem si astazi (prefer sa re-scriu, cu rugamintea de a se compara cu atentie): \u201eDa, ma voi naste din pacat,\/ Primind o alta lege;\/ Cu vesnicia sunt legat,\/ Ci voi sa ma dezlege.\u201c Asa aveau, in perioada interbelica, Ibraileanu si Calinescu \u2013 fata de care Perpessicius se despartise prelu\u00e2nd punctuatia mai curajoasa a lui C. Botez.
\n\u201eDa\u201c \u2013 adverb sau conjunctie?
\nOr, pentru intelegerea sensului \u201eveciniciei\u201c, trebuie interpretata afirmatia dintre virgule care cuprinde versurile 2-3 in varianta \u201eAlmanahului\u201c, a lui C. Botez si a lui Perpessicius 1939: \u201ePrimind o alta lege\/ Cu vecinicia sunt legat.\u201c Rezulta ca Hyperion intelege ca va trebui sa primeasca o alta lege, si anume una care-l leaga de vecinicie. In punctuatia noastra actuala (pornind de la Maiorescu) se intelege cam anapoda: ma voi naste din pacat, primind o alta lege \u2013 adica voi urma legea omeneasca nasc\u00e2ndu-ma din barbat si femeie, o alta lege dec\u00e2t a mea. Este redundant, simplist. Urmeaza, tot in textul nostru actual: sunt legat cu vecinicia, ci merg sa ma dezleg (la Demiurg, desigur). Acest \u201emerg\u201c, aceasta hotar\u00e2re interioara puternica, eroica, este intarita si prin adverbul afirmatiei de la inceputul strofei: \u201eDa, ma voi naste din pacat\u2026\u201c Cu alte cuvinte, Hyperion a luat, deja, hotar\u00e2rea inaintea dezbaterii\u2026
\nNumai ca tocmai acest \u201eda\u201c nu este adverb, nu are virgula dupa el si nu trebuia schimbat din rostul lui. Am in fata un text poetic similar, pe care ma grabesc sa-l transcriu. Este poezia \u201ePloua…\u201c de G. Bacovia, prima publicare in \u201eRom\u00e2nul literar\u201c, 25 martie 1907. Inutil sa va spun, stimati cititori, ca in editiile de azi ale lui Bacovia aceasta conjunctie adversativa a devenit tot adverb afirmativ, tot prin punerea unei virgule dupa el\/ ea. Iata textul genuin: \u201eDa ploua cum n-am mai vazut\u2026\/ Si grele talangi adormite,\/ Cum suna sub suri invechite!\/ Cum suna in sufletu-mi mut!\/\/ Ah, pl\u00e2nsul talangii c\u00e2nd ploua!\/\/ Si ce enervare pe g\u00e2nd!\/ Ce zi primitiva de tina!\/ O bolnava fata vecina\/ Racneste la ploaie r\u00e2z\u00e2nd\u2026\/\/ Ah, pl\u00e2nsul talangii c\u00e2nd ploua!\/\/ Da ploua\u2026 si suna umil\/ Ca tot ce-i iubire si ura\/ Cu-o muzica trista, de gura,\/ Pe-aproape se-aude-un copil.\/\/ Ah, pl\u00e2nsul talangii c\u00e2nd ploua!\/\/ Ce basme talangile spun!\/ Ce lume-asa goala de vise!\/ …Si cum sa nu pl\u00e2ngi in abise,\/ Da cum sa nu mori si nebun…\/\/ Ah, Pl\u00e2nsul talangii c\u00e2nd ploua!\u201c Cum schimba lingvistii limba, cum schimba ei poezia, cum schimba tesatura de idei\u2026 Revenind la \u201eLuceafarul\u201c lui Eminescu, amintesc ca dupa acest \u201edar\u2026\u201c interior al lui Hyperion poemul continua cu scena zglobie dintre Catalina si Catalin. Aici se reverbereaza tocmai cuv\u00e2ntul nostru. Mai int\u00e2i in g\u00e2ndul lui Catalin: \u201eDar ce frumoasa se facu\u2026\u201c \u2013 apoi in exclamatia Catalinei: \u201eDa ce vrei, mari Catalin!\u201c \u2013 si iarasi la ea: \u201eDar nici nu stiu macar ce-mi ceri\u2026\u201c Se poate vorbi de un adevarat complex al acestui adversativ \u201edar\u201c \u2013 pornit din dezbaterile de g\u00e2nd, interioare, ale lui Hyperion si prelungit in viata vie a pam\u00e2ntenilor. Catalina reia, psihologic vorbind, aceasta marca a g\u00e2ndirii interioare a lui Hyperion ca pe o reminiscenta din vis. Sa tai at\u00e2ta ezitare, sa topesti at\u00e2tea intrebari grele intr-un da categoric, glorios, cavaleresc \u2013 nu cred ca este lucru tocmai cuminte.
\nAm pornit de la lumina \u2013 si am ajuns la cuvinte si punctuatie. Este oarecum firesc: trebuie sa si luminam textul, nu numai sa cautam termenul ca atare in el.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"
5. \u201eS\u00e2mburul luminii\u201c Printre locurile mai dificile din poezia antuma eminesciana mi se pare interesant de discutat, in contextul acesta al metaforei luminii, si pozitia virgulei dupa primul vers din \u201eRugaciunea unui dac\u201c. Punctuatia poeziei eminesciene oscileaza de la editor la editor \u2013 iar in cazul editiilor Maiorescu, cele 11 pe care le-a ingrijit criticul,… Cite\u0219te mai mult »Eminescu: Zece \u201ebasne\u201c filologice (IV)<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[2849,1949,3121,91,3122],"class_list":["post-4042","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara","tag-editii-eminescu","tag-eminescu","tag-grafie","tag-n-georgescu","tag-punctuatie"],"views":2533,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/4042","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=4042"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/4042\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=4042"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=4042"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=4042"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}