{"id":4025,"date":"2010-08-19T08:12:49","date_gmt":"2010-08-19T06:12:49","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=4025"},"modified":"2010-08-19T08:15:04","modified_gmt":"2010-08-19T06:15:04","slug":"capcanele-criticii-romanesti-postbelice","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/capcanele-criticii-romanesti-postbelice\/","title":{"rendered":"Capcanele criticii rom\u00e2nesti postbelice"},"content":{"rendered":"

Oana Fotache, \u201eDivanul criticii. Discursuri asupra metodei in
\ncritica rom\u00e2neasca postbelica\u201c<\/em>, Editura Universitatii din Bucuresti, 2009, 304 p.<\/strong><\/p><\/blockquote>\n

Intr-o ancheta pe care am coordonat-o anul trecut in revista \u201eVatra\u201c, nu multe s-au dovedit a fi parerile larg impartasite despre literatura actuala. O idee care s-a impus, dincolo de neintelegerile sau dezacordurile de fond, a fost, insa, aceea ca la capitolul critica t\u00e2nara stam ceva mai bine dec\u00e2t la roman si la poezie. Opinia poate parea surprinzatoare daca ne g\u00e2ndim ca, cel putin p\u00e2na acum, critica recenta n-a prea meditat asupra propriei conditii ori asupra raportarii la o traditie critica de la noi sau de aiurea. Doar recenta carte a lui Andrei Terian (\u201eG. Calinescu. A cincea esenta\u201c) schiteaza, printre r\u00e2nduri, un dezacord programatic fata de calinescianismul criticii rom\u00e2nesti postbelice, ale carui simptome sunt vizibile si azi. <\/strong><\/em><\/p>\n

Calitatile incontestabile ale lui Calinescu \u2013 spiritul de fronda, rasturnarea permanenta a orizontului interpretarii, carisma stilului \u2013 au lasat sa se creada ca fiecare critic bun e singular, o monada care nu interfereaza dec\u00e2t accidental cu contextul cultural dominant. Faptul a facut ca, at\u00e2t in timpul comunismului, c\u00e2t si dupa (in mod surprinzator, ultimii 20 de ani n-au modificat aceasta conceptie generala), sa lipseasca gruparile sau adeziunile teoretice deschise. Ceea ce nu inseamna, insa, nici ca nu s-au produs mutatii de viziune, nici ca principalii critici postbelici si-au conceput scrierile intr-o bula atemporala, asa cum lasau adesea ei insisi sa se inteleaga.
\nDe aceea, aproape ca merita puncte din oficiu orice cercetare menita sa stabileasca increngatura de idei si de teorii care au actionat, mai mult sau mai putin vizibil, asupra c\u00e2mpului critic rom\u00e2nesc. E exact ceea ce-si propune Oana Fotache (t\u00e2nar lector al Universitatii din Bucuresti, prezenta discreta p\u00e2na acum in publicistica), in volumul de debut, \u201eDivanul criticii\u201c. Subtitlul \u201eDiscursuri asupra metodei in critica rom\u00e2neasca postbelica\u201c nu acopera nici pe departe intreaga extensiune a cartii: caci din cele 300 de pagini, o treime cuprinde o panorama generala a criticii europene din secolul XX si aproape tot o treime se refera la critica rom\u00e2neasca interbelica. Astfel inc\u00e2t fenomenul postbelic ram\u00e2ne restr\u00e2ns la mai putin de jumatate din carte.
\nDar p\u00e2na la inventarierea continutului, merita remarcat faptul ca Oana Fotache a reusit sa preint\u00e2mpine un posibil repros cu privire la obiectul insusi al cercetarii. Caci notiunea de teorie, prea radicala si oarecum straina de preocuparile criticii rom\u00e2nesti postbelice, e nuantata inca din subtitlu printr-o sintagma relativizatoare. In \u201ediscursul asupra metodei\u201c intra, asadar, nu doar firavele incercari de teoretizare, ci si profesiunile de credinta, textele de critica criticii, ba chiar si fragmente de critica literara propriu-zisa. In decuparea obiectului si a materialului de lucru, autoarea adopta distinctia soft intre teorie si critica, asa cum a fost ea acreditata nu demult de Antoine Compagnon. Separatia dintre cele doua nu e de natura, ci doar de grad: in timp ce critica se aplica literaturii propriu-zise, teoria se confunda p\u00e2na la indistinctie cu critica criticii sau, altfel spus, cu metacritica.
\nUn ping-pong de referinte
\nCe-i drept, conceptia largita permite inventarierea la capitolul \u201ePanorama criticii literare europene si (nord) americane in secolul XX\u201c at\u00e2t scoli si directii pronuntat teoretice precum formalismul sau telquelismul, c\u00e2t si doctrine sau grupari spontane precum critica de identificare sau impresionismul. Numai ca disconfortul acestei situari o face pe t\u00e2nara cercetatoare sa emita, in defensiva, afirmatii naiv-confuze precum \u201eimpresionismul nu e propriu-zis o metoda, nu in sensul \u201etare\u201c al termenului, ca in cazul pozitivismului sau al structuralismului\u201c. Nu cred, desigur, sa poata fi vreodata contrazisa afirmatia ca impresionismul iese din sfera metodelor propriu-zise. Treaca mearga, apoi, faptul ca structuralismul ar reprezenta o metoda, desi, daca ne-am lua dupa alte referinte, el e mai degraba un lexic (Roland Barthes, \u201eL\u2019activit\u00e9 structuraliste\u201c) sau o viziune integrala asupra culturii ca artefact (Jonathan Culler, \u201eStructuralist Poetics\u201c). Astea sunt detalii si nuantari pe care, perfect scuzabil, o perspectiva de la altitudine le poate trece fara probleme cu vederea. Mai grav e, in schimb, ca autoarea pare sa creada ca o directie epistemologica reprezentativa pentru secolul XIX, pozitivismul, trece si ea drept metoda. Confuzia nu e doar o scapare de limbaj (desi, in probleme teoretice at\u00e2t de delicate termenii insisi sunt cruciali), ci reflecta o imprecizie de fond a constructiei.
\nOanei Fotache ii lipsesc, din pacate, at\u00e2t rigurozitatea conceptuala, c\u00e2t si orice apetenta de sistematizare. Primele capitole ale cartii, o \u201eintroducere in teoria criticii\u201c urmata de o panorama a directiilor centrale ale criticii europene, mai degraba dec\u00e2t sa clarifice sau sa aseze lucrurile, nu fac dec\u00e2t sa le complice exponential. O data, pentru ca, desi isi propune sa circumscrie c\u00e2t mai exact obiectul discutiei, autoarea pare sa descopere la fiecare pas adevaruri vechi de c\u00e2nd lumea ale criticii. Chiar si manualele sau rezumatele de calitate renunta la asertiuni de tot elementare precum \u201eSubiectul scriiturii critice poate fi, asadar, nu doar textul literar, ci si relatia dintre text si interpret (tin\u00e2nd seama, in buna traditiei hermeneutica, de modificarile pe care ambele instante le suporta in momentul int\u00e2lnirii lor); sau textul considerat in raport cu contextul sau (istoric, social, auctorial etc.)\u201c. Incercarile de aproximare a functiilor critice se rezuma, apoi, la un ping-pong de referinte in care mingile trec cu viteza aiuritoare de la Thibaudet p\u00e2na la Susan Sontag sau de la V. I. Propp p\u00e2na la Terry Eagleton. Inteleg ca abordarea e tipologica, insa fara o minima fr\u00e2na contextualizanta, acceptiunile conceptelor incep sa pluteasca nepermis de liber. De altfel, chiar incadrarile tipologice ale criticii europene de secol XX sunt cel putin discutabile. Caci e greu de inteles, de pilda, cum de, in triada preluata de la Eco \u201ecritica orientata spre autor \u2013 critica orientata spre text \u2013 critica orientata spre receptor si contextul social\u201c, impresionismul intra la ultima categorie, alaturi de critica sociologica, sociologia lecturii, critica feminista sau postcolonialista. Nu o complicata deliberare conceptuala, ci un minim bun-simt teoretic necesita separarea dintre hedonismul subiectivist al impresionismului si orientarea sociala din celelalte directii. Dezideratul lui Anatole France & co. de \u201ea povesti aventurile propriului sau spirit in mijlocul capodoperelor\u201c n-are nici in clin, nici in m\u00e2neca cu abordarea operei din unghiul receptorului. Ca opera e supusa aici capriciilor \u201egustului\u201c individual, e cu totul alta m\u00e2ncare de peste.
\nTelefonul fara fir
\nIn acest context, incercarea de sistematizare a criticii rom\u00e2nesti postbelice devine necreditabila. In primul r\u00e2nd, pentru ca autoarea pare sa opereze cu \u201efolcloreme\u201c. Si nu e vorba doar de faptul ca Oana Fotache il citeaza pe Dobrogeanu-Gherea dupa antologia lui Simion sau pe Lovinescu printr-un \u201eApud\u201c pus in abis via Marino \u2013 Florin Mihailescu (desi, trebuie s-o recunoastem, in critica, telefonul fara fir da cam prost), ci de impresia generala ca autoarea recicleaza din nou idei de la sine intelese. Nu-i nevoie de niciun studiu pentru a afirma, de pilda, ca innoirea criticii postbelice a luat forma reinnodarii cu interbelicul sau ca formatia traditionala mostenita de la acesta a int\u00e2rziat asimilarile occidentale. Era necesara, insa, o analiza care sa descifreze si sa descompuna ecuatia complexa dintre cei doi vectori principali. In schimb, Oana Fotache prefera \u2013 dupa ce a incercat o firava deconstructie \u2013 sa reitereze dihotomia \u201ecritica impresionista\u201c-\u201ccritica stiintifica\u201c. Inteleg ca saizecistii sau chiar saptezecistii au teoretizat-o si ei pe urma interbelicilor, insa distinctia devine cu totul neconcludenta in catalogarea post-factum. Subtipuri precum \u201eParadigma stiintifica. Filiera estetica\u201c (care merge de la Dragomirescu p\u00e2na la…textualistii optzecisti!) sau \u201eParadigma impresionista. Filiera obiectiva\u201c (compusa din Lucian Raicu, Eugen Simion, dar si Al. Cistelecan sau Virgil Podoaba), dincolo ca par artificii vizibile cu ochiul liber, nu reusesc sa precizeze nici macar sub beneficiu de inventar activitatea criticilor vizati.
\nDe altfel, telegraficele studii despre criticii postbelici sunt simple medalioane in care autoarea inventariaza, asa cum le extrage din profesiuni de credinta sau din afirmatiile altor critici, influente si filiatii. Mihai Ungheanu ar vadi \u201einclinatii catre ramura sociologica\u201c, Silvian Iosifescu ar avea \u201evocatia sistematicului\u201c, in timp ce la Crohmalniceanu frecvent e \u201egestul de focalizare istorica\u201c. In rarele cazuri c\u00e2nd analizele genealogice dob\u00e2ndesc o minima precizie, ele sunt total eronate. E greu de inteles, de pilda, de ce, printr-o fraza precum \u201eCa sa fie acceptabila si sa sporeasca realmente intelegerea unei opere literare, o interpretare trebuie sa acopere tot textul de care se ocupa sau macar cea mai mare parte a lui\u201c, Crohmalniceanu aminteste de Barthes din \u201eCritique et v\u00e9rit\u00e9\u201c, cum sustine autoarea, si nu de Ibraileanu. Nu mai discut logica reprezentarii si a trierii numelor, caci haosul e aproape total: in timp ce critici de m\u00e2na a doua precum Silvian Iosifescu sau Zigu Ornea beneficiaza de pasaje in care li se discuta inclusiv carti ideologizate sau de pura critica literara, fara nicio legatura cu metareflectia, Sorin Alexandrescu, Marin Mincu, Mihai Zamfir sau Eugen Negrici \u2013 critici preocupati constant de \u201ediscursul asupra metodei\u201c \u2013 sunt expediati, in cel mai bun caz, in fraze de manual. Despre Zamfir, practicantul \u201estilisticii diacronice\u201c la noi, aflam doar ca… a practicat-o in c\u00e2teva studii, iar autorul sintagmei de \u201eexpresivitate involuntara\u201c n-are alt merit dec\u00e2t de a fi propagat \u201eecouri rom\u00e2nesti\u201c \u201emult dupa ce voga structuralista a incetat in Franta\u201c. Despre Marin Mincu ni se spune, ca la scoala, ca \u201eintrebuinteaza instrumentele semioticii si psihocriticii\u201c si ca \u201eapeleaza la textualism\u201c. La urma urmei, tot e mai bine dec\u00e2t nimic, caci cercetatoarea nu sufla o vorba despre Ion Pop, al carui interes pentru critica tematista (Nouvelle Critique in general) s-a materializat in traduceri, prefete, carti de interviuri si influente in propria interpretare, despre Liviu Petrescu, teoreticianul din 1970 al criticii existentialiste (\u201ecritica esentelor generale\u201c), sau despre Ioana Em. Petrescu, poeticiana preocupata, at\u00e2t in articolele din anii \u201880, c\u00e2t si in volume, de poststructuralismul american si de mutatiile dintre modernism si postmodernism.
\nDaca inapetentele teoretice ar fi fost compensate de o buna sistematizare de istoric literar, care sa imbine claritatea criteriilor cu seriozitatea referintelor, lucrarea s-ar fi putut impune, caci domeniul e aproape virgin. In schimb, \u201eDivanul criticii\u201c, o dezamagire totala, ram\u00e2ne exemplara doar pentru capcanele pe care le poate intinde la tot pasul o problematica at\u00e2t de nuantata si de vasta.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Oana Fotache, \u201eDivanul criticii. Discursuri asupra metodei in critica rom\u00e2neasca postbelica\u201c, Editura Universitatii din Bucuresti, 2009, 304 p. Intr-o ancheta pe care am coordonat-o anul trecut in revista \u201eVatra\u201c, nu multe s-au dovedit a fi parerile larg impartasite despre literatura actuala. O idee care s-a impus, dincolo de neintelegerile sau dezacordurile de fond, a fost,… Cite\u0219te mai mult »Capcanele criticii rom\u00e2nesti postbelice<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[3113,1711,30,3112,3114],"class_list":["post-4025","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara","tag-divanul-criticii","tag-critica-literara","tag-g-calinescu","tag-oana-fotache","tag-teorii-literare"],"views":2735,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/4025","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=4025"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/4025\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=4025"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=4025"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=4025"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}