{"id":3841,"date":"2010-08-05T12:16:34","date_gmt":"2010-08-05T10:16:34","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=3841"},"modified":"2010-08-05T12:16:54","modified_gmt":"2010-08-05T10:16:54","slug":"%e2%80%9eimparat-si-proletar%e2%80%9c-o-posibila-influenta-hegeliana-necunoscuta","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/%e2%80%9eimparat-si-proletar%e2%80%9c-o-posibila-influenta-hegeliana-necunoscuta\/","title":{"rendered":"\u201e\u00cemparat si proletar\u201c: o posibila influenta hegeliana necunoscuta"},"content":{"rendered":"

I. Istoria unei controverse<\/strong>
\nControversa \u201ehegelianismului\u201c sau \u201eantihegelianismului\u201c lui Eminescu, \u00een ciuda cercetarilor serioase facute, \u00een timp, de istorici literari prestigiosi ram\u00e2ne \u00eenca deschisa. Faptul ca poetul a cunoscut opera filozofului german se afla dincolo de orice dubiu. Perioada de studii berlineze (\u00een filozofie) si corespondenta eminesciana din varii momente confirma, incontestabil, ipoteza. Incertitudinea se leaga doar de influenta sistemului hegelian asupra autorului \u201eLuceafarului\u201c sau, dimpotriva, de absenta unei astfel de influente si, chiar mai mult, de existenta unei reactii ostile a poetului la adresa ideologiei Rectorului Universitatii din Berlin. Prelu\u00e2nd o marturie a lui Slavici, putem crede ca ambiguitatea este insolvabila, valabile devenind, prezumtiv, at\u00e2t apropierea, c\u00e2t si departarea lui Eminescu de ideile filozofului: \u201eAceasta ma-ndeamna sa fac marturisirea ca, pe mine, t\u00e2nar lipsit cu desav\u00e2rsire de cultura generala, Eminescu m-a \u00eendrumat (…) pe la sf\u00e2rsitul anului 1869 sa nu-mi pierd timpul cetind scrieri de ale filosofilor ca Fichte, Hegel si Schelling si nici scrieri de ale lui Kant sa nu cetesc dec\u00e2t dupa ce le voi fi cetit pe ale lui Schopenhauer\u201c (Slavici 105). \u201eLista\u201c filozofilor recomandati nu contrazice preocuparile cunoscute ale t\u00e2narului Eminescu, oferind un indiciu clar asupra bazelor ideologice ale operei lui poetice.
\n\u00cen diverse notite de manuscris si scrisori, poetul se refera la autorul \u201eFenomenologiei Spiritului\u201c\/ \u201ePh\u00e4nomenologie des Geistes\u201c, nelas\u00e2nd totusi o marturie precisa despre \u201ehegelianismul\u201c ori \u201eantihegelianismul\u201c sau. Adres\u00e2ndu-se lui D. Bratianu (\u00een legatura cu serbarea de la Putna), \u00een misiva din 3\/15 august 1871, el sugereaza un contact nemijlocit cu opera lui Hegel. \u201eIstoria omenirii e desfasurarea cugetarii lui Dumnezeu\u201c (Eminescu. \u201eScrisori\u201c 87), observa acolo t\u00e2narul student vienez, fac\u00e2nd o aluzie la diacronie ca\u00a0 reflexie a \u201emiscarii\u201c \u201espiritului universal\u201c. \u00centr-o alta scrisoare (5\/17 februarie 1874), din vremea insistentelor lui Maiorescu pentru ca poetul sa-si finalizeze doctoratul \u00een filozofie, \u00een vederea unui profesorat la Universitatea din Iasi, studentul (acum) berlinez demonstreaza cunoasterea principiilor fundamentale ale filozofului, nepar\u00e2nd \u00eensa \u2013 desi la un nivel ipotetic \u2013 sa adere la ele: \u201eCred ca am gasit acum solutia problemelor respective (de metafizica, n.n.), grup\u00e2nd conceptiile si sistemele (…) care \u00eensotesc fiecare faza a evolutiei \u00een antinomii, viz\u00e2nd atemporalul \u00een istorie, drept si politica, dar nu \u00een sensul evolutiei hegeliene a ideii. Caci la Hegel, g\u00e2ndire si fiinta sunt identice, aici nu\u201c (Eminescu. \u201eScrisori\u201c 142). Poetul pare \u201e\u00een tema\u201c, asa-zic\u00e2nd, compar\u00e2nd, competent, stadiile idealismului german.
\nStudiind problema strict biografic, se pot sustine ambele teze, at\u00e2t a \u201ehegelianismului\u201c, c\u00e2t si a \u201eantihegelianismului\u201c eminescian. Poetul ajunge student la Berlin \u00een 1872, unde sta, cu intermitente, p\u00e2na \u00een 1874. Georg Wilhelm Friedrich Hegel l-a \u00eenlocuit pe Fichte (decedat \u00eenca din 1814), la Catedra de Filozofie a Universitatii berlineze, \u00een anul 1818. P\u00e2na la moartea lui din 1831, creatorul conceptului de \u201esf\u00e2rsit al istoriei\u201c (ales si Rector al institutiei \u00een ultimii ani de viata) se afirma aici prin celebrele sale cursuri de filozofie a istoriei, dreptului si religiei \u2013 publicate, de altfel, postum, cu ajutorul notitelor oferite de catre studentii care l-au audiat. Se afla dincolo de orice \u00eendoiala faptul ca, la sosirea lui Eminescu la sectia de filozofie a Universitatii din Berlin, c\u00e2teva decenii mai t\u00e2rziu, influenta lui Hegel asupra \u00eentregului sistem academic era enorma. Putem banui, desigur, ca existau, prin natura lucrurilor, \u201efronturi ideologice\u201c, de adepti si detractori hegelieni, dar impactul profesorului asupra g\u00e2ndirii ambelor tabere nu are cum fi negat. Eminescu \u00eesi va fi clarificat el \u00eensusi, prin lecturi proprii si audierea de prelegeri, anumite rezonante sau separari cu\/fata de sistemul ideatic hegelian. \u00cen mod cert totusi, \u00een aceasta perioada, pe l\u00e2nga Schopenhauer si Kant, el l-a cunoscut, neconditionat, si pe Hegel.
\nCu toate ca nu respinge ideea familiarizarii poetului cu Hegel, istoria literara rom\u00e2neasca nu s-a pus, deocamdata, de acord \u00een privinta mentionatului \u201ehegelianism\u201c ori \u201eantihegelianism\u201c eminescian. Sprijinindu-se pe niste observatii mai vechi ale lui I. Scurtu, D. Murarasu si I. Lupas,
\nT. Vianu, de exemplu, crede ca Eminescu ar fi fost hegelian, influenta filozofului berlinez asupra creatiei sale ram\u00e2n\u00e2nd esentiala. Constata criticul: \u201eHegeliana este sensibilizarea procesului organic al istoriei prin comparatia (facuta de poet \u00een mai multe scrisori, n.n.) cu stejarul care se gaseste virtualmente \u00een s\u00e2mburele de ghinda. Hegeliana este apoi ideea continuitatii procesului istoric, care face din generatia contemporana un reflex al trecutului si un agent al viitorului. Hegeliana e \u00een sf\u00e2rsit pretuirea \u00eenalta acordata cugetarii generale a istoriei si subevaluarea cugetarii particulare a indivizilor\u201c (Vianu 237-8). \u00cen concluzie, spune Vianu, filozofia lui Hegel a contribuit cu o parte \u00eensemnata la constructia ideologica a lui Eminescu. Chiar schopenhauriene \u00een esenta, viziunile poetului asupra istoriei, timpului si spiritului sunt, \u00een principiu, hegeliene. Lucru, de altfel, \u00een perfect acord cu formarea universitara a autorului \u201eSarmanului Dionis\u201c \u00eentr-un mediu filozofic dominat de teoriile \u201edialectice\u201c si tezele \u201efinitudinii istorice\u201c.
\nDirectia antagonica e sustinuta de G. Calinescu. Exegetul crede ca, desi \u201erespira aerul hegelian\u201c (Calinescu. \u201eOpera …\u201c 81), Eminescu, \u00een postura de student la Berlin, ar fi citit, cu pasiune, numai pe Schopenhauer (mai potrivit naturii sale intelectuale latine), \u00eencadr\u00e2ndu-se, ideologic, \u00een \u201efrontul\u201c antihegelian: \u201eEminescu, combat\u00e2nd pe Hegel din tabara schopenhauriana, participa la aceasta atmosfera (de dezbatere filozofica hegeliana, n.n.)\u201c (Calinescu. \u201eOpera …\u201c 81-2). Dupa autorul \u201eIstoriei literaturii rom\u00e2ne de la origini p\u00e2na \u00een prezent\u201c, poetul nici nu ar fi lecturat operele fundamentale hegeliene, de al caror spirit \u201egotic\u201c ar fi fost strain: \u201eNe putem da seama ca mintea lui Eminescu n-avea nimic \u00eenrudit cu acest chip abstrus, desi sublim, de a construi. Daca maniera lui Schopenhauer e vizibila pretutindeni la Eminescu, aceea a lui Hegel ram\u00e2ne complet straina si nu avem dovezi ca poetul ar fi citit \u00abFenomenologia Spiritului\u00bb sau ca s-ar fi lasat c\u00e2tusi de putin captat de dialectica operei. Eminescu face mereu impresia a reproduce despre Hegel vagi generalitati de manuale\u201c (Calinescu. \u201eOpera…\u201c 90). \u00centr-un alt loc, acelasi G. Calinescu \u00eesi duce retinerile mai departe, subliniind faptul ca Eminescu, mai ales \u00een manuscrisele din timpul bolii, \u00eel repudiaza total pe Hegel, despartindu-se radical de el (Calinescu. \u201eAntihegelianismul…\u201c 30).
\nO pozitie de centru adopta Al. Dima, cu toate ca, tehnic vorbind, el se \u00eenscrie \u00een linia metodologica a lui T. Vianu. Descifr\u00e2nd un numar de influente hegeliene \u00een scrisul eminescian, comparatistul concluzioneaza ca poetul ar fi fost inspirat, uneori, de Hegel, \u00een perioada studentiei, evolu\u00e2nd \u00eensa ulterior spre \u201eun antihegelianism partial\u201c si, mai apoi, \u201ecatre un antihegelianism global, \u00een articolul din 1888 (e vorba despre editorialul \u00abF\u00e2nt\u00e2na Blanduziei\u00bb, din \u201eRom\u00e2nia libera\u201c, referitor la starea filozofiei germane a momentului respectiv, publicat de Eminescu spre finalul lui 1888, n.n.), \u00een care acuza pe Hegel de a fi introdus \u00abdominatia acelui filozofism, o goala si stearpa frazeologie\u00bb\u201c (Dima 152). Al. Dima are convingerea ca, printre poemele influentate de sistemul ideologic hegelian, se numara \u201eAndrei Muresanu\u201c, \u201eScrisoarea IV\u201c, \u201eDezgust\u201c, \u201eGlossa\u201c si, important pentru cele discutate de noi mai departe, \u201e\u00cemparat si proletar\u201c.<\/p>\n

Prin urmare, ar fi posibil ca Eminescu \u2013 familiarizat, indubitabil, cu opera filozofica a lui Hegel \u2013 sa-si fi nuantat, \u00een timp, atitudinea fata de autorul \u201eFenomenologiei Spiritului\u201c, misc\u00e2ndu-se, de la un \u201ehegelianism\u201c de tinerete, catre un \u201eantihegelianism\u201c al maturitatii. Ipoteza este, sa admitem, plauzibila si conforma cu diversele observatii eminesciene, articulate progresiv \u00een manuscrisele lui.
\n\u00cen ultima instanta, nu \u201ehegelianismul\u201c si nici \u201eantihegelianismul\u201c eminescian au importanta \u00een sine, ci realitatea evidenta (\u00een ciuda retinerilor calinesciene) ca poetul a cunoscut opera filozofului si a scris, cu precadere \u00een studentie, sub influenta ei. Acest lucru devine batator la ochi, analiz\u00e2nd atent poemul din 1874, de la finalul momentului berlinez (poem prefigurat totusi \u00eenca din studentia vieneza, mai precis, din 1871), \u201e\u00cemparat si proletar\u201c. Nuantele simbolice si ideologice ale textului nu lasa loc nici unei \u00eendoieli.
\nII. \u201eStap\u00e2nul\u201c si
\n\u201esluga\u201c lui Hegel<\/strong>
\n\u00cenainte de a studia poemul lui Eminescu, este important sa facem o incursiune \u00een capodopera filozofica hegeliana \u2013 \u201eFenomenologia Spiritului\u201c. \u00cen capitolul dedicat \u201econstiintei-de-sine\u201c si, cu precadere, \u00een subcapitolul intitulat \u201eIndependenta si dependenta constiintei-de-sine; stap\u00e2nire si servitute\u201c, Hegel introduce c\u00e2teva dintre cele mai importante concepte din \u00eentregul sau sistem de g\u00e2ndire. E vorba despre despre \u201estap\u00e2n\/Herr\u201c, \u201esclav (tradus \u00een limba rom\u00e2na ca \u201esluga\u201c)\/Knecht\u201c, \u201elucru\/Dingheit\u201c, \u201emunca (slugii)\/Arbeit\u201c, \u201efrica (slugii)\/Angst\u201c etc. Toate sunt legate, \u00eentr-un fel sau altul, de mentionata deja \u201econstiinta-de-sine\/Selbstbewu\u00dfsein\u201c. Afirma filozoful inaugural: \u201eConstiinta-de-sine este \u00een si pentru sine atunci c\u00e2nd si prin aceea ca ea este \u00een si pentru sine pentru o alta constiinta-de-sine; adica ea este doar ca ceva recunoscut\u201c (Hegel. \u201eFenomenologia…\u201c 107). Prin urmare, constiinta-de-sine reprezinta marca absoluta a identitatii. Existi pentru tine \u00een masura \u00een care existi pentru celalalt.\u00a0 Nu te poti recunoaste singur, \u00een mecanismul propriilor puncte de reper, dec\u00e2t daca ai fost recunoscut de ceilalti pe palierul referintelor generale. Recunoasterea constituie, de aceea, cheia revelarii identitatii. \u00cen afara ei, practic, sinele nu poate exista, conturul lui specific \u00eemplinindu-se numai prin faptul asumarii (sale) de catre alteritate.
\n\u00cen fond, la acest nivel de analiza, Hegel se revendica dintr-o lunga traditie filozofica. Socrate vorbea, prin intermediul lui Platon, \u00eenca din antichitatea elina, despre o \u201enevoie a individului de a fi recunoscut \u00een sistem\u201c. Pe parcursul unui dialog maieutic, din \u201eRepublica\u201c platoniciana, filozoful grec diviza sufletul uman \u00een trei mari \u201esegmente\u201c: \u201eratiune\u201c, \u201einstinct\u201c si asa-zisul \u201ethymos\u201c (Socrate. Platon\/Plato 399). Ultimul a ramas \u00een forma lui originala \u00een toate traducerile europene ale \u201eRepublicii\u201c. Explicatia vine din complexitatea termenului, imposibil de redat printr-un singur cuv\u00e2nt. Sensul general al cuv\u00e2ntului implica \u201enevoia de a fi recunoscut\u201c. Pe l\u00e2nga rationalitate si instinctualitate, omul dezvaluie, din perspectiva g\u00e2ndirii socratic-platoniciene, si un impuls subliminal de \u201ea se identifica prin recunoasterea celorlalti\u201c. Hegel a speculat mult pe aceasta tema a recunoasterii (nu doar \u00een \u201eFenomenologie…\u201c!). \u00cen cursurile asupra istoriei si, mai ales, \u00een influenta sa \u201eFilozofie a istoriei\u201c, autorul \u201eFenomenologiei…\u201c considera ca cinetica\/dialectica fenomenalitatii istorice este data de antagonismele ideologice, de impulsurile concurentiale irepresibile. C\u00e2nd ele vor disparea, vom asista la \u201esf\u00e2rsitul istoriei\u201c (situatie legata, ulterior, \u00een filozofiile lui Alexandre Koj\u00e8ve sau Francis Fukuyama, de exact disparitia \u201ethymos\u201c-ului!).
\nHegel banuia ca, prin victoria lui Napoleon, de la Iena, \u00eempotriva monarhiei prusace, idealul liberal al Revolutiei franceze va fi universalizat (Hegel. \u201eLectures…\u201c 175). Ca atare, treptat, ar fi urmat sa asistam la \u201emoartea\u201c ideologiilor opuse si, implicit, la un \u201efinal\u201c al istoriei (Hegel. \u201ePhilosophy…\u201c 412).\u00a0 \u00cen secolul XX, ipoteza a fost analizata de catre Alexandre Koj\u00e8ve si suprapusa de Francis Fukuyama pe contextul \u201eterminarii\u201c conflictului dintre comunismul estic si liberalismul apusean. La cel din urma, \u00eencetarea dialecticii istorice echivaleaza cu o disparitie a \u201ethymos\u201c-ului (Fukuyama 204). Putem totusi constata, cu deplina convingere, ca \u00eentreaga arhitectura filozofica a notiunii de \u201esf\u00e2rsit al istoriei\u201c \u00eesi are radacinile \u00een dualismul hegelian \u201estap\u00e2n\/sluga\u201c, din \u201eFenomenologia\u2026\u201c, si, \u00een principal, pe teza functionarii \u201erecunoasterii\u201c, expusa aici \u00een detaliu. Filozoful observa ca echilibrul unui sistem deriva, ultimativ, din contradictiile sale, dispuse de o parte ori de cealalta a actului asumarii constiintei-de-sine. El vine, altfel spus, din chiar \u201eesenta constiintei-de-sine de a fi infinita, adica de a fi nemijlocit opusul determinatiei \u00een care este pusa\u201c (Hegel. \u201eFenomenologia\u2026\u201c 108). Apoi, Hegel adauga: \u201eExplicitarea conceptului acestei unitati spirituale, \u00een dedublarea ei, ne prezinta miscarea recunoasterii\u201c (Hegel. \u201eFenomenologia\u2026\u201c 108).
\n\u201eDedublarea\u201c se refera la conturarea celor doua tipologii antagonice, stap\u00e2nul si sluga, si angajeaza tipuri diferite de experimentare a recunoasterii: \u201eAcest pur concept al recunoasterii, al dedublarii constiintei-de-sine \u00een unitatea ei, trebuie (…) considerat \u00een modul \u00een care procesul sau se va \u00eenfatisa pentru constiinta-de-sine. Acest concept va \u00eenfatisa (…) latura inegalitatii celor doua constiinte-de-sine, adica trecerea si ivirea termenului mediu \u00een extremi, termen mediu care, ca extremi, \u00eesi sunt opusi unul altuia, dintre care unul este doar recunoscut, celalalt cel ce doar recunoaste\u201c (Hegel. \u201eFenomenologia\u2026\u201c 109). Prin urmare, \u00een functie de \u201emodul de recunoastere\u201c, se pot identifica at\u00e2t stap\u00e2nul, c\u00e2t si sluga. Primul este recunoscut neconditionat, al doilea recunoaste neconditionat. Primul are constiinta-de-sine autonoma, al doilea dependenta, adica numai \u00een raport cu functia sa de a-l recunoaste pe stap\u00e2n. Si identitatile lor capata de aceea \u201edeterminari\u201c diferite. A stap\u00e2nului se revela unitara, organica, de sine statatoare, reconoscibila \u00een tocmai independenta ei. A slugii e mediata de \u201efunctionalitati\u201c, de conditia sa \u00een mecanismul de ansamblu. Ca atare, aceasta forma de recunoastere secundara e mai cur\u00e2nd nerecognoscbila \u00een sine, ci doar mijlocit, prin recunoasterea primara \u2013 a stap\u00e2nului.
\nDaca vom vizualiza sistemul \u201ededublarii\u201c hegeliene ca pe un cerc, stap\u00e2nul ocupa, desigur, spatiul centralitatii, \u00een timp ce sluga se ancoreaza \u00een marginalitate. Cel dint\u00e2i, dominant, reprezinta o axa \u00een jurul careia periferia (simbolizata de cel de-al doilea) graviteaza permanent. Stap\u00e2nul \u00eel ignora pe sclav, pe c\u00e2nd sclavul dominat \u00eei recunoaste stap\u00e2nului autoritatea si suprematia, muncind pentru a supravietui (\u201eArbeit\u201c) si tem\u00e2ndu-se mereu pentru viata lui (\u201eAngst\u201c). Largind putin cadrul conceptual, putem observa ca \u201ethymos\u201c-ul stap\u00e2nului e \u00een \u00eentregime satisfacut, iar cel al slugii ca si absent. \u00cen formularea lui Hegel \u00eensusi, tipologiile acestui dualism \u201esunt ca doua forme opuse ale constiintei \u2013 una, cea independenta, pentru care esenta este fiinta-pentru-sine, cealalta, cea neindependenta, pentru care esenta este viata, adica fiinta-pentru-un-altul\u201c (Hegel. \u201eFenomenologia\u2026\u201c 111). Stap\u00e2nul stap\u00e2neste \u201elucrul\u201c (\u201eDingheit\u201c), ceea ce-i confera aura unicitatii. Pentru Hegel, \u201elucrul\u201c ilustreaza totalitatea fiintarii (obiectul dorintei de orice tip si placerea satisfacerii ei, detinerea si exercitarea puterii \u00een sistem, etalarea propriei identitati si asumarea deplina a constiintei-de-sine), fiintare interzisa ab origine slugii. \u00cen consecinta, a fi stap\u00e2n sau a fi sluga e si un rezultat al raportarii la lucru. Unul are lucrul, celalalt \u00eel doreste.
\nDe fapt, \u201edorinta\u201c slugii constituie fenomenul esential al acestui complex de axiome. Asa cum constiinta-de-sine a sclavului nu este complet absenta (chiar daca ram\u00e2ne \u201emediata\u201c de constiinta-de-sine a stap\u00e2nului), putem presupune ca nici \u201ethymos\u201c-ul lui nu a fost \u00een totalitate anihilat. Exista \u00een el o nevoie atenuata de recunoastere, tot asa cum se manifesta, pe palierele subliminale ale psihicului subaltern, o aspiratie secreta spre postura entitatii dominante. Toate sunt mentinute sub control de obsesia muncii si sentimentul fricii, dar un anumit eveniment va rasturna \u00eentregul mecanism. Ne referim la revelatia subita a slugii ca stap\u00e2nul este stap\u00e2n numai pentru ca e recunoscut astfel. Recunoasterea nu o exercita altcineva dec\u00e2t sclavul \u00eensusi care, iata, \u00een servitutea sa marginala, identifica, \u00eentr-un mod indirect, o \u201edependenta\u201c vitala a stap\u00e2nirii. Autonomia constiintei dominante si autoritare nu e deci nici ea deplina, fie si la proiectia \u00een absolut. Stap\u00e2nul exista (\u00een formula centrala si independenta) numai pentru ca exista sclavul (\u00een formula periferica si dependenta). C\u00e2nd cel din urma constientizeaza un asemenea raport (de \u201einterdependenta\u201c), autonomia celui dint\u00e2i se clatina radical. Sluga, sub presiunea \u201ethymos\u201c-ului, dezvolta abilitatea rasturnarii stabilimentului si schimbarii istoriei. \u201eInegalitatea\u201c initiala \u00eesi atinge atunci reversul.
\nEfectul revelatiei duce la angajarea slugii \u00eentr-un proces de eliminare\/ \u00eenlocuire a stap\u00e2nului, echivalent cu miscarea spre integralitate a propriei constiinte-de-sine si, totodata, cu afirmarea identitatii sale. Fenomenul \u2013 pe care \u00eel putem substitui unei revolte \u2013 e riscant, amenint\u00e2nd existenta sclavului, dar, \u00een ordinea ontologica, devine inevitabil: \u201eIndividul care nu si-a riscat viata poate fi, desigur, recunoscut ca persoana, dar el nu a atins \u00eenca adevarul acestei recunoasteri ca fiind o constiinta-de-sine independenta. La fel, fiecare trebuie sa mearga catre moartea celuilalt, dupa cum fiecare \u00eesi risca propria lui viata; caci celalalt nu valoreaza pentru el mai mult dec\u00e2t el \u00eensusi\u201c (Hegel. \u201eFenomenologia\u2026\u201c 110). \u201ePrelucrarea lucrului\u201c de catre stap\u00e2n (Hegel. \u201eFenomenologia\u2026\u201c 112) \u00eenceteaza astfel sa mai fie apanajul singuralitatii si ajunge mobilul activarii \u201ethymos\u201c-ului slugii oprimate. Stap\u00e2nirea si servitutea se dezvaluie ca apartin\u00e2nd unei scheme dialectice imposibil de segregat si aflata \u00een continua modificare. Ceea ce era, pentru stap\u00e2n, \u201erecunoasterea sa de catre o alta constiinta\u201c (Hegel. \u201eFenomenologia\u2026\u201c 112) sugereaza, din noua perspectiva, acceptarea de catre stap\u00e2n a propriei sale dependente. \u00cen afara constintei-de-sine determinate a sclavului, constiinta-lui-de-sine nedeterminata nu are, practic, nici un sens.
\n\u00cen concluzie, antinomiile \u201estap\u00e2n\/sluga\u201c nu pot fi separate \u00een planul abstract si, cu at\u00e2t mai putin, \u00een cel concret. Av\u00e2nd constiinte-de-sine diferite (inegale), prin raportarea specifica la lucru si prin pozitia \u00een interiorul sistemului, stap\u00e2nul si sclavul se conditioneaza reciproc. Putem afirma chiar ca se conditioneaza p\u00e2na la substitutia metaforica, mutuala, pe palierul aceleiasi fiintari. Asa cum sluga exista datorita existentei stap\u00e2nului, stap\u00e2nul nu reuseste, la limita, sa existe (desi \u00een aparenta o face) \u00een afara existentei sclavului.
\nIII. \u201e\u00cemparatul\u201c si
\n\u201eproletarul\u201c lui Eminescu<\/strong>
\nSa spunem doar ca \u201e\u00eemparatul\u201c si \u201eproletarul\u201c lui Eminescu sunt, \u00een fond, \u201estap\u00e2nul\u201c si \u201esluga\u201c lui Hegel ar fi mai degraba banal. Modul de inserare a filozofiei hegeliene \u00een acest poem este mult mai subtil si mai temeinic \u00een acelasi timp, trimit\u00e2nd la o interactiune sistemica \u00eentre g\u00e2ndirile celor doi autori. Textul, \u00een forma sa consacrata, a fost publicat \u00een 1874, dupa ce Eminescu, proaspat revenit de la Berlin, fusese numit de Maiorescu director al Bibliotecii Centrale. \u00centelegerea cu mentorul Junimii ramasese ca poetul sa revina la sectia de filozofie berlineza, pentru a-si sustine examenele si, \u00een final, pentru a trece doctoratul \u2013 absolut indispensabil unei cariere universitare \u00een Iasi (lucrul nu se va mai \u00eent\u00e2mpla \u00eensa niciodata). Poemul are trei variante: \u201eProletarul\u201c, \u201eIdeile unui proletar\u201c si \u201eUmbre pe p\u00e2nza vremii\u201c. Fara \u00eendoiala, toate se leaga, istoric vorbind, de perioada de studii din Berlin, dar merg, \u00een timp, chiar mai departe, p\u00e2na \u00een etapa vieneza. \u00cen ele regasim strofe \u00eentregi din poemul propriu-zis \u201e\u00cemparat si proletar\u201c sau versuri inedite, suprimate ulterior. Variantele reprezinta, \u00een mod cert, fragmente mai mari ori mai mici din poezia ultima, demonstr\u00e2nd ca Eminescu era dominat de o idee fundamentala, careia urmarea sa-i dea structura lirica ideala. Formele lasate de poet, inclusiv textul de baza, sunt strabatute de un fior insurgent.
\nDintre toate, \u201e\u00cemparat si proletar\u201c este, structural, imagistic si ideologic, poemul cel mai complex. Are patru parti (discursul revolutionar al proletarului, meditatia initiala a \u00eemparatului, revolutia si meditatia ultima a Cezarului \u2013 meditatie ultima dominata de mizantropie), spre deosebire de variante care, fie se opresc la \u201eideile proletarului\u201c, fie acorda un spatiu nesemnificativ rascoalei ori filozofiei \u00eemparatului. Probabil, datorita unghiului deschis de aceste variante (focalizate pe proletar si pe insurgenta propovaduita de el), poemul a fost banuit c\u00e2nd de un socialism embrionar (ce l-ar fi putut influenta, temporar, pe Eminescu \u00een studentia vieneza), c\u00e2nd de obsesia istorica a Comunei din Paris (Comuna evocata \u00een forma ultima a textului, totusi nu si \u00een cele anterioare). S-a vorbit chiar despre Cezarul eminescian ca fiind o metafora poetica a lui Napoleon Bonaparte, desi, din perspectiva istorica, Napoleon se proclama \u00eemparat la c\u00e2tiva ani dupa ce Comuna din Paris devenise insurectionala (1799 fata de 1792). \u00cen sf\u00e2rsit, mizantropia Cezarului a creat convingerea exegetica ferma ca ne-am referi la un poem esentialmente schopenhaurian. Versul \u2013 din discursul pesimist al \u00eemparatului \u2013 \u201eCa vis al morti-eterne e viata lumi \u2019ntregi!\u201c\u00a0 (Eminescu. \u201eOpere…\u201c 64) e, cel mai frecvent, citat ca argument suprem \u00een acest sens.
\nBine\u00eenteles, astfel de influente nu pot fi contestate, ele marc\u00e2nd creatia eminesciana de la un capat la celalalt. O lectura atenta a poemului (\u00een forma lui finala \u2013 \u201e\u00cemparat si proletar\u201c), \u00een integralitatea sa, indica \u00eensa, mai cur\u00e2nd, un decor ideologic hegelian, vizibil \u00eenca din prima parte \u2013 discursul proletarului. Acest personaj eminescian, cumva exotic, defineste universul social prin intermediul unei grile pur hegeliene, \u00een ciuda aparentelor marxiste\/ socialiste. Pentru el, polii existentei \u00een sistem se stabilesc \u00een functie de raportarea la lucru, \u00een conditiile \u00een care ram\u00e2nem la concluzia ca \u201elucrul\u201c este, pentru autorul \u201eFenomenologiei…\u201c, un echivalent al fiintarii imediate (unde se suprapun, aleatoriu, dorinta, placerea si puterea). \u201eRaportarea\u201c \u00eemparte omenirea, automat, \u00een \u201estap\u00e2ni\u201c si \u201eslugi\u201c. Cei dint\u00e2i, dupa observatia lui Hegel \u00eensusi, \u201eprelucreaza lucrul\u201c, adica domina, fiind recunoscuti, fara a si recunoaste, \u00een contrapartida, pe cineva, satisfac\u00e2ndu-si, altfel spus, \u201ethymos\u201c-ul si traind, din plin, placerea derivata de aici: \u201eCei tari se \u00eengradira\/ Cu-averea si marirea \u00een cercul lor de legi;\/ Prin bunuri ce furara, \u00een veci vezi cum conspira\/ Contra celor ce d\u00e2nsii la lucru-i os\u00e2ndira\/ Si le subjuga munca vietii lor \u00eentregi\u201c (Eminescu. \u201eOpere…\u201c 57). Opozitia dintre stap\u00e2nire si servitute constituie, prin urmare, un simplu efect de relationare cu lucrul.
\nProletarul sugereaza, \u00een chiar prima parte a discursului sau, ca situatia generata de raportarea la lucru constituie o anomalie ontologica: \u201eVirtutea pentru d\u00e2nsii ea nu exista.\u00censa\/ V-o predica, caci trebui sa fie brate tari,\/ A statelor greoaie cara trebue \u2019mpinse\/ Si trebuesc luptate razboaiele aprinse,\/ Caci voi murind \u00een s\u00e2nge, ei pot sa fie mari\u201c (Eminescu. \u201eOpere…\u201c 57). Nu \u00eent\u00e2mplator, poetul subliniaza pronumele de identificare a termenilor dialectici. Interdependenta hegeliana \u00eentre constiinta nedeterminata (aparent) a stap\u00e2nului si constiinta determinata (aparent) a slugii trebuie evidentiata. Vorbitorul insurgent e, \u00een fond, modelatorul constiintei-de-sine a celor oprimati, pe care \u00eei \u00eendeamna sa vada sumbra realitate: fiintarea absoluta a stap\u00e2nului ar fi imposibila \u00een afara fiintarii relative a sclavului. Centrul si-ar pierde identitatea fara reflectia autoritatii sale \u00een fenomenalitatea marginalitatii. \u00centreaga recunoastere a stap\u00e2nirii, satisfacerea totala a \u201ethymos\u201c-ului ei, se revendica din nerecunoasterea servitutii, din anihilarea completa a \u201ethymos\u201c-ului celei din urma: \u201eSi flotele puternice s\u2019armatele faloase,\/ Coroanele ce regii le pun pe fruntea lor,\/ S’acele milioane, ce \u00een gramezi luxoase\/ Sunt str\u00e2nse la bogatul, pe cel sarac apasa,\/ Si-s supte din sudoarea prostitului popor\u201c (Eminescu. \u201eOpere…\u201c 59). Periferia sustine gloria axei.
\n\u00cenainte de a fi revolutionar, proletarul e un (hegelian) formator de constiinta, solicit\u00e2nd \u201emarginalilor\u201c sa \u00eenteleaga adevarata lor putere (venita din conditionarea existentei \u201ecentralilor\u201c) si, \u00een consecinta, sa-si asume propria identitate: \u201eDe ce uitati ca’n voi e numar si putere\/ C\u00e2nd vreti, puteti prea lesne pam\u00e2ntul sa ‘mpartiti.\/ (…)\/ Veti crede c\u2019aveti dreptul si voi ca sa traiti\u201c (Eminescu. \u201eOpere…\u201c 59). El foloseste notiunile capitale din \u201eFenomenologia…\u201c, dovedindu-se un filozof al dialecticii mai cur\u00e2nd dec\u00e2t un socialist incipient. \u201eMarginalii\u201c sunt \u201esclavii milioanelor nefaste\u201c (Eminescu. \u201eOpere…\u201c 59) (\u201eKnecht\u201c), sprijinindu-se pe \u201emunca din care d\u00e2nsii se ‘mbata \u00een placeri\u201c (Eminescu. \u201eOpere…\u201c 60) (\u201eArbeit\u201c) si tem\u00e2ndu-se (\u201eAngst\u201c), \u00een v\u00e2ltoarea manipularii de catre viclenia stap\u00e2nului (\u201eHerr\u201c), pentru existenta lor: \u201eEi bratul tau \u00eenarma ca sa lovesti \u00een tine,\/ Si pe voi contra voastra la lupta ei va m\u00e2n’\u201c (Eminescu. \u201eOpere…\u201c 59). Scopul acestui orator (educat parca \u00een atmosfera filozofica a Berlinului din prima jumatate a veacului al XIX-lea) nu pare sa fie insurectia propriu-zisa \u2013 desi o descrie \u00een culori apocaliptice, cu nelipsitele antagonisme hegeliene: \u201eSdrobiti or\u00e2nduiala cea cruda si nedreapta,\/ Ce lumea o \u00eemparte \u00een mizeri si bogati\u201c (Eminescu. \u201eOpere…\u201c 60) \u2013, ci \u201etrezirea\u201c constiintei-de-sine (\u201eSelbstbewu\u00dfsein\u201c) \u201eadormite\u201c, a multitudinii.
\n\u00centr-o strofa din varianta \u201eUmbre pe p\u00e2nza vremii\u201c, hegelianismul proletarului era si mai evident, implic\u00e2nd notiunea de \u201edorinta\u201c a stap\u00e2nului, care, \u00een sistemul ideatic al \u201eFenomenologiei…\u201c, substituia \u00eensasi fiintarea, prin absolutul sau: \u201eDar tot deodata vede ca \u2019n a voastr’ esistenta\/ Ca \u00een multimea voastra este taria lui\u2026\/ De-aceea el va m\u00e2na fara de resistenta\/ Prin propria dorire (s.n.), la ziduri d’opulenta\/ Ca sa lucrati\u2026 ca st\u00e2lpii marirei aspre-a lui\u201c (Eminescu. \u201eOpere…\u201c 355). De altfel, lucru curios, ideile proletarului (\u201esluga\u201c) se suprapun ce cele ale \u00eemparatului (\u201estap\u00e2nul\u201c), izvor\u00e2nd dintr-un identic hegelianism. Cezarul crede, la r\u00e2ndul lui, ca relationarea cu lucrul genereaza inevitabilele dihotomii de sistem, si mediteaza la faptul ca \u201ese petrifica unul \u00een sclav, altu \u2019mparat\u201c (Eminescu. \u201eOpere…\u201c 64). \u00cen plus, stap\u00e2nul\/\u00e2mparatul eminescian are, paradoxal, constiinta propriei sale dependente de sclav\/ proletar: \u201eM\u00e2na-i care poarta destinele lumesti,\/ Cea grupa sdrentuita \u00een cale-i o saluta.\/ Marirea-i e \u00een taina legata de acesti.\u201c (Eminescu. \u201eOpere…\u201c 61). Versul ultim (subliniat chiar de poet!) rezoneaza mai t\u00e2rziu \u00een observatia mizantropica: \u201eDe ati lipsi din lume, voi cauza ‘ntuneacoasa\/ (…)\/ Cesarul, chiar Cesarul de mult ar fi cazut\u201c (Eminescu. \u201eOpere…\u201c 62). Cei doi factori dialectici nu pot exista dec\u00e2t \u00een conditionare reciproca.
\nPrin urmare, nu vom ezita sa constatam ca ideologia hegeliana nu i-a fost straina lui Eminescu, influent\u00e2ndu-l \u00eentr-o etapa a creatiei sale, \u00een speta cea berlineza. Constructia filozofica din \u201e\u00cemparat si proletar\u201c pare desprinsa \u2013 \u00een pofida unor aparente de marxism\/socialism embrionar \u2013 din \u201eFenomenologia…\u201c lui Hegel. Creator al simetriilor dialectice, Eminescu nu putea omite, ca student la filozofie \u00een Berlin, dualismul ontologic hegelian. Acest lucru trebuie acceptat chiar \u00een contextul unei evolutii ulterioare, antihegeliene, a poetului.<\/p>\n

Bibliografie: <\/strong>
\nCalinescu, G. \u201eOpera lui Eminescu\u201c (cap. \u201eHegel\u201c). Bucuresti: Editura Minerva, 1970
\nCalinescu, G. \u201eAntihegelianismul lui Eminescu\u201c \u00een \u201eViata rom\u00e2neasca\u201c nr. 10\/1933
\nDima, Al. \u201eConceptul de literatura universala si comparata\u201c (cap. \u201eMotive hegeliene \u00een scrisul eminescian\u201c). Bucuresti: Editura Academiei RSR, 1967
\nEminescu, M. \u201eScrisori\u201c. Editie critica de P. Cretia. Bucuresti: Editura Academiei RSR, 1974
\nEminescu, M. \u201eOpere I. Poezii tiparite \u00een timpul vietii\u201c. Editie critica \u00eengrijita de Perpessicius. Bucuresti: Fundatia pentru Literatura si Arta \u201eRegele Carol II\u201c, 1939
\nFukuyama, Francis. \u201eThe End of History and the Last Man\u201c. Washington: Free Press, 1992
\nHegel, G. W. F. \u201eFenomenologia Spiritului\u201c (cap. \u201eConstiinta-de-sine\u201c). Traducere de Virgil Bogdan. Bucuresti: Editura Academiei RPR, 1965
\nHegel, G. W. F. \u201eLectures on the Philosophy of World History\u201c. Translated by H. B. Nisbet. \u201eIntroduction\u201c by Duncan Forbes. Cambridge: Cambridge University Press, 1975
\nHegel, G. W. F. \u201ePhilosophy of History\u201c. Translated by J. Sibree. London: George Bell and Sons, 1881
\nSocrate \u00een Platon\/Plato. \u201eRepublic 1\u201c. Translated by Paul Shorey. Cambridge: Harvard University Press, 1970
\nSlavici, I. \u201eAmintiri\u201c. Bucuresti: Editura Socec, 1924
\nVianu, T. \u201eEminescu\u201c (cap. \u201eInfluenta lui Hegel \u00een cultura rom\u00e2na\u201c). Iasi: Editura Junimea, 1974.<\/p><\/blockquote>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

I. Istoria unei controverse Controversa \u201ehegelianismului\u201c sau \u201eantihegelianismului\u201c lui Eminescu, \u00een ciuda cercetarilor serioase facute, \u00een timp, de istorici literari prestigiosi ram\u00e2ne \u00eenca deschisa. Faptul ca poetul a cunoscut opera filozofului german se afla dincolo de orice dubiu. Perioada de studii berlineze (\u00een filozofie) si corespondenta eminesciana din varii momente confirma, incontestabil, ipoteza. Incertitudinea se… Cite\u0219te mai mult »\u201e\u00cemparat si proletar\u201c: o posibila influenta hegeliana necunoscuta<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[2994,1949,2995],"class_list":["post-3841","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara","tag-imparat-si-proletar","tag-eminescu","tag-influenta-hegeliana"],"views":7178,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/3841","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=3841"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/3841\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=3841"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=3841"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=3841"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}