{"id":3752,"date":"2010-07-29T11:27:55","date_gmt":"2010-07-29T09:27:55","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=3752"},"modified":"2010-07-29T11:28:44","modified_gmt":"2010-07-29T09:28:44","slug":"george-balaita-%e2%80%9eimi-place-sa-cred-ca-tot-ce-scriu-chiar-si-o-scrisoare-ocazionala-este-un-exercitiu-de-proza%e2%80%9c","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/george-balaita-%e2%80%9eimi-place-sa-cred-ca-tot-ce-scriu-chiar-si-o-scrisoare-ocazionala-este-un-exercitiu-de-proza%e2%80%9c\/","title":{"rendered":"GEORGE BALAITA: \u201eImi place sa cred ca tot ce scriu (chiar si o scrisoare ocazionala) este un exercitiu de proza\u201c"},"content":{"rendered":"

\u201eCu multi ani in urma intr-o sauna mixta, pe Cercul Polar, la Rovaniemi in tara Suomi (locul de nastere al lui Mos Craciun si al unei gingase lapone care practica, sensibil si cu uimitoare indem\u00e2nare, acuarela si arta aplicata), o noapte alba la solstitiul de vara, multa votca finlandeza stinsa cu lapte rece de bivolita, si frigarui din carne de ren, mirosul trupurilor de ambe sexe si infierb\u00e2ntate, un t\u00e2nar si mult laudat romancier francez, un tip agreabil si inteligent care, neasteptat de repede isi pierdu umorul si renunta la regula conversatiei, pleda provincial furios impotriva institutiei Nobel, criteriile careia in alegerea premiantului anual nu mai sunt de mult cele consacrate, valoarea literara s.c.l. Era de vazut si de ascultat. In doua picioare, slabanog si paros, cu scula pierduta in tufisul puberal inc\u00e2lcit si din care se vedea doar ceva asemanator unui bec mat de la o mica lampa de carte, paharul cu votca in m\u00e2na st\u00e2nga, dreapta taind piezis aerul ventilat cu miros de menta si aloe din incapere. Era de tot caraghios. Unde mai pui ca imi amintea sindromul Nobel de o suta de ani de la noi din tara. Asistenta, in jurul mesei scunde si solide, pe bancile lungi si inguste ca pentru pitici, totul din lemn alb, parea mai degraba pasiva. Barbati oarecare, femei tinere sau rascoapte, coatele pe genunchii usor desfacuti, ascunz\u00e2ndu-si sexul, dar las\u00e2nd la buna vedere restul. Multa carne alba. Si o domnisoara de abanos din Nigeria sau Kenya. Junele frantuz dadea in clocot. Un olandez gras si rozaliu, cu plete roscate, singurul de acolo care purta slip, dadu sa rupa tacerea, dar o nemtoaica intre doua v\u00e2rste, inca pietroasa si plina de nuri, poeta si eseista (o carte de succes despre sociologia succesului) il lovi amical cu genunchiul ei neted si aproape urias si spuse cu aratatorul iesit din pumnul str\u00e2ns, direct catre orator: mai taci dracului din gura, si daca nu poti, vino l\u00e2nga mine… Asadar, sindromul Nobel nu bate numai Carpatii si Gurile Dunarii!…\u201c
\n*
\nCu aproape doi ani in urma, pe o terasa studenteasca de l\u00e2nga Piata Romana, George Balaita imi promitea ca, intr-un foarte scurt timp, va raspunde intrebarilor pe care tocmai i le inm\u00e2nam. Nu a avut rabdare sa le citeasca atunci, pe loc, iar eu nu am avut rabdare ca el sa ajunga acasa, pentru a le citi in tihna. Drept care am inceput sa il iscodesc. Despre miile de pagini scrise cu litera marunta pe care le tot pomeneste, pe care si le-ar dori tiparite pe doua coloane ca in Biblie, dar de existenta carora multi se indoiesc. Despre legendele tesute in jurul romanelor sale. Despre filme, despre cartile si despre premiile Nobel ale altora. Ba chiar am abordat si subiecte politice \u2013 eu mim\u00e2nd, neconvingator, o pretinsa \u201ecalificare\u201c a mea in domeniu.
\nEra miezul zilei si ploua razlet. George Balaita imi raspundea plin de verva, amuz\u00e2ndu-se de faptul ca ploaia ne obliga sa ne mutam de la o masa la alta, in locuri tot mai ferite, ca apoi sa ne urmeze incapat\u00e2nata, patrunz\u00e2nd chiar si printre coroanele proteguitoare ale unor platani prafuiti, de la marginea terasei. Lumea se refugiase in cafenea, iar noi continuam sa conversam nestingheriti, in ploaie. Cred ca acolo, pe terasa cafenelei studentesti, au incoltit in mintea scriitorului primele raspunsuri dintr-un amplu interviu neconventional care a ajuns la mine dupa exact(!) sapte sute douazeci de zile de asteptare ind\u00e2rjita. Dialogul nostru \u201ela distanta\u201c insumeaza proze scurte (una dintre ele fiind chiar povestea pe care am ales-o ca \u201euvertura\u201c a acestui interviu), amanunte inedite de istorie literara, consideratii despre lumea scriitoriceasca de ieri si de azi, portrete memorabile, exercitii ludice practicate de George Balaita cu maxima seriozitate, confesiuni tulburatoare despre felul in care si-a asumat unele experiente limita. Fragmentul urmator reprezinta ultima parte a interviului.
\n*
\nIoana Revnic: Stimate domnule George Balaita, exista intr-unul dintre textele dumneavoastra \u2013 \u201eGulliver in Tara Nimanui\u201c (apropo, tinutul acesta, Tara Nimanui, e locuit de uriasi sau de liliputani?) \u2013 un personaj (de roman, banuiesc) foarte simpatic: fostul ajutor de chirurg. Insul viseaza sa scrie cartea vietii lui \u2013 \u201eo poveste pentru nimeni, despre nimic\u201c \u2013 care sa-i aduca premiul Nobel. Pacatul lui e ca se poticneste la prima fraza (\u201emonumentala\u201c, \u201eimpresionanta\u201c, \u201ede o simplitate biblica\u201c) menita sa dea tonul cartii\u2026 Aveti mai multa experienta intr-ale scrisului, dec\u00e2t fostul ajutor de chirurg. Ei bine, imaginati dumneavoastra, va rog, primul enunt dintr-un astfel de roman fara pereche\u2026 Poate ca, in joaca, incropiti acum, pe loc, si \u201eplanul\u201c romanului\u2026 <\/em><\/strong>
\nGeorge Balaita: <\/strong>Tara Nimanui e locuita de mine si de personajele mele, de restul lumii. Eu sunt stap\u00e2nul. Sunt un tiran, pe c\u00e2t imi ingaduie mintea, experienta si capriciile mele, \u201eluminat\u201c!
\nTara asta nu seamana niciuneia din c\u00e2te sunt. Vine, cum poate ar spune Gogol, din toate partile si de nicaieri. Asa cum batea v\u00e2ntul in piata pustie unde hotii il dezbracara pe Akaki Akakievici de mantaua lui noua. Din toate partile si de nicaieri. Inc\u00e2t Marele Decan, ilustrul nebun genial, popa Swift, de ar fi trecut prin Tara Nimanui, nici el nu ar fi reusit sa-i dea de capat. I-ar fi placut insa farsa tragica jucata aici de-a lungul istoriei, ceea ce este foarte distractiv. Ca si conceptul lor filozofic despre boicotul istoriei care, mai mult sau mai putin onorabil, ar putea in cur\u00e2nd consacra neamul asta drept cel mai ghinionist, dar vesel supravietuitor de profesie, de c\u00e2nd lumea si pam\u00e2ntul. Asa ca zicerea cu umor galben a lui Vogoride (alt personaj pe care ma bizui, am publicat in ultimii ani fragmente in presa) da cum nu se poate mai bine: Daca printr-o catastrofa naturala sau provocata ar ram\u00e2ne pe pam\u00e2nt doar o singura pereche de fiinte vii care sa ia totul de la inceput, astia doi nu ar fi un cuplu de maimute (ca intr-un binecunoscut film vechi), ci o pereche de rom\u00e2ni… Stai, bre, ca parca ziceai de Tara Nimanui… Ziceam! Pai e duminica, suntem la iarba verde, un gratar, un mic, o bere, un volei, poate si-o pipaiala-n padurice, asta e, sa ne simtim bine…
\nFostul ajutor de chirurg nu scrie. Naiba stie cum, el a scapat de una din bolile vechiului sistem, scrisul ca o forma a amatorismului generalizat. De la Universitate la Fabrica, in caminul cultural sau in bietele \u201ecluburi muncitoresti\u201c, in scoli, armata, militie, Securitate, doctori, preoti, \u201ecooperative mestesugaresti\u201c organizatii de femei si de tineret, toti, toti scriu. Poezii, schite, povestiri, ba si romane. Sute de cenacluri, mii de cenaclisti. Amatorii iau treptat locul profesionistilor. Cenaclurile functioneaza, fireste, atent monitorizate. In parte, stiu si eu de ce. Dar nu ajunge. In cele din urma este vorba de mistica societatii inchise complet (cel putin in teoria dictaturii proletariatului), de tot izolate. Exista, in ordinea naturii, surprinzatoare exceptii. Cum se stie, exceptiile nu schimba nimic. Dimpotriva, acrediteaza starea de fapt. Tot in natura de nepatruns a lumii inchise: exista, in ciuda sistemului care aplatizeaza orice fiinta g\u00e2nditoare, te trece in anonimat, esti neidentificabil, destui profesionisti, unii remarcabili, in arte, stiinta, literatura etc. Cum? Stiu ca nu stiu! Nu inteleg, dar le pot povesti \u201epe toate\u201c…
\nAsadar, fostul ajutor de chirurg nu scrie. El este mai degraba socratic. Nu te lua dupa fragmentele de citit in presa sau de ascultat la radio. Fragmentele sunt teste pe care le arunc pe piata. Ceva de cumparat la taraba. Uneori ram\u00e2n si se ofilesc, se usuca acolo. Fragmentele nu-mi aduc nimic nou. Rareori, surprinzatoare, neasteptate semnale… Un joc gratuit, care imi place, intretine tonusul, in orice caz, ceva mai atragator (pentru mine) dec\u00e2t sa zaci intre copertile unei carti. Si pentru care imi incerc puterile si imi v\u00e2nd sufletul de o viata. De pilda, cartea g\u00e2ndita ca \u201eo poveste pentru Nimeni despre Nimic\u201c este un soi de drog pe care il inhalez inca din tineretea mea literara. Nimic mai mult. Dar, cum se spune, nici mai putin. Tipul care se impiedica de prima fraza si ram\u00e2ne acolo este un punct de referinta pentru o alta tinta dec\u00e2t \u201emodelul\u201c si anume batr\u00e2nul Grand din \u201eCiuma\u201c lui Camus. (Si fiindca veni vorba, ultimul mare scriitor francez, c\u00e2tiva uriasi inaintea lui, nimeni dupa el.)
\nSa \u201eimaginez primul enunt\u201c? Eu nu pot g\u00e2ndi pentru alt autor. Iar de \u201eincropit\u201c nu stiu ce inseamna asta. Ideea cu prima fraza care ar da tonul intregului roman a devenit de mult un cliseu. Dar este si o realitate. Da si Nu, cum in tot ce omeneste se int\u00e2mpla. Tin minte fraze de inceput care deschid stavilarul si apa da navala, umple albia si da afara, naboi, cum se spune in muntii Neamtului si in podisul moldav, vai de linistea ta, cetitorule! Sau, dimpotriva, o intrare rece, lucida, geometrica, nemiloasa daca vrei, definitiva (desi nu exista definitiv). Iata cum isi incepe Tacitus \u201eAnalele\u201c: La inceput, Roma era guvernata de regi. Sau, in alta traducere: Regii au fost la inceput stap\u00e2nii orasului Roma… Oare romancierul de astazi intelege ca el nu incepe nimic, ci doar adauga si d\u00e2nsul c\u00e2t si cum poate?
\nCiteste acum si prima fraza dintr-un scurt, foarte trist, intunecat roman englezesc de prin anii ’40, secolul trecut. \u201eCine pierde c\u00e2stiga\u201c, o poveste oarecum \u201epicaro\u201c, Eric Knight, un foarte t\u00e2nar si inzestrat autor, mort la Londra intr-un bombardament din proiectul german, Hitler dixit, \u201evom coventriza Anglia\u201c (si c\u00e2t pe ce sa fie dus p\u00e2na la capat) (1). Aveam 18 ani c\u00e2nd am citit cartea, cuprins p\u00e2na la lacrimi de o stare p\u00e2na atunci necunoscuta. Terminam liceul. Nu aveam de g\u00e2nd sa fac literatura. Dar nici altceva, nu stiu ce! Citeam pe rupte, la int\u00e2mplare, boala de familie, bunica, matusile etc., case fara carti, dar cu mari pofte deloc intelectuale la prima generatie (stratul de jos si mereu amenintat sa se desprinda al clasei de mijloc), dar \u201emagnetic\u201c atrase de viata din filmele americane si din marile carti de larg consum la vremea aia, \u201eromanele englezesti\u201c, dar si de nenumaratele colectii politiste si de aventuri, bunica av\u00e2nd insa pe l\u00e2nga perna de sub cap, teanc pe o masuta care tinea loc de noptiera pe l\u00e2nga Biblie, \u201eAnna Karenina\u201c, \u201eCrima si pedeapsa\u201c, \u201eContele de Monte Cristo\u201c, \u201ePrin foc si sabie\u201c, \u201eDama cu camelii\u201c, \u201eLa rascruce de v\u00e2nturi\u201c, vezi bine, un amestec din care poti scoate o traznaie de o mie de pagini… Si uite ca imi amintesc prima fraza din cartea lui Knight: \u201eC\u00e2nd m-am intors de la munca mea de noapte si n-am vazut lumina in fereastra restaurantului, am inteles ca Lo\u00efs ma parasise. N-am recitit, bine-nteles, cartea dar si acum startul, prima fraza, mi se pare remarcabil, include textul, poate motiva povestea in intregime.<\/p>\n

I.R.: Din cartile dumneavoastra de publicistica am retinut portretele neconventionale ale scritorilor (Ion Creanga, Mihai Eminescu, V. Alecsandri, Geo Bogza, Sadoveanu, Arghezi etc.) si am remarcat placerea cu care descrieti aproape orice. Mi-ar placea sa va determin sa repetati aceste experiente livresti. Asadar\u2026 Sa ne inchipuim ca am notat am\u00e2ndoi, pe c\u00e2teva bucati de hartie, numele unor persoane cunoscute sau ale unor \u201epersonaje\u201c pe care le int\u00e2lnim zilnic, pe strada. Am mai scris: \u201ebetisoare de vanilie\u201c, \u201er\u00e2snita de cafea\u201c si \u201elavanda\u201c. Le-am amestecat, apoi dumneavoastra ati scos doua-trei biletele, la int\u00e2mplare! Va las, acum, sa portretizati si sa descrieti\u2026<\/em>
\nG.B.: <\/strong>Publicistica mea, cum spui, este o forma a prozei mele. Cu absente si ezitari, cu teama si siguranta, convins ca sunt cel mai bun de pretutindeni (!) sau un natarau care a facut cea mai nepotrivita alegere.
\nImi place sa cred ca tot ce scriu (chiar si o scrisoare ocazionala) este un exercitiu de proza. Pastrat sau aruncat la cos. Tinta este una singura: arta-prozei. La care (fara sa stiu, cam asa cum vorbea frantuzeste monsieur Jourdain!) trudeam de mult. Sugestia, dar si \u201eexpresia\u201c, vin din Pessoa. Proza, crede el, este \u201emaxima\u201c, peste muzica si poezie. Asadar, o proza elaborata, un \u201esistem\u201c care include toate genurile literare. Daca nu cumva le desfiinteaza! Mi-am placea sa fiu citit in grila asta. Nu propun un model, doar imi exprim propria natura. Natura mea imi forteaza m\u00e2na, ma ispiteste sa observ si sa \u201enotez\u201c tot. Sistemul ma obliga sa aleg ce trebuie. C\u00e2teodata imi iese! Arta prozei nu este o judecata de valoare. Este doar un test de rezistenta. Etc.
\nPlacerea cu care descriu fiinte si lucruri, curiozitatea imprudenta cu care investighez lumea (nu vorbesc despre mine, este un fel de a fi in care eu sunt doar \u201em\u00e2na\u201c) amelioreaza considerabil patima cu care viciul scrisului imi scade puterile p\u00e2na acolo ca pot sa zac nopti de-a r\u00e2ndul in fata h\u00e2rtiei albe fara sa fiu in stare sa articulez o singura fraza. Cu toate astea nu \u201escriu greu\u201c. Nu e \u201edrama\u201c! Intelegi?
\nNu cred. Nici eu nu inteleg.
\nDar sa zicem ca am tras \u201ebiletelul\u201c pe care ai notat numele a trei personaje insistent prezente in viata publica de azi. Doi barbati si o femeie. Nu ii numesc, persoane importante! Te las sa ghicesti. Odata cu cei care ne citesc si sunt dispusi sa accepte jocul nostru.
\nPrimul barbat: in ultima vreme, domnul pe care il pomenesti, amice, altfel cu multe calitati, suplete intelectuala si discurs charismatic, amestec fericit de spirit si pragmatism, pacat insa, de tot lipsit de simtul umorului, autor de multe carti, nimeni nu le citeste, dar toti le cumpara, asadar, nascut sa fie campion, acest guru TV platit regeste de cum deschide gura, detine si un foarte original record sportiv, de nimeni p\u00e2na acum egalat. El pedaleaza o ora pe zi la bicicleta fixa, in \u201esala de forta\u201c si c\u00e2stiga detasat Turul Frantei.
\nAl doilea barbat: draga mea, z\u00e2mbeste piezis doamna Marietta Dila-Zimnicea n-ai dreptate, la v\u00e2rsta mea, ma poti crede, nu mai am ce ascunde! Il cunosc bine. Omul asta masiv, puternic, un urias, nu un gras oarescare, talentat c\u00e2t un geniu, stiu ce spun, am fost, cum stii, te-am tinut in brate la botez, gestionara vreo nouspe ani la magazinul special pentru diplomati, ce-aveam eu sub cheie n-avea nimeni in tara asta, si singurul pe care l-am servit eu cu placere si respect a fost domnul senator de care vorbesti si nu-l placi. Cu toate ca-i de c\u00e2teva zeci de ani mereu in fata, chiar c\u00e2nd nu era la v\u00e2rf (dar se-ntorcea acolo rapid, dupa orisicare lucratura dusmanoasa, ca multi il urau, dar poporul l-a iubit intotdeauna si conducerea la fel, p\u00e2na sus, sus de tot) cu toate astea, omu asta n-a facut niciodata (si sunt sigura ca nici nu va face) vreun rau cuiva. Nimanui. Dimpotriva, multora le-a fost de folos. Sigur, cel mai mult si-a folosit lui insusi, dar nu e omeneste asa?! Zici ca-i supraponderal si moare sub ochii tai. Aiurea! Suncile si os\u00e2nza nu-l impiedica sa se miste ca un om t\u00e2nar. Ajuta si astazi, cum poate, pe orisicine, dar si in somn nu se g\u00e2ndeste dec\u00e2t la binele propriu. Mai gospodar dec\u00e2t un mosier si un industrias la un loc. Case, masini, neveste pe care le-a lasat pe fiecare cu zestre buna pentru un nou maritis. Om de treaba, de n-ar fi asa de lacom. Eu n-am mai vazut asa ceva. Este lacomia in carne si oase. Omu asta-i ca un tort facut de un cofetar faimos, caruia un ucenic poznas i-a adaugat pe furis o glazura de cacat. Mai gusta, daca-ti da m\u00e2na… Domnisoara Raluca Chisoi, fosta model, fosta prezentatoare pentru scurt timp meteo si sport la \u201eo televiziune\u201c, fosta studenta la psihologie, drept, medicina, da, medicina!, fosta secretara la o multinationala, fosta aproape maritata cu baiatu miliardarului Puliciudiu, in prezent jurnalista, asculta si noteaza. Ce g\u00e2ndeste ea despre \u201esursa\u201c care tocmai vorbeste ram\u00e2ne pentru altadata, hoasca comunista, ca de altfel si mama, si tata… Dar ce g\u00e2ndeste hoasca despre domnisoara cam spre treizeci, aia de-o tinea in brate la botez si careia ii vorbeste acum numai cu lapte si miere, ehe, e cale lunga. Iarasi, ma intorc si zic: Intortocheate sunt caile Domnului!
\nSi femeia: Amica noastra, Valeria. Fata de la tara. Desteapta, ambitioasa, rar int\u00e2lnit amestec de patima, orgoliu, prudenta. Sistemul de fr\u00e2ne functioneaza fara cusur. Frumoasa in tinerete, distinsa mai t\u00e2rziu. Uscativa, dar nu osoasa. Genul falsa magra. Primul sot, un domn cu 40 de ani mai in v\u00e2rsta, vaduv prin deces, faimos si peste poate bine situat, taran in buna traditie a intelectualului rom\u00e2n la prima generatie, mari succese profesionale in strainatate, o \u201ecere cu cununie, ca in satul meu\u201c, pe c\u00e2nd inca era studenta lui, anii ’70, moare subit peste un lustru, bunicica mostenire din care fiica lui din prima casatorie n-a obtinut nimic. Valeria! Din nou vaduva prin divort, \u201em-am vrut libera de un om pe care inca il iubesc\u201c. Ea l-a divortat \u201eca sa fie numai al meu\u201c, asa ca tot ea trebuia sa-l \u201elase\u201c, c\u00e2nd i-a venit si lui r\u00e2ndul. Valeria, luciditate si trufie, pe masura talentului. Autoare mult apreciata pentru eseu si poezie. Un contract recent incheiat cu un batr\u00e2n si cunoscut editor american. Fara indoiala, o sustine constant Oswald Aldea, un alt personaj important pentru mine si care ma asteapta de mult in manuscris. Firesc sa puna si el o vorba unde si c\u00e2nd poate. Valeria este poate cea mai credincioasa preoteasa a lui, in Rom\u00e2nia. Poveste lunga si de tot imb\u00e2rligata. In ultimii ani, Valeria se pl\u00e2nge discret de o boala nobila foarte rara, lenta, ireversibila, de lunga durata. Curios insa: pe masura ce se simte din ce in ce mai rau, ea arata din ce in ce mai bine. Cum se \u201eexplica\u201c asta dom’ doctor? Nu se explica, draga! I-ai citit ultima carte despre \u201eLiberul arbitru\u201c? Nu! Dar poeziile din \u201eViata literara\u201c? Nu! Dar eseul despre Mircea Vulcanescu? Nu! Pai citeste, prietene, altfel, vorba lui De-De \u201enu stii ce pierzi\u201c!<\/p>\n

\u201eBetisorul de vanilie\u201c… Imi evoca o dimineata nu stiu de ce, abia acum o numesc asa, tainica. Ceva care provoaca neliniste, teama, curiozitate, stii ca poti fi in pericol, dar nimic nu te poate opri sa ridici capacul ferecat al lazii… Brazilia, o ora de zbor cu elicopterul de la Rio. Tinut muntos, iarba deasa, inalta, verde intunecat, st\u00e2nci masive de bazalt, colturi si muchii taioase. Cerul acoperit cu o pelicula elastica de ceata prin care lumina soarelui, altfel orbitoare, dusmanoasa, se stinge parsiv intr-un licar diamantin. O cascada gigantica, din locul unde ma aflu nu se vede, dar se aude, un vuiet in crestere niciodata ajuns p\u00e2na la capat, bizar, nu descreste, dar nici nu explodeaza, ceva mai degraba controlat de m\u00e2na omului dec\u00e2t natural. Tot nevazuta, o intinsa plantatie de arbori de vanilie. V\u00e2ntul face sa se miste in falduri p\u00e2na la cer, o perdea fina de apa puternic vanilata, nu te uda, dar o simti pe fata, pe m\u00e2ini, in ceafa. O tesatura urzita si batuta in atelierele ceresti, densa si imateriala in acelasi timp.
\nCa si pisicile (imi plac, dar nu le iubesc, eu sunt omul cu c\u00e2inele) sufar de boala vaniliei. Nu as mai pleca de acolo…<\/p>\n

I.R.: Sunt convinsa ca sunteti o natura ludica. Va concepeti romanele ca niste jocuri de puzzle carora le descoperiti, la un moment dat, secretul imbinarii pieselor. Ar fi fost de ajuns sa amintesc faptul ca unele rubrici ale dumneavoastra (din reviste, din emisiuni) poarta denumiri ca Domino sau Marocco\u2026 Am nostalgia acestui joc cu bete de plastic, ascutite la capete si colorate in fel si chip. Sa le spunem necunoscatorilor cum se joaca marocco\u2026 Betele se tin manunchi in palma, apoi li se da drumul. Din gramada de betigase, jucatorii trebuie sa \u201eculeaga\u201c fir cu fir c\u00e2t mai multe, fara a le misca pe celelalte. Te poti folosi de betele deja recuperate ca sa le obtii pe celelalte, fac\u00e2nd manevre dintre cele mai nastrusnice. La sf\u00e2rsit, fiecare isi socoteste punctele cu care sunt \u201einzestrate\u201c betisoarele lui. Exista unul, a carui culoare nu mi-o amintesc, ce reprezenta un fel de Joker, iar scopul era sa il obtii pe acesta, nu doar sa iesi invingator la puncte. C\u00e2ndva ii marturiseam unui prieten ca vietile noastre seamana cu acest joc. Dumneavoastra ati reusit sa obtineti, p\u00e2na acum, asul jocului de marocco? Un invingator la puncte sunteti deja – in mod sigur – daca stau sa ma g\u00e2ndesc numai la momentele cutremuratoare din biografia dumneavoastra, pe care le-ati depasit in ultimii ani – un infarct, un accident rutier\u2026<\/em>
\nG.B.:<\/strong> \u201eMarocco\u201c este si titlul volumului al doilea din seria de patru, in curs de aparitie la Polirom, colectia Opere. Din punctul meu de vedere, este un titlu bine ales, acopera deopotriva ce se vede si ce nu se vede in cartea asta.
\nCopil, eram mult mai indem\u00e2natec dec\u00e2t mai t\u00e2rziu, c\u00e2stigam deseori Jokerul. Betisoarele nu erau de plastic (\u201eplasticul\u201c inca nu intrase cu de-a sila in viata noastra cea de toate zilele!), erau usoare, puteai zice imponderabile, un lemn moale, brad sau tei, priza dificila, odata intrate-n joc, capatau brusc viata, se strecurau printre degetele tale, r\u00e2deau de tine. Tocmai citisem ca la Tropice creste un arbore mai dur dec\u00e2t otelul, ehe, daca as fi avut un Marocco din lemn de tec as fi ajuns un mare campion.
\nAltceva insa dec\u00e2t o amintire din copilarie, Marocco era o int\u00e2mplare in cele din urma stranie, de neinteles, la Lahti, in Finlanda (Suomi!). Am povestit-o pe scurt intr-o proza chiar la rubrica Marocco, pe care am tinut-o lunar, vreo doi ani la \u201eCuv\u00e2ntul\u201c, nu asta de acum (daca o mai fi apar\u00e2nd), ci seria anterioara scoasa de niste foarte de isprava si talentati tineri scriitori, de-ar fi sa-l pomenesc numai pe Theodor Duna, poet de foarte clara extractie, autor, cred eu, de cursa lunga.
\nPuzzle?! \u201eLumea in doua zile\u201c, de pilda, este o constructie riguros geometrica. Rece, ermetica, de nepatruns. Cel putin, asa am g\u00e2ndit-o eu. Imaginarul da insa navala, un fel de tzunami din calea caruia, in cele din urma, trebuie sa fug, sa ma ascund. Ram\u00e2ne ce se citeste!
\nLudicul este parte din sistemul meu de aparare. Sunt Berbec. Nu-mi place sa fiu prins cu garda deschisa. Se int\u00e2mpla insa, mai ales atunci c\u00e2nd cred ca nimic nu ma poate atinge.
\nC\u00e2stigul la puncte este mai elegant, mai omenos, este de fapt un demers impotriva violentei. Nu as fi eu, daca n-as spune-o: Au existat adversari pe care cu o rea placere i-am vazut la podea, numarati p\u00e2na la 30! In tinerete, mergea. M-am lasat insa de box! De multisor. Spectacolul continua sa-mi placa.
\nDa, am trecut in ultima vreme prin doua vami la limita. Nu pot, nu am inca voie sa vorbesc despre asta. Dar ceva pot spune. Ceva pentru mine mai important dec\u00e2t (aproape) tot ce mi s-ar int\u00e2mpla. Un semn mi s-a trimis: credinta mea este buna. Credinta mea este simpla, de nezdruncinat. Eu cred ca Dumnezeu coboara, ca in timpurile biblice, din c\u00e2nd in c\u00e2nd, pe pam\u00e2nt. Birocratia din Ceruri este, altfel nu se poate, complicata, greoaie. Inc\u00e2t El coboara sa vada omeneste, sa ierte sau sa pedepseasca. In copilarie, eu L-am vazut intr-o seara, de denie, in Saptam\u00e2na Mare, sedea intr-o strana, cea mai departata de altar. Era un om batr\u00e2n, imbracat oarecum ca un taran pornit la drum lung. Da, in strana dinspre intrarea in biserica (oarecum izolata, fiindca la dreapta si la st\u00e2nga Lui, cele doua strane erau goale, nimeni nu se aseza acolo, cu toate ca biserica era plina, plina), acolo era un calator care se odihneste, g\u00e2nditor si obosit. Am intrebat-o in soapta pe doamna S., vecina noastra de pe strada Nordului din Bacau: cine este omul de la care, uite, nu-mi pot lua ochii si nu indraznesc sa ma apropii de el?, nu l-am mai vazut la biserica noastra, dar…, unde te uiti tu, copile, nu-i nici un strain, sunt doar vecinii nostri, mai bine taci si asculta Evanghelia. El insa era acolo. Ca si cum mi se dicta, am spus, aveti dreptate, mi s-a parut… Dar El era acolo. A iesit din biserica odata cu toata lumea, la sf\u00e2rsitul slujbei, s-a pierdut in multime.
\nSi L-am mai vazut o data, sus, pe Obcinile Bucovinei, intr-o dimineata de vara cu multa lumina si zumzet de albine. Cosea iarba, pe costisa larga p\u00e2na sub padure, in spatele unei case mici. Un taran batr\u00e2n, in putere, plete albe si camasa lunga de c\u00e2nepa, fara br\u00e2u, era foarte cald.
\nAsa ca, nu chiar de mult, c\u00e2nd era sa plec, El a trecut (in carne si oase) pe acolo, a intins m\u00e2na cu palma deschisa deasupra mea si a spus: intoarce-te, nu te grabi, ai treaba, doar Eu ti-am dat sa faci ce ai de facut.<\/p>\n

I.R.: Va e frica de moarte, domnule George Balaita?<\/em>
\nG.B.:<\/strong> Nu stiu. N-ai auzit? Am treaba!
\nInterviu de IOANA REVNIC<\/strong><\/em>
\n(Din volumul \u201eDresura de lei\u201c, aflat in curs de publicare la
\nCurtea Veche Publishing)<\/p>\n

NOTE: <\/strong>
\n(1) Coventry, oras din Anglia complet distrus de aviatia germana, in primele zile ale razboiului.<\/p><\/blockquote>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

\u201eCu multi ani in urma intr-o sauna mixta, pe Cercul Polar, la Rovaniemi in tara Suomi (locul de nastere al lui Mos Craciun si al unei gingase lapone care practica, sensibil si cu uimitoare indem\u00e2nare, acuarela si arta aplicata), o noapte alba la solstitiul de vara, multa votca finlandeza stinsa cu lapte rece de bivolita,… Cite\u0219te mai mult »GEORGE BALAITA: \u201eImi place sa cred ca tot ce scriu (chiar si o scrisoare ocazionala) este un exercitiu de proza\u201c<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[2931,2935,1588],"class_list":["post-3752","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara","tag-george-balaita","tag-interviuri-ioana-rednic","tag-scriitori-romani"],"views":17245,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/3752","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=3752"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/3752\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=3752"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=3752"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=3752"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}