{"id":3748,"date":"2010-07-29T11:21:48","date_gmt":"2010-07-29T09:21:48","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=3748"},"modified":"2011-04-12T16:15:40","modified_gmt":"2011-04-12T14:15:40","slug":"eminescu-zece-%e2%80%9ebasne%e2%80%9c-filologice","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/eminescu-zece-%e2%80%9ebasne%e2%80%9c-filologice\/","title":{"rendered":"Eminescu: Zece \u201ebasne\u201c filologice"},"content":{"rendered":"

1. SURSA LUMINII <\/strong>
\nEminescu descrie odaia sa \u00een c\u00e2teva poezii si scrisori care, puse cap la cap, pot da o imagine a spatiului ideal de lucru si odihna. Zicem spatiu ideal, pentru ca pare acelasi, desi adresele sunt diferite \u2013 si chiar orasele sunt diferite: Iasi ori Bucuresti, poate chiar Viena pentru \u201eNoaptea\u201c (1871). Atmosfera este, \u00eensa, aceeasi peste tot: un \u201e\u00eenauntru\u201c nocturn. Odaia ca spatiu pare a intra \u00een atentia poetului \u00een momentul c\u00e2nd \u201eSatul de lucru caut noaptea patul\u201c. Chiar daca momentul \u00een sine al ruperii de munca este important, ne va interesa, mai \u00eent\u00e2i, ceva de dinaintea lui, si anume lumina din odaie: de vreme ce-si cauta patul, \u00eenseamna ca cel muncit a stins-o. Ca \u00een \u201eScrisoarea I\u201c: \u201eC\u00e2nd cu gene ostenite sara suflu-n luminare\u201c.
\nPentru versul acesta am \u00eembinat c\u00e2teva traditii editoriale si, \u00een cautarea obiectului propriu-zis, a sursei luminii, ele trebuie deslusite filologic. Prima tiparire a \u201eScrisorii I\u201c, din \u201eConvorbiri literare\u201c,
\n1 februarie 1881, are termenul \u201eluminare\u201c, ca \u00een manuscrise. Asa se pastreaza cuv\u00e2ntul \u00een toate cele 11 editii ale lui Titu Maiorescu (1883-1911) si \u00een editia lui G. Bogdan-Duica (1924). I. Scurtu (1909) schimba \u00eensa: \u201elum\u00e2nare\u201c si dupa el pastreaza G. Ibraileanu (1933, cu \u201e\u00ee\u201c) si Perpessicius (1939 cu \u201e\u00e2\u201c, 1964 cu \u201e\u00ee\u201c). Astazi s-a generalizat lum\u00e2narea, mai ales prin desenele si gravurile care \u00eensotesc textul eminescian (cel mai cunoscut este desenul Ligiei Macovei) \u2013 desi G. Bulgar (1999) si, dupa d\u00e2nsul, noi \u00eensine (2002) am restituit termenul originar. Trebuie sa \u00eentelegem ca una este \u201ea sufla \u00een lum\u00e2nare\u201c, cum mai facem azi de ziua cuiva ori prin biserici \u2013 si \u201ea sufla \u00een luminare\u201c este alta, adica poate sa se refere la sursa luminii \u00een general: flacara de lampa, felinar, lemn, gaz aerian, lum\u00e2nare etc. \u00cen \u201eScrisoarea I\u201c este vorba despre lampa, si vom arata de ce. Mai \u00eent\u00e2i, \u00eensa, sa ne aducem aminte de atmosfera din poezia \u201eNoaptea\u201c (1871, cu 10 ani \u00eenainte). Editiile curente, de astazi, au: \u201eLum\u00e2narea-i stinsa-n casa\u2026 somnu-i cald, molatic, lin\u201c, termenul \u201elum\u00e2nare\u201c fiind pus prima data \u00een text de Titu Maiorescu \u00een editia a sasea (1894) \u2013 si pastrat apoi \u00een lant de toti editorii (mai putin G. Bogdan-Duica, pentru ca respecta textul \u201eConvorbirilor literare\u201c). Tot G. Bulgar a restituit termenul originar, dar aceste editii restitutive trec neobservate de manuale, antologii, editii de editura etc. Sa stam, \u00eensa, si sa cugetam: cum poate sa se vada noaptea, \u00eentr-o odaie, o lum\u00e2nare… stinsa?! \u00cen acest paradox \u00eel lasa editorii pe Eminescu schimb\u00e2nd un biet semn dintr-un singur cuv\u00e2nt, pe \u201ei\u201c cu \u201e\u00e2\/\u00ee\u201c. Este limpede ca avem de-a face cu o expresie de limba, \u201eluminarea-i stinsa\u201c \u00eenseamna exact ce \u00eenseamna astazi \u201elumina-i stinsa\u201c. Expresia are alt sens dec\u00e2t cuvintele din care este compusa.
\nDati-va seama, stimati cititori, ce ar \u00eensemna \u2013 ce \u00eenseamna, de fapt \u2013 modernizarea \u00een serie, mecanica, a cuvintelor, c\u00e2te expresii de limba se desfiinteaza, c\u00e2te paradoxuri citim, g\u00e2ndim si traim. Din pacate, trebuie urmarite pas cu pas toate aceste situatii de limba. Am facut acest lucru \u00een editia noastra sinoptica, dar reiau mai explicit, mai pe \u00eenteles, demonstratiile \u201e\u00eencifrate\u201c acolo \u00een chip de note pentru a se \u00eentelege \u2013 pe de o parte posibilitatile foarte largi pe care le are limba rom\u00e2na pentru exprimare, si pe de alta parte modul cum noi \u00eensine \u00eengustam, de-a lungul timpului, aceste posibilitati, cum le epuizam prin standardizare si reguli normative\u2026 Odaia lui Eminescu are, desigur, si lum\u00e2nare ca sursa a luminii \u2013 vezi \u201eCugetarile sarmanului Dionis\u201c unde \u201ecarafa p\u00e2ntecoasa doar de sfesnic mai e buna\u201c \u2013 dar dominanta, pentru creatie, pentru lucru \u00een general, este lampa, cum o vedem \u00een\u201c Singuratate\u201c (1879): \u201eA t\u00e2rziu c\u00e2nd arde lampa\u201c.
\nPentru imaginea din \u201eNoaptea\u201c importanta este, din punct de vedere filologic, pozitia apostrofului si punctuatia. Daca facem un mic efort, fie si rebusistic, putem sa ne dam seama cum \u00eentelege fiecare editor \u00een parte imaginea, metafora, cuvintele. \u00cen \u201eConvorbiri literare\u201c avem apostroful str\u00e2ns, acela care indica forme legate, iar dupa expresie urmeaza trei puncte (de suspensie), exact asa: \u201eLuminarea-i stinsa’n casa\u2026 somnu-i cald, molatic, lin\u201c. Titu Maiorescu pastreaza \u00een prima editie termenul, dar mareste pragul apostrofului, ca pentru forme disjuncte, si pune virgula \u00een loc de trei puncte, adica asa (sunt redundant pentru ca-mi este teama de tipografi si de computerul care si-a \u201eimplementat\u201c ortografia actuala): \u201eLuminarea-i stinsa ‘n casa, somnu-i cald, molatic, lin\u201c. Celelalte editii pastreaza, \u00een serie, apostroful larg maiorescian dar revin la punctele de suspensie din revista. Se vede clar: Titu Maiorescu face o descriere, enumara ce este \u201e\u00een casa\u201c, adica luminarea\/ lum\u00e2narea, somnul cald, molatic si lin sunt \u00eensiruite strict \u00een aceeasi serie gramaticala. Si ce \u00eensiruire str\u00e2mba: ceva concret, un obiect, alaturi de abstractiuni sensibile\u2026 Vreau sa spun ca chestiunile acestea nu tin de gramatica ori de lingvistica, nu se supun regulilor sau normelor care standardizeaza: este vorba doar de simtul limbii ca atare, o expresie sinonimica la ceea ce se cheama \u00eendeobste \u201efilologie\u201c. C\u00e2nd autorul str\u00e2nge expresia si pune puncte de suspensie dupa ea \u2013 este de la sine \u00eenteles ca o izoleaza, deci construieste mai \u00eent\u00e2i atmosfera, lumina stinsa dinauntru, iar apoi somnul si visul, se pastreaza, asadar, constant \u00een zona abstractiunilor, nu le amesteca \u00een concret.
\nRevenind la \u201eScrisoarea I\u201c, si acolo e chestiune de apostrof. Maiorescu preia, la fel, apostroful larg, cre\u00e2nd forme disjuncte: \u201esara suflu ‘n luminare\u201c \u2013 si instituie la toti editorii acest fel de apostrof. \u00cen \u201eConvorbiri literare\u201c Eminescu are un apostrof care poate fi considerat mediu, adica ceva mai mic dec\u00e2t cel larg dar mai mare dec\u00e2t cel str\u00e2ns. Sunt, \u00een toata poezia sa tiparita la \u201eConvorbiri\u201c, trei sau patru forme ale acestui apostrof mediu, cea mai usor de \u00eenteles fiind aceea din \u201eScrisoarea IV\u201c: \u201ePovestesc ele ‘n de ele\u201c, unde avem de-a face cu un calup de cuvinte, cu o rostire egala. \u00cen imaginea luminarii, \u00eensa, acest apostrof trebuie considerat str\u00e2ns. Eminescu are multe locuri unde cere lectura imitativa, adica asa cum se desfasoara actiunea, si vom reveni asupra lor. C\u00e2nd ai, \u00eensa, scrierea legata: \u201esara suflu’n luminare\u201c, si vezi formele aliterante \u201esa-\/su-\u201c;
\n\u201ea\u2013 u-u-u-a\u201c \u2013 sugestia suflatului \u00eencet si continuu vine de la sine. Dimpotriva, pauza dupa \u201esuflu\u201c sugereaza actiune rapida. Considerati cele doua obiecte \u00een discutie, lampa sau lum\u00e2narea, si vedeti cum se stinge fiecare \u00een parte prin suflat asupra lor.
\nPentru o si mai buna \u00eentelegere a diferentei dintre sensul cuvintelor si cel al expresiilor, iata \u00eenca doua locuri din aceleasi poezii. Eminescu are asa: \u201eCaci perdelele’ntr’o parte c\u00e2nd le dai\u201c \u2013 si \u201eDe pe fruntea mea cea trista tu dai vitele’ntr-o parte\u201c. Sa se observe: \u00een \u201eNoaptea\u201c (1871) are cratima \u2013 \u00een \u201eScrisoarea I\u201c (1881) are apostrof pentru \u201e\u00eentr’o\u201c \/ \u201e\u00eentr-o\u201c. Dar editiile preiau, toate, dupa Maiorescu, primul apostrof larg: \u201eperdelele ‘ntr’o parte\u201c, si \u201evitele ‘ntr’o parte\u201c. Asadar, cum e cu perdelele: le da pe am\u00e2ndoua \u00eentr-o (singura) parte? Dar cu vitele de par: le da pe toate \u00eentr-o singura parte, ca si cum i-ar face o carare marginala? Este clar ca aici apostroful str\u00e2ns cere citirea \u00eempreuna iar \u00een intentia poetului avem de-a face cu o expresie de limba: \u201e\u00eentr-o parte\u201c = \u201ela o parte\u201c. Poate ca odaia nici nu are fereastra cu doua perdele, poate ca pluralul \u201eperdele\u201c se refera, aici, la o singura perdea cu franjuri ori foarte bogata, din mai multe p\u00e2nzeturi adaugate una peste alta \u2013 oricum, sensul este acela al descoperirii spatiului interior, \u00eentunecat, pentru a patrunde lumina lunii \u00eenauntru. Iar acest sens \u2013 numai apostroful \u00eel stabileste.
\n2. LUMINA DE LA RASARIT <\/strong>
\nDar chestiunea luminii din odaie nu este doar a lui Eminescu. S-o urmarim, tot \u00een opera poetului, \u00eenconjur\u00e2nd, \u00eensa, un chip feminin intr-o odaie a unei case cu cerdac. Desigur, ne referim la \u201eSonetul cerdacului\u201c, postuma eminesciana descifrata si editata prima data de Nerva Hodos \u00een 1902. Fiind un text ce trimite catre misterul relatiei dintre poet si Veronica Micle, merita sa-l recitim. Iata-l, \u00een editarea lui Perpessicius: \u201eStau \u00een cerdacul tau\u2026Noaptea-i senina. \/ Deasupra-mi crengi de arbori se \u00eentind, \/ Crengi mari \u00een flori de umbra ma cuprind \/ Si v\u00e2ntul misca arborii ‘n gradina. \/\/ Dar prin fereastra ta eu stau privind \/ Cum tu te uiti cu ochii \u00een lumina. \/ Ai obosit, cu m\u00e2na ta cea fina \/ \u00cen val de aur parul despletind. \/\/ L-ai aruncat pe umeri de ninsoare, \/ Desfaci r\u00e2z\u00e2nd pieptarul de la s\u00e2n, \/ \u00cencet te-ardici si sufli ‘n lum\u00e2nare\u2026\/\/ De-asupra-mi stele tremura prin ramuri, \/ \u00cen \u00eentuneric ochii mei ram\u00e2n, \/ Si-alaturi luna bate trist \u00een geamuri.\u201c Sonetul este datat 1879 de catre Perpessicius, dupa h\u00e2rtie si scris \u2013 iar datarea este acceptata de toti editorii. Vom reveni, desigur, asupra \u201elum\u00e2narii\u201c \u2013 care este tot \u201eluminare\u201c si aici. Deocamdata sa rezolvam (adica: sa punem!) problema cronologiei. \u00cen albumul pe care si l-a confectionat la Varatic \u00een vara lui 1889 din poeziile ei si ale lui Eminescu, Veronica Micle preia acest sonet si-l adnoteaza astfel: \u201eM-ai rugat sa-ti c\u00e2nt din Schumann. C\u00e2t de mult \u00eeti place muzica. Este o noapte de mai din acelea ce nu se pot uita\u2026 Tu priveai \u00een gradina, iar eu, la razele lunii, descifram bucatile triste cerute de tine\u201c. Iubitorii de confluente \u00eentre arte vor putea sa verifice daca \u00een \u201eSonetul cardacului\u201c se resimte muzica lui Schumann. Care sa fie, \u00eensa, casa cu cerdac si gradina din acest sonet? Cea din Iasi, strada Butului 4, domiciliul sotilor Micle? Drept este ca \u00een anumite perioade ei \u00eenchiriau aceasta casa, pentru ca aveau la dispozitie si locuinta de serviciu a lui Stefan Micle, Rectorul Universitatii. La un moment dat, \u00een 27 octombrie 1877, citim \u00eentr-o scrisoare catre poet a Vereonicai: \u201e…scrisoarea aceasta am scris-o pe-afara, \u00eentr-at\u00e2t sunt de spionata de oamenii din jur, unul pleaca, altul vine, sunt mai rau ca la un hotel.\u201c Aceasta pare a fi forfota din casa universitatii. \u00cen mai 1879 Stefan Micle era \u00eenca \u00een putere (va muri \u00een august al acestui an, \u00een urma unei congestii pulmonare sau a unei raceli grave contractate la o partida de v\u00e2natoare de rate salbatice), aceeasi lume multa \u00eei \u00eenconjura familia. Situatia nu se confirma nicicum pentru primavara lui 1879 (ca e primavara, vedem dupa copacii \u00eenfloriti), casele din Iasi ale sotilor Micle erau aglomerate, nu e loc aici de stat poetul \u00een cerdac si c\u00e2ntat poeta la pian. Nici macar nu stim, apoi, daca aceaste case iesene aveau gradina.
\nDesigur, e otios sa faci istorie literara dupa un text poetic. Faptul, \u00eensa, ca sonetul este databil 1879 \u2013 deci trimite \u00een zona vietii cronometrice; apoi faptul ca Veronica ofera marturia de mai sus, \u00eentarind impresia timpului real \u2013 iata ce ne face sa insistam. P\u00e2na \u00een august 1879, la moartea lui Stefan Micle, este din principiu extrem de putin probabil ca Eminescu si Veronica sa se fi \u00eent\u00e2lnit \u00een intimitate la ea acasa. Uneori \u2013 desi foarte rar \u2013 ea este cea care vine \u00een odaia lui, ca \u00een poemul \u201eSinguratate\u201c. Alte \u00eent\u00e2lniri sunt realmente de taina, n-avem cum le proba. Stim, \u00eensa, ca Veronica Micle mai avea doua locuri, doua case unde se retragea \u2013 una numai a ei, la T\u00e2rgu Neamt, si alta a familiei, la Ungheni, l\u00e2nga Iasi. Aici, la Ungheni, a primit vestea ca sotul ei este pe moarte. Casa din T\u00e2rgu Neamt, apoi, o va ceda M\u00e2nastirii Varatic la 16 octombrie 1886 (c\u00e2teva saptam\u00e2ni \u00eenainte ca Eminescu sa fie adus la bolnita m\u00e2nastireasca din acelasi t\u00e2rg). Ca t\u00e2nara boieroaica moldava \u2013 era sotia Rectorului Universitatii, probabil cea mai importanta functie stiintifica si culturala din fosta capitala a Moldovei! \u2013 Veronica petrecea multe zile \u00een plimbari, fie pe la rude si cunoscuti, fie pe la m\u00e2nastiri \u2013 fie pe la casutele lasate de ea \u00een urma. O casa cu cerdac, gradina si pian nu poate fi o chilie m\u00e2nastireasca, deci ram\u00e2ne foarte probabila \u00eent\u00e2lnirea celor doi \u00eendragostiti la T\u00e2rgu Neamt \u2013 poate chiar \u00een 1879, sau poate dupa aceasta data, oric\u00e2nd p\u00e2na \u00een 1888, cu exceptia fragmentelor temporale c\u00e2nd se stie pozitiv ca ei au fost despartiti.
\nOctav Minar descrie fugar locul, prin 1924: \u201e\u00centr-o casa cu doua etaje, din care cel de sus are un cerdac, locuieste batr\u00e2na maica Fevronia S\u00e2rboaica, care a gazduit pe Veronica Micle si \u00een casa careia poeta si-a dat duhul.\u201c \u00cen epoca, prin casa cu doua etaje se \u00eentelege casa cu parter si etaj, \u201ecasa pe doua r\u00e2nduri de odai\u201c, cum se mai zicea. Aceasta Maica Fevronia povesteste, ea \u00eensasi: \u201e\u00cen fiecare vara, pe la \u00eenceputul lui iulie, stiam ca voi gazdui o luna pe Veronica, sotia profesorului universitar Stefan Micle.\u201c \u00cen zilele acestea din iulie 1889, c\u00e2nd s-a retras la Varatec, poeta se plimba, \u00eesi completa albumul cu poezii adnotate, primea oaspeti, c\u00e2nta, recita. Povesteste aceeasi Maica Fevronia: \u201eIntr-o seara, dupa ce umblase toata ziua hai-hui prin padurile de brad ale Varatecului, fara sa pr\u00e2nzeasca, o vad \u00een amurg ca soseste obosita, palida, cu ochii \u00eempaienjeniti, deabia put\u00e2nd sa mai urce cele c\u00e2teva scari, si cade zdrobita pe o canapea care era \u00een cerdac.\u201c Ea \u00eesi revine si-si continua plimbarile. \u00cen ultima zi din viata, pe 3 august 1889: \u201eA invitat ca niciodata pe toti cunoscutii din Varatec. Era bine dispusa. A c\u00e2ntat \u00abSteluta\u00bb si \u00abVezi r\u00e2ndunelele se duc\u00bb. Apoi a recitat poezii de-ale ei si de-ale lui Eminescu. Pe la miezul noptii invitatii s-au retras, iar Veronica a spus ca-i obosita si ca vrea sa se odihneasca…\u201c Aici pare a se fi aflat cerdacul unde Eminescu contempla lumina lunii \u2013 iar Veronica \u00eesi cauta linistea.
\nPe de alta parte, cercetari oarecum recente atesta ca Eminescu \u00eensusi a avut o casa \u00eenchiriata la M\u00e2nastirea Varatec, \u00eentre 1874-1889, pentru renovarea careia a \u00eencercat Maica Benedicta (Zoe Dumitrescu-Busulenga) sa sensibilizeze autoritatile \u2013 pare-se, fara succes de vreme ce si astazi (2010) circula pe internet apeluri \u00een acelasi sens (de aici preluam si imaginea casei); si aceasta casa are cerdac \u2013 dar sa reinterogam textul literar: \u201eStau \u00een cerdacul tau\u201c, spune poetul \u2013 deci se afla \u00een vizita la Ea…
\n… Daca acest sonet nu ne da vreo adresa precisa, \u00een schimb poate sa ne lamureasca \u00een privinta luminii din interiorul odaii. Manuscrisul si prima publicare (Nerva Hodos,1902) ne vorbesc despre luminare: \u201e\u00cencet te-ardici si sufli ‘n luminare\u201c. Este aceeasi expresie pe care am \u00eent\u00e2lnit-o \u00een \u201eScrisoarea I\u201c: \u201eC\u00e2nd cu gene ostenite sara suflu’n luminare\u201c. Am dedus ca acolo este vorba de lampa, poate aceeasi din \u201eSinguratate\u201c (\u201eA t\u00e2rziu c\u00e2nd arde lampa)\u201c \u2013 si ca poetul sufla \u00eencet si prelung deasupra sticlei de lampa ori jos, \u00een focar, dupa ce-l ridica de pe stativul \u00een care sta gazul sau uleiul lampant. De ce ar fi vorba, \u00een sonetul ce-o priveste pe ea, de lum\u00e2nare? Un editor explica chiar astfel: \u201e\u00cenauntru, visatoarea, \u00eencep\u00e2nd sa se dezbrace, sufla \u00een lumina lum\u00e2narii si o stinge. Afara, ochii iubitorului \u00een \u00eentuneric, sub stelele care p\u00e2lp\u00e2ie prin ramurile arborilor, sub luna care sc\u00e2nteiaza trist, \u00een ferestrele \u00eentunecate, tristetea fiind a sufletului os\u00e2ndit sa fie singur.\u201c Nu stiu c\u00e2t de convins este dl. editor ca acesta ar fi un poem al tristetii: mai degraba d\u00e2nsul reia un sablon, zic\u00e2ndu-se \u00eendeobste ca poezia de dragoste eminesciana este trista. Mai sus, \u00eensa, textul spune: \u201eDar prin fereastra ta eu stau privind \/ Cum tu te uiti cu ochii \u00een lumina\u201c. Nu este de crezut ca poate fi aceasta \u201elumina lum\u00e2narii\u201c, care este doar o flacaruie ce da \u00eentunericul la o parte pe o raza mica. Aici lumina inunda parul ce se desprinde \u201e\u00een val de aur\u201c, lasa minunea sa poata fi contemplata pe geam, din cerdac. \u00cenauntru este o sursa de lumina mai vie, mai puternica dec\u00e2t cea a unei lum\u00e2nari \u2013 capabila chiar sa \u00eenvinga lumina lunii, vezi finalul: \u201eIar luna bate trist \u00een lucii geamuri\u201c: c\u00e2nd sursa dinauntru se opreste, lumina lunii nu mai strabate geamul, nu se mai \u00eengemaneaza cu lumina interioara. Este vorba, material vorbind, de o lampa \u2013 una destul de aratoasa chiar \u2013 iar spiritual nu putem vorbi \u00een nici un caz de barbatul care priveste pe furis, de pe cerdac, femeia dezbrac\u00e2ndu-se etc.: este o scena casnica, asa cum sugereaza si \u00eenscrisul Veronicai Micle.
\nAceasta confuzie \u00eentre lampa si lum\u00e2nare observ ca se face mai ales \u00eencep\u00e2nd de pe la mijlocul secolului al XX-lea (Perpessicisus, 1956) \u2013 si nu pot sa trec cu vederea ca acum \u00eencepe, cu aproximatie, si epoca electrificarii: lumina cea noua, a becului, este vazuta \u00een \u201eantiteza\u201c cu cea mai veche lumina, a lum\u00e2narii, nu se mai tine cont de inventia mediana a lampii, se uita de lampadare, de pilda, care faceau o lumina poate la fel de puternica, \u00een orice caz mai odihnitoare dec\u00e2t cea electrica. Erau, \u00eensa, pentru cei \u00eenstariti, nu pentru oamenii de r\u00e2nd care adunau si pastrau mucuri de lum\u00e2nari pentru zile negre\u2026
\nDin acest sonet eminescian mai retin imaginea \u201eCrengi mari \u00een flori de umbra ma cuprind\u201c. Ea ma ajuta sa \u00eenteleg functia gramaticala a apostrofului postpus \u00een scrierea veche \u2013 nu numai la Eminescu, dar \u00een mod special la Eminescu. Iata, de pilda, aceste doua versuri din basmul eminescian \u201eCalin Nebunul\u201c: \u201ePe pareti icoane m\u00e2ndre zugravite-n umbra par \/ Cum ca chipur’le din ele dintre codri mari rasar\u201c. Este vorba tot de lumina lunii \u2013 care de data aceasta \u00eenalbeste peretii exteriori ai unui castel. Am redat textul asa cum \u00eel au editiile noastre curente. \u00cen manuscrisul eminescian este, \u00eensa, asa: \u201ePe pareti icoane m\u00e2ndre zugravite n’umbra par\u2026\u201c Poetul are, adica, acest apostrof oarecum ciudat: desi cade vocala \u201e\u00ee\u201c din \u201e\u00een\u201c, si ar fi trebuit scrie \u201ezugravite’n umbra\u201c, totusi apostroful este dupa \u201en\u201c. Poetul scrie, adica leaga cuvintele asa cum vrea sa se accentueze pentru sens. \u00centr-adevar, una e una si alta e alta: cum avem noi, corect gramatical, \u00eenseamna \u201ezugravite la umbra\u201c, \u201ezugravite si pus, aflate, undeva \u00een umbra\u201c. Cum vrea poetul, \u00eensa, e altceva: el spune ca aceste icoane sunt \u201ezugravite cu umbra\u201c, \u00een rostire \/ recitare se accentueaza al doilea termen si se citeste legat: \u201enumbra\u201c. Sunt tocmai \u201eflorile de umbra\u201c din \u201eSonetul cerdacului\u201c. Desi poetul ne spune si ne repeta cum vrea sa lege cuvintele, noi nu avem urechi sa-l auzim. Apostroful a fost scos din scrierea limbii rom\u00e2ne \u00een 1953, \u00een aceeasi epoca de elan electric despre care am amintit mai sus. Chestiunea este ca scrierea traditionala rom\u00e2neasca are trei feluri de apostrof: unul str\u00e2ns care leaga cuvintele, altul larg care le desparte \u2013 si, iata, unul postpus, foarte frecvent \u00een poezia veche, mai ales la Dosoftei (dar foarte frecvent si \u00een vorbirea libera, asa-zis populara, de astazi). Pe l\u00e2nga acestea, mai exista desigur si cratima, adica liniuta dintre cuvinte. Biata liniuta \u2013 astazi a preluat functiile celor trei apostrofuri naturale ale limbii \u2013 si pe cele ale cratimei vechi. Limba rom\u00e2na este, \u00een fond, singura limba romanica fara apostrof \u00een scriere. \u00cesi poate cineva imagina franceza lipsita de acest semn? Da, dar \u00een anii \u201850, anii electrici, nu este asa, lumina nu mai venea de la apus…<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

1. SURSA LUMINII Eminescu descrie odaia sa \u00een c\u00e2teva poezii si scrisori care, puse cap la cap, pot da o imagine a spatiului ideal de lucru si odihna. Zicem spatiu ideal, pentru ca pare acelasi, desi adresele sunt diferite \u2013 si chiar orasele sunt diferite: Iasi ori Bucuresti, poate chiar Viena pentru \u201eNoaptea\u201c (1871). Atmosfera… Cite\u0219te mai mult »Eminescu: Zece \u201ebasne\u201c filologice<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[2932,1949,2934,91,2933,111],"class_list":["post-3748","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara","tag-basne-filologice","tag-eminescu","tag-lumina","tag-n-georgescu","tag-odaia","tag-poezie"],"views":4939,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/3748","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=3748"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/3748\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=3748"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=3748"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=3748"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}