Aparent, muzeele adapostesc niste obiecte, de regula, vechi. Adeseori, at\u00e2t vizitatorii, c\u00e2t si muzeografii \u00eensisi uita (fie din grija pentru obiecte(1), fie pentru ca ele, obiectele, sunt frumoase si interesante) ca, de fapt, muzeele vorbesc despre oameni. Chiar si atunci c\u00e2nd expun fragmente de roci sau colectii de insecte, tot despre oameni este vorba (pentru ca muzeele de stiinte ale naturii oglindesc, \u00een realitate, modul \u00een care oamenii vad si \u00eenteleg natura). Cu alte cuvinte, muzeele sunt niste institutii care istorisesc despre niste oameni (creatori sau\/si colectionari de obiecte, de opere, de bunuri culturale), pentru alti oameni (vizitatorii). Pentru a face acest lucru este nevoie de arta: arta de a prezenta aceste bunuri culturale, astfel \u00eenc\u00e2t ele sa alcatuiasca o poveste inteligibila pentru oricine o citeste, pentru orice vizitator al muzeului. Ideea ca orice om care a vazut un muzeu poate sa alcatuiasca o expozitie este vecina cu aceea ca oricine poate sa compuna un balet, cu sau fara o scoala absolvita, doar pentru ca a vazut \u201eLacul lebedelor\u201c. Desigur, au existat, \u00een istoria muzeografiei, si oameni care au realizat expozitii remarcabile, fara sa fi avut o experienta muzeografica semnificativa, dar putinele cazuri care pot fi avute \u00een vedere sunt marcate de alte calitati: o foarte buna cunoastere a materiei, a subiectului abordat, si un mare talent (pentru ca si \u00een muzeografie, ca \u00een orice arta, e nevoie si de talent, pe l\u00e2nga stiinta si munca!).
\nUneori, muzeografii, creatorii expozitiilor, beneficiaza si de calitati manageriale demne de luat \u00een seama, dar acest lucru nu se \u00eent\u00e2mpla foarte des. De regula, \u00eentr-un muzeu, nici cei care se ocupa de cercetare si nici managerul institutiei nu realizeaza expozitii.
\nLa fel de bizara este, \u00eensa, si ideea ca orice bun muzeograf, orice bun povestitor al unei istorii spuse prin obiecte este si un bun director de muzeu. Sunt, pur si simplu, meserii diferite. Uneori, s-a dovedit ca buni realizatori de expozitii au obtinut rezultate excelente si ca directori. Dar, de aici si p\u00e2na la a considera ca orice manager poate sa \u201eperformeze\u201c la conducerea unui muzeu e cale tare lunga!
\nAcum vreo cinci ani si mai bine, atunci c\u00e2nd echipa aflata, la acea vreme, la conducerea ministerului de profil s-a g\u00e2ndit ca ar fi bine ca manageriatul institutiilor publice de cultura sa fie c\u00e2stigat, de catre doritori, doar dupa prezentarea unui proiect de management, evaluat doar de specialisti, si nu de catre decidentii politici, era greu de imaginat ca, aproape \u00eentotdeauna, respectivii conducatori politici vor gasi modalitati de a eluda prevederile legii, de a ocoli aplicarea principiilor care au stat la baza legii \u00een cauza si de a numi la conducerea muzeelor oameni a caror calitate principala si, uneori, chiar unica este apartenenta la o familie (politica, economica sau, pur si simplu… civila). Si totusi, acest lucru s-a \u00eent\u00e2mplat si se mai \u00eent\u00e2mpla. Pe termen scurt, politicienii \u00een cauza au de ce sa fie multumiti: au mai satisfacut pretentiile vreunei rude sau ale unui client politic si se asteapta ca, la proximele alegeri, muzeul sa gazduiasca \u00eentruniri electorale si spectacole cu manelisti. Pe termen lung… dar cine sta sa se g\u00e2ndeasca la impactul pe termen lung al unor asemenea decizii, chiar daca el poate \u00eensemna alienarea unor comunitati \u00eentregi?
\n\u00cenainte de 1990 (2), traind \u00een splendida izolare impusa de statul comunist, multi muzeografi se leganau \u00een iluzia ca realizarile lor sunt exceptionale. Socul produs de primele vizite \u00een strainatate a mai domolit din entuziasm si a reusit, pe de alta parte, sa ambitioneze v\u00e2rfurile generatiei de manageri ajunse la conducerea muzeelor imediat dupa schimbarea regimului, sa demonstreze ca putem, noi, ca natie, sa facem muzee la fel de bune ca acelea din Vest. Fara studii de specialitate \u00een management, dar cu vocatie, ambitie, multa munca si daruire, de la Horia Bernea si Ioan Opris, p\u00e2na la Razvan Ciuca si Corneliu Bucur, de la Mihai Dancus si Gavrila Simion, p\u00e2na la Marian Neagu si Roxana Theodorescu, multi directori (sunt sigur ca de unii dintre ei nici nu ati auzit) de muzee (cei numiti mai sus, \u00eentr-o ordine absolut aleatorie sunt doar o parte dintre ei, dar as putea sa \u00eensir, fara probleme, \u00eenca tot pe at\u00e2tia) au reusit sa transforme institutiile pe care le conduceau din simple organe de propaganda \u00een locuri \u00een care at\u00e2t publicul, c\u00e2t si specialistii sa vina cu placere; unii dintre ei au \u00eenfiintat, practic, muzee absolut noi, pornind de la un patrimoniu existent. Multi dintre acesti directori se afla \u00een pragul pensiei sau sunt, deja, pensionari. C\u00e2tiva au trecut, grabit, \u00een lumea umbrelor. Desigur, important este cu cine \u00eei \u00eenlocuim.
\nPericolul cel mare este tocmai cel descris mai sus si este generat de iresponsabilitatea unor administratori locali (din fericire, la nivelul Ministerului, numirile politice sau pe baza de cumetrii au fost evitate). Ar fi pacat, pentru ca, asa dupa cum spuneam \u00een numarul trecut, nasterea muzeului contemporan rom\u00e2nesc se datoreaza unor vizionari, de genul celor amintiti mai sus, care au reusit sa cladeasca nu doar niste expozitii, ci niste institutii \u2013 care, daca nu sunt \u00eengrijite, pot sa \u201emoara\u201c oric\u00e2nd, sa se \u00eentoarca \u00een rutina si anonimat.
\nDesigur, uneori, problema \u201esuccesiunii\u201c este agravata de lipsa de interes a multor tineri de a lucra \u00een muzee si, mai mult, de a-si asuma raspunderi administrative.
\nDintre numele amintite mai sus, aleg, absolut la \u00eent\u00e2mplare, cazul Muzeului National al Agriculturii. Muzeul a fost \u00eenfiintat, la Slobozia, \u00een 1990, datorita \u00eencapat\u00e2narii de a demonstra ca se poate a lui Razvan Ciuca \u2013 un om care a reusit sa enerveze pe foarte multa lume cu ideea lui fixa de a \u00eenfiinta un muzeu al agriculturii, \u00een Baragan (idee pentru care a muncit, practic, de la angajarea lui la Muzeul Judetean Ialomita, \u00een deceniul 8). Inaugurat \u00een 1996, Muzeul a concurat pentru Premiul Muzeului European al Anului. A avut \u201eghinionul\u201c sa candideze la un an dupa ce acesta fusese obtinut de Muzeul Taranului Rom\u00e2n. Muzeul ialomitean nu a dispus, niciodata, de resursele celui bucurestean. Doar originalitatea si straduinta nu au fost suficiente pentru a obtine, macar, o nominalizare. Fara sa descurajeze, \u00een pofida unei subfinantari suparatoare si, mai ales, a unei foarte grave lipse de personal specializat, muzeul a continuat sa fie prezent \u00een societate (mai ales, \u00een judetele din sudul Rom\u00e2niei), cu expozitii si t\u00e2rguri, dar si cu publicatii pe care nu ma sfiesc sa le calific drept exceptionale! Peste c\u00e2tiva ani, cel care a fondat, practic, muzeul, va iesi la pensie. Deocamdata, \u201esuccesiunea\u201c nu este o urgenta, dar, peste c\u00e2tiva ani, va fi. Cum se va \u00eempaca viziunea care a stat la baza \u00eentemeierii muzeului cu optiunile viitorului manager?<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"
Aparent, muzeele adapostesc niste obiecte, de regula, vechi. Adeseori, at\u00e2t vizitatorii, c\u00e2t si muzeografii \u00eensisi uita (fie din grija pentru obiecte(1), fie pentru ca ele, obiectele, sunt frumoase si interesante) ca, de fapt, muzeele vorbesc despre oameni. Chiar si atunci c\u00e2nd expun fragmente de roci sau colectii de insecte, tot despre oameni este vorba (pentru… Cite\u0219te mai mult »C\u00e2te ceva despre manageri si vizionari<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[66],"tags":[2795,2794,2797,2796],"class_list":["post-3550","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-arte-media","tag-expozitii","tag-muzee","tag-muzeografi","tag-vizitatori-muzeu"],"views":2774,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/3550","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=3550"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/3550\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=3550"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=3550"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=3550"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}