{"id":3238,"date":"2010-06-23T19:47:51","date_gmt":"2010-06-23T17:47:51","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=3238"},"modified":"2010-06-23T11:57:05","modified_gmt":"2010-06-23T09:57:05","slug":"dialog-cu-alex-stefanescu","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/dialog-cu-alex-stefanescu\/","title":{"rendered":"Ioana Revnic. Dialog cu Alex. Stefanescu"},"content":{"rendered":"

\u2013 Care este prima amintire a ta in care apari tu, copil fiind, si parintii tai?<\/strong>
\n\u2013 Eram in bratele tatalui meu, la Lugoj, pe podul de fier de peste Timis, iar alaturi se afla mama, intr-o rochie de vara, cu o basma usoara, de matase alba, pe cap. Tata ma apleca peste balustrada, ca sa vad crapii mari care t\u00e2sneau din c\u00e2nd in c\u00e2nd din valuri, atrasi de bucatile de p\u00e2ine aruncate de unii privitori. Mama il certa pe tata (probabil i se parea periculoasa experienta pe care o facea cu mine) si, la un moment dat, m-a luat hotar\u00e2ta din bratele lui si m-a str\u00e2ns la piept, cu aerul ca nu ma mai da nimanui.
\nScurta disputa dintre ei doi m-a facut, probabil, sa simt ca sunt important. Cred ca atunci am luat cunostinta de faptul ca exist.
\nEra, presupun, in 1949. Locuiam la Lugoj, adusi acolo de miscarea imprevizibila a istoriei. Tata era originar din Herta (aceea aflata azi sub administratie ucraineana), iar mama provenea dintr-un sat mare dintre Falticeni si T\u00e2rgu-Neamt, Boroaia (dupa numele unei vaduve, Bouroaia, a unui boier, Bour, de pe vremea lui Stefan cel Mare). Se cunoscusera la Cernauti, unde lucrau am\u00e2ndoi in administratia financiara, iar in 1944 se refugiasera, impreuna cu alti colegi, conform unui plan de evacuare a tinuturilor ocupate de sovietici, la Lugoj.
\nMa nascusem la 6 noiembrie 1947 si aveam sa mai stau, cu parintii mei, la Lugoj p\u00e2na in 1953, an in care ei s-au intors (cu trei copii mici nascuti, toti, \u00een acel oras) in nordul Moldovei, stabilindu-se la Suceava (asa se explica de ce, ca sa nu fiu considerat banatean, pentru ca nu sunt, declar uneori ca m-am nascut la Suceava). Tata si mama, care se casatorisera in 1943, in plin razboi, intr-o permisie a lui tata, marinar pe o nava militara de pe Dunare, au asteptat patru ani sa li se nasca primul lor copil. Eu am fost acela! Patru ani dorisera cu ardoare sa vin pe lume si, exact in momentul c\u00e2nd isi pierdusera aproape orice speranta, am aparut.
\nCe bine mi-am regizat aparitia! Am beneficiat de regimul acelui personaj asteptat din unele piese de teatru despre care se vorbeste in actele unu si doi si care se arata abia in actul trei. Am fost primit cu\u00a0 maxim interes. Asupra mea s-a revarsat toata dragostea parintilor (cum nu se va mai int\u00e2mpla cu fratii mei, cu toate ca si ei au fost, bineinteles, iubiti). Mama, in special, a simtit pentru mine un fel de adoratie mistica. Mi-a transmis-o fizic \u2013 s-ar putea vorbi de o transfuzie de pasionalitate \u2013 in orele lungi in care ma tinea str\u00e2ns la pieptul ei, ca sa ma alapteze sau doar ca sa se bucure de atingerea mea. Asa a inceput educatia mea sentimentala. Asa se explica, probabil, de ce si eu am inclinatia sa traiesc dragostea ca pe o adoratie mistica.
\nIntensitatea iubirii mamei pentru mine a luat uneori forme nebunesti. Ingrozita la g\u00e2ndul ca s-ar putea din cine stie ce motiv sa ma piarda, mama m-a sculptat, in marime naturala, intr-o bucata de lemn de tei (urm\u00e2nd exemplul eroinei dintr-un roman melodramatic, la moda atunci). Sculptura, din pacate, s-a pierdut, atunci c\u00e2nd ne-am mutat la Suceava.
\n\u2013 Ce ai simtit c\u00e2nd s-au nascut mai int\u00e2i sora (care, probabil, atunci, ti s-a parut o ciudatenie, mai ales ca era fata), apoi fratele tau? Cum iti explicai venirea lor pe lume?<\/strong>
\n\u2013 Nu-mi aduc aminte ce am simtit c\u00e2nd s-a nascut sora mea, botezata Alexandrina (dupa numele tatalui meu, Alexandru). Se povestea insa adeseori in familie ca pe la doi ani, c\u00e2nd sora mea avea doar c\u00e2teva luni (s-a nascut la 27 iunie 1949), am fost surprins in preajma caruciorului ei, cu un ciocan in m\u00e2na, pregatit s-o omor! Noroc ca ciocanul era mare si greu, astfel inc\u00e2t n-am reusit sa-l ridic deasupra capului ca sa-i dau lovitura de gratie. Nu tin minte episodul. Eventuala gelozie fata de sora mea s-a dizolvat repede in duiosie si recunostinta, pentru ca ea m-a ocrotit cu devotament si spirit de sacrificiu incep\u00e2nd din momentul in care s-a facut ceva mai marisoara si p\u00e2na in ziua de azi. Asa cum a facut-o si cu ceilalti membri ai familiei.
\nEa a inceput sa vorbeasca inaintea mea. Si azi vorbeste mai bine dec\u00e2t mine, av\u00e2nd o proprietate a termenilor pe care eu n-o am. Gaseste de fiecare data cuv\u00e2ntul potrivit si nu are nevoie, ca mine, sa recurga la imagini, ca sa exprime o idee. (Si la limbi straine este mai talentata.) Tin minte ca, la doi ani, ma corecta, c\u00e2nd spuneam \u201ezazi\u201c in loc \u201ede zahar\u201c: Nu se spune \u201ezazi\u201c, se spune \u201ezahal\u201c.
\nSi o spunea… inciudata, ca o profesoara agasata de perseverenta in greseala a unui elev.
\nLa nasterea fratelui meu, Florin (petrecuta in 27 iunie 1951), am fost prezent ca martor ocular! Mama a nascut acasa, asistata de o moasa. Eu si cu tata fuseseram izgoniti intr-o camera vecina, fiind considerati inoportuni din cauza calitatii noastre de barbati. Intr-un moment de neatentie a tatei, auzind-o pe mama tip\u00e2nd, am deschis rapid usa si… l-am vazut pe fratele meu iesind dintre picioarele ei. Avea, in mod curios, parul negru si ud, tinea ochii str\u00e2ns-inchisi si isi str\u00e2mba, cu un fel de dezgust, gura. Privelistea a durat o secunda. Tata m-a tras imediat inapoi si a inchis la loc usa.
\nEu nu intelesesem ca e vorba de fratele meu si i-am cerut lui tata explicatii. Tata mi-a raspuns, nu stiu din ce cauza, fantezist: Mama n-a fost cuminte, a inghitit \u201emarinarul\u201c (marinarul era o papusa a mea, de cauciuc, reprezent\u00e2nd un marinar) si acum doctorita i-l scoate.
\nM-am uitat nedumerit la tata. \u201eMarinarul\u201c era chiar l\u00e2nga noi, pe un scaun.
\n\u2013 P\u00e2na la urma, de unde ai aflat adevarul despre cum se fac copiii? <\/strong>
\n\u2013 Mi l-a spus copilul unui t\u00e2mplar, care locuia in apropiere de noi. Dar… nu l-am crezut. Mergeam frecvent la acel t\u00e2mplar pentru ca in jurul bancului lui de lucru si al strungului (la care facea fuse si picioare de scaune, bete de batut toba si m\u00e2nere pentru sertare) se adunau, in afara de talas, bucati de lemn de diferite forme (prisme, semisfere, cilindri etc.) pe care eu le numeam generic \u201ecuburi\u201c si le colectionam cu pasiune. Ce frumos mirosea lemnul proaspat taiat cu ferastraul sau netezit cu raspelul! Ce carnatie alba si suava avea! Stateam cu fundul in stratul de talas din acea imparatie a lemnului si discutam cu prietenul meu, pe un ton serios, problema fabricarii copiilor. Dar imi aduc bine aminte ca doar simulam interesul fata de subiect. Tot ce spunea el trecea pe l\u00e2nga mine. Eram prea fericit ca sa mai am vreo curiozitate.
\nDupa nasterea fratelui meu am incercat sa inteleg de unul singur cum se zamislesc copiii. De unde anume apar, vazusem. De acolo, dintre picioarele desf\u00e3cute ale unei femei. Dar de ce apar, cum anume sunt confectionati si din ce, am aflat mult mai t\u00e2rziu, la orele de anatomie de la scoala.
\n(Merita sa deschid aici o paranteza ca sa-ti spun ca, multa vreme, am avut o reprezentare nebuloasa a sexului femeii. In zadar asistasem la o nastere. Copilul iesit pe jumatate din corpul femeii ascundea privirii mele, in clipa aceea, locul prin care iesea. Eram elev de liceu si inca imi inchipuiam ca fetele au acolo un fel de crin regal, pentru care simteam, aprioric, o atractie misterioasa. Sau ca sexul lor seamana cu o stea de mare \u2013 idee pe care aveam sa o regasesc intr-o povestire fantastica a lui A. E. Baconsky, Farul.)
\n\u2013 \u2026Si c\u00e2nd ai constientizat, pentru prima oara, ca toti oamenii mor, inclusiv tu? <\/strong>
\n\u2013 Mi-ai pus o intrebare la care de obicei evit sa raspund, fiindca raspunsul pare neverosimil: inca dinainte de a merge la scoala, de pe vremea c\u00e2nd nici nu stiam sa citesc. Iti dai seama ca nu pot sa spun exact ziua si ora (nu sunt Marin Mincu!). Sunt sigur insa ca locuiam inca la Burdujeni, o suburbie a Sucevei, ceea ce inseamna ca era in 1954 (in anul urmator ne-am mutat in Suceava, intr-o casa cu o curte mica, pe strada Dimitrie Dan nr. 1, foarte aproape de biserica Sf. Dumitru). Si-mi mai aduc aminte ca era vara si ca dupa-amiezele parintii ne obligau, pe mine si pe fratii mei, sa dormim macar o ora, iar noi le puneam conditia sa ne primeasca la ei in pat. Au trecut de atunci cincizeci si cinci de ani, dar, daca inchid ochii, retraiesc momentul. Patul, mare si solid, cu tablii negre, ne cuprindea pe toti. Florin si Sanda se cuibareau intre mama si tata. iar eu ma intindeam de-a curmezisul, la picioarele tuturor. In geamurile inalte, batute de soare, era pusa h\u00e2rtie albastra (din aceea cu care ani la r\u00e2nd noi, copiii, aveam sa ne invelim caietele si manualele scolare). De ce albastra si nu alba, n-am sa inteleg niciodata, dar aproape toata lumea o prefera, poate pentru ca proteja mai bine camerele de lumina devastatoare a verii. (Am citit undeva ca si la ferestrele casei din Bucuresti a lui E. Lovinescu putea fi vazuta vara, c\u00e2nd el pleca la Falticeni, h\u00e2rtie albastra.). In vasta incapere era un intuneric straveziu misterios, iar de afara razbateau estompate zgomotele verii: ciripitul unor pasari, vocile unor copii care se scaldau undeva, departe, in apa Sucevei. Eu nu dormeam nici macar o clipa. Tineam ochii inchisi, dar nu dormeam. Ascultam respiratiile alor mei. Eram sigur ca adormisera toti, intruc\u00e2t respirau calm si uniform.
\nSimteam atunci o fericire fara margini. Impreuna cu ai mei, din care nu lipsea nici unul (ceea ce nu se int\u00e2mpla in restul zilei), mi se parea ca totul este cum trebuie sa fie, ca mi-am gasit rostul in lume, ca sunt mai ocrotit dec\u00e2t oriunde in alta parte. Imi erau toti nespus de dragi, iubirea mea pentru ei avea ceva metafizic, parca as fi facut parte din Sf\u00e2nta Familie.
\nDar exact atunci c\u00e2nd traiam aceasta beatitudine, stiam ca fiecare clipa care trece inseamna o cheltuire din rezerva de clipe pe care o avem la dipozitie, stiam ca va veni la un moment dat, cu o punctualitate nedezmintita, sf\u00e2rsitul. Respiratia fiecaruia dintre ei marca pentru mine, ca un metronom terifiant, trecerea ireversibila a timpului. Stiam, nu doar intuiam, stiam cu clarviziune, cu o cutremuratoare certitudine, ca ne apropiem, ne apropiem, ne apropiem de moarte.
\nMi se sf\u00e2sia sufletul de regret, imi doream cu o intensitate iesita din comun, friz\u00e2nd nebunia, sa-i salvez pe ai mei si pe mine insumi. Imi trageam cearsaful peste cap si imi imaginam ca ne aflam cu totii intr-o nava cosmica imensa cu care fugim de moarte. Este uimitor (pentru mine, cel de acum, nu neaparat pentru cine va citi eventual aceasta confesiune) ca aveam notiunea de nava cosmica, intr-un moment in care nici macar nu se lansase un satelit in jurul Pam\u00e2ntului (aceasta se va int\u00e2mpla abia in 1957). Da, imi imaginam, la nici sapte ani, o nava cosmica, dotata cu un pupitru de comanda, cu mobila (inclusiv patul nostru cu tablii negre), cu o gradina de zarzavat, de genul celei care exista in fata casei noastre din Burdujeni. Locuiam fericiti in acea nava, care peregrina la nesf\u00e2rsit prin cosmos, duc\u00e2ndu-ne tot mai departe de Pam\u00e2ntul pe care il consideram un fel de sediu al mortii. Traiam frumos, jucam sah, tata imi citea cu glas tare din c\u00e2te o carte, mama culegea zarzavat din gradina si gatea, iar apoi ne chema la masa.
\n\u2013 Te-ai impacat, peste ani, cu moartea parintilor tai? Cum ati reusit \u2013 tu si fratii tai \u2013 sa va invingeti neputinta cumplita, vecina cu deznadejdea, pe care orice om o simte atunci c\u00e2nd pierde definitiv pe cineva drag? <\/strong>
\n\u2013 Am lucrat zece ani la cartea mea, Istoria literaturii rom\u00e2ne contemporane; ma m\u00e2ndresc cu ea, este cartea vietii mele. Dar as fi oric\u00e2nd de acord sa dispara din biografia mea, ca si cum n-ar fi existat vreodata, numai sa-l mai vad o data si sa-l str\u00e2ng in brate pe tatal meu. Am acum, la batr\u00e2nete, o gradina la care am visat inca din anii adolescentei; cu peste o suta de pomi fructiferi, cu doua mii cinci sute de molizi intretesuti, ca gard viu, cu\u00a0 vita de vie, cu zmeura, cu capsuni, totul sadit si ingrijit de m\u00e2na mea. As fi fericit sa renunt la aceasta gradina daca in schimb mi s-ar da voie sa-l mai int\u00e2lnesc o data pe tatal meu.
\nC\u00e2teodata mi se pare ca-l vad pe strada si simt o emotie puternica, ma av\u00e2nt sa-l ajung din urma, dar in urmatoarea secunda imi aduc aminte ca a murit si imi vine sa pl\u00e2ng. Incerc, totusi, sa-l vad mai de aproape pe barbatul care ii seamana, nu-i seamana deloc, imi spun, sa ma ia naiba, cum am putut sa-l confund pe un necunoscut cu tatal meu!
\nLucrurile ramase ca amintire de la mama sunt toate facute de m\u00e2na ei (era cel mai indem\u00e2natic om din c\u00e2ti am cunoscut). Dar nu asta ma emotioneaza neaparat, ci faptul ca fiecare dintre ele este g\u00e2ndit astfel inc\u00e2t sa ma ocroteasca. Un pulovar impletit de ea, cu andrelele, dintr-un fir de l\u00e2na verde, asociat cu o ata tare, care ii mareste rezistenta, este compact ca un sacou confectionat dintr-o stofa groasa (este prevazut, de altfel, cu nasturi in fata, ca un sacou). Imi amintesc ca mi l-a daruit acum vreo douazeci de ani, de ziua mea, intr-un noiembrie friguros si ca, atunci c\u00e2nd l-am probat, a vrut sa vada cum se incheie la g\u00e2t, ca sa fie sigura ca o sa-mi tina cald p\u00e2na sub barbie. Si plapuma facuta de ea este mare si grea, nu aluneca noaptea, in somn, de pe mine. In schimb pernele, umplute cu puf de g\u00e2sca, sunt usoare, ca sa ma simt m\u00e2ng\u00e2iat atunci c\u00e2nd imi lipesc obrazul de ele.
\nDureros este faptul ca nu pot sa povestesc nimanui, cu lacrimi pe obraji, desi simt uneori nevoia s-o fac, cum ma ocroteste mama si post-mortem. As provoca z\u00e2mbete ironice. Nimeni nu se induioseaza daca un om in v\u00e2rsta ca mine marturiseste c\u00e2ta nevoie are de dragostea materna. Cui ii pasa de trupul meu mare si ruinat? Era o vreme c\u00e2nd mama imi inspecta cu infinita grija si duiosie acest trup, c\u00e2nd il ferea de orice zg\u00e2rietura. Iar acum, devastat de trecerea timpului, e lasat in paragina, fara ca asta sa mai impresioneze pe cineva.
\n\u2013 Hai sa vorbim despre lucruri frumoase \u2013 cine te adormea seara? Cum: c\u00e2nt\u00e2ndu-ti, legan\u00e2ndu-te, spun\u00e2ndu-ti povesti?<\/strong>
\n\u2013 Tata nu ma legana, dar se aseza pe marginea patului si imi citea povesti din carti mari, cu ilustratii frumos colorate, pe care mi le si arata din c\u00e2nd in c\u00e2nd, intrerup\u00e2ndu-se din citit. Imi raspundea serios la eventualele intrebari, niciodata nu se maimutarea, cum fac unii maturi c\u00e2nd vorbesc cu copiii.
\nSi mai t\u00e2rziu mi-a citit. Pe vremea c\u00e2nd eram student la Bucuresti si ma duceam in vacante la Suceava, imi citea cu glas tare, ca sa-mi menajeze ochii, unele dintre cartile care figurau in bibliografia mea de student.
\nDe altfel, dupa cum stii, chiar si in ultimii lui ani de viata, a citit pentru mine (de data aceasta in g\u00e2nd) si a rezumat in scris nici mai mult nici mai putin dec\u00e2t o mie de romane rom\u00e2nesti. Stia ca nu pot prelua de la el evaluari sau interpretari, dar se g\u00e2ndea ca imi vor fi de folos (si chiar mi-au fost) informatiile in sine: numele personajelor, v\u00e2rstele si profesiile lor, numele localitatilor, anii in care aveau loc anumite evenimente etc.
\nDar sa ma intorc la indepartata copilarie. O data, c\u00e2nd aveam patru sau cinci ani, afl\u00e2ndu-ma impreuna cu tata pe un deal de l\u00e2nga Deta, o mica localitate din apropiere de Lugoj (nu stiu ce cautam acolo, cred ca tata, ca inspector financiar, facea munca de teren, si ma luase cu el), am adormit in iarba, iar lui i-a fost mila sa ma trezeasca. M-a aparat de soare cu propriul lui trup, a alungat insectele care incercau sa ma intepe si… oile care incercau sa ma pasca, m-a vegheat cu dragoste timp de mai multe ore.
\nMama, da, ma legana, fie in bratele ei, fie intr-un leagan propriu-zis, fie (c\u00e2nd ne aflam la tara, la Boroaia) intr-un scr\u00e2nciob amenajat in curte intre doi meri. Nu-mi citea povesti, ci le improviza, cu o inventivitate inepuizabila. Niciodata nu puteam ghici ce se va int\u00e2mpla, ma lua mereu prin surprindere, dar nu aluneca in fantezii suprarealiste. Povestea ram\u00e2nea mereu coerenta si emotionanta, ma impresiona p\u00e2na la lacrimi, iar c\u00e2nd se termina cu bine ma facea sa oftez eliberat de griji si sa adorm impacat cu lumea.
\nTot mama imi c\u00e2nta, ca sa ma adoarma, c\u00e2ntece chiar de leagan, sau altele, asemanatoare cu c\u00e2ntecele de leagan, de exemplu Somnoroase pasarele.
\nCunoscutii mei se mira c\u00e2nd le spun ca imi place sa merg cu vagonul de dormit si ca in vagonul de dormit dorm mai bine dec\u00e2t in patul meu de acasa. Dar acesta e adevarul. Leganat de tren, ma simt probabil din nou copil, fara griji. Iar povestile mi le spun singur, in g\u00e2nd.<\/p>\n

\n

(Din volumul cu acelasi titlu,
\naflat in lucru)<\/strong><\/em><\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

\u2013 Care este prima amintire a ta in care apari tu, copil fiind, si parintii tai? \u2013 Eram in bratele tatalui meu, la Lugoj, pe podul de fier de peste Timis, iar alaturi se afla mama, intr-o rochie de vara, cu o basma usoara, de matase alba, pe cap. Tata ma apleca peste balustrada, ca… Cite\u0219te mai mult »Ioana Revnic. Dialog cu Alex. Stefanescu<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[2573,2574,2572],"class_list":["post-3238","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara","tag-biografie-ioana-revnic","tag-interviuri-alex-stefanescu","tag-ioana-revnic-amintiri"],"views":4367,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/3238","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=3238"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/3238\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=3238"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=3238"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=3238"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}